Muntele Datinii, AR-RA-AR-AUM

Muntele AR-RA-AR-AUM

*

Deși de multă vreme încetățenită, teoria contaminării reciproce a culturilor înseamnă o eroare, care ignoră mărturiile vechi și cercetările temeinice ale unor pasionați de patrimoniul comun al omenirii, precum Albert Churchward, care constata, „privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă (că) se poate concluziona o origine comună”[1]. Cu o condiție, și anume aceea de a nu încerca să descifrăm în tentațiile metafizice ale primelor generații de oameni vorbitori o religie clasică, definită de Augustin, în chiar titlul unui capitol, drept o reducere „la a adora oameni morți”[2], pentru că, și în condițiile în care am localiza începuturile, pe baza informațiilor primite de Herodot de la egipteni, în epoca pelasgilor, ignorând existența celor două civilizații primordiale, polară și boreală, tot am constata absența onorării unor „oameni morți” sau a unor personificări simbolice, în totemismul inițial, din care aveau să se închege misterele, reperele fiind reprezentate onorarea elementelor cerești cunoscute și considerate drept povățuitoare (chaldeienii susțineau că „poruncile lui Dumnezeu sunt scrise pe cer”, în tentativa lor de a întări „legământul”, adică „Mithra”[3], cu Soarele) și binefăcătoare.

*

În metafizica naturală a protopărinților neamurilor, numită impropriu „religie” naturală, încă nu exista un „Tată al tuturora”[4] în ceruri, iar ceremoniile totemice, incluzând jertfe simbolice (incendierea ursului de paie, în cinstea Ursei Mari, dansurile și cântecele „lebedelor”, în templul de lângă Tecuci, întru onorarea Lunii și, implicit, a naturii etc.), nu pot fi confundate cu misterele, deși se știe că „de la ceremonii totemice s-a ajuns la Mistere”[5], pentru că înțelepciunea, deși, dintotdeauna, „înțelepciunea este Dumnezeu însuși”[6], încă nu fusese plantat în cer nici un zeu („numele zeilor reprezintă atribute ale lui Unu”[7]) și, cu atât mai puțin, un „stăpân al zeilor”. Cei vechi recunoșteau un Sine Universal, care își revărsa înțelepciunea în Sinele Particular dornic de cunoașterea de sine, prin care se descifra condiția celui care te-a creat, dar nu-ți pretinde nimic și cu care poți intra în armonie aidoma luminii și umbrei, dar armonia se producea „în grota inimii”, acolo unde, și după Augustin, primul mistificator de valori perene, „omul poate fi și muritor, și fericit”[8].

*

Fără îndoială, „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[9]. Numai că, „suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte”, pentru a aduce jertfe „soarelui, lunii, pământului, focului, apei și vânturilor” [10], oamenii, care încă nu se numeau așa, pentru că încă nu îndrăzniseră să-și însușească „chipul și semănarea” lui OM (așa se pronunțau literele AUM, care desemnau Sinele sau Spirul Universal), celebrau elementele creației drept repere astrale, iar legiuitorii pământeni încă nu se substituiau acelor misterioase identități.

*

Urcatul pe înălțimile munților, încă păstrată, la români, prin Nedei (păcat că Bucovina, leagănul Nedeilor, nu mai valorifică un astfel de potențial cultural), se făcea pentru că vârfurile munților erau atât de aproape de cer, încât numai de acolo se putea primi „cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[11]. Acolo, pe platoul cel mai înalt, se aprindeau patru focuri, în cele patru repere solstițiale și echinocțiale, iar la intersecția axelor solstițială și echinocțială, se aprindea, apoi, un foc din buturugi uriașe, care simboliza menhirul, adică „piatra căzută din cer”, în jurul căruia se desfășurau horele cu măști și cu bătăi din ciomege, executate de „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru dansul în arme”[12], conform mărturiei lui Strabon, dar și în cinstea Soarelui[13], prin alte hore ritualice, păstrate timp de veacuri de către români, sub denumirea de hore călușerești.

*

Muntele, primul și, după tânjirea sufletului meu, singurul templu adevărat al omenirii – toate templele religiilor simbolizează, de altfel, muntele („În culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[14]; „Templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[15]), se numea, datorită dedicării lui Soarelui („templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat”[16] și unde Soarele și-a putut așeza „scaunele şi masa lui”[17]), AR-RA-AR-AUM („Slujind Soarelui, slujești lui OM”, deci Spiritului Universal), numele acesta fiind abandonat, în multe locuri, odată cu apariția religiilor propriu-zise, prin mutarea strămoșilor, deci a unor „oameni morți” în cer, îndreptățindu-l pe Augustin, într-o vreme în care cultul moaștelor, ddeși legiferat de Constantin, încă nu luase amploare în creștinism, să susțină că „zeitățile neamurilor sunt doar niște demoni necurați, care au drept scop să înfățișeze drept zeități numele unor oameni morți sau al altor creaturi, în scopul de a obține onoruri divine, care să flateze mândria lor”[18].

*

Numele initial al muntelui, definit ca templu solar, s-a mai păstrat doar în denumirile munților Rarău (cu valea Ararau, de sub stânca prăbușită) și Ararat, muntele bucovinean beneficiind, la cumpăna mileniilor vremii noastre, de o puzderie de invocații din partea tinerilor blaki, depozitate în memoria veacurilor de manuscrisele cunoscute sub numele de „Rochonczy Codex”[19].

*

„Muntele Cerului şi al Pământului”[20], cu pajiştile strălucitoare din vârf ocupate de Venus şi de Marte, Marte fiind menţionat în imnuri drept „stăpânul marelui munte”, „al muntelui de unde răsare Soarele”[21], „în fiecare zi, veghează asupra răsăritului şi apusului de soare; cu vârfurile lui ajunge până la malurile cerului, iar cu mijlocul, până la lumea adâncurilor”[22]. În „Muntele Lumii”, Mircea Eliade identifică și arborele lumii, observând că „simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[23], dar vom vedea că și între Arborele Lumii („Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”[24]), Primăvară și Lună există nu doar complementarități, ci și segmente identitare comune, multipla semnificație a unei identități fiind condiția revelației, pentru că „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[25].

*

„Colo-n sus şi tot mai sus,

Oi, Lorendai, Leroi Doamne!

Unde sfinţii s-au tot dus

E o dalbă Mănăstire…

Cu pereţii de tămâie,

Uşile de lămâie”[26].

 *

„După dealul acela mare

Răsărit-a mândrul Soare;

Da’ nu-i soare răsărit

Că-i o dalbă Mănăstire,

Mănăstirea Domnilor.

Nouă preoţi preuţesc

Nouă diaconi citesc

În locaş dumnezeiesc;

Iar când popa cel mai mare

Zări ieşind Sfântul Soare,

Se bucură foarte tare

Şi la el că se uita

Şi din gură-aşa-mi grăia…”[27].

 *

Din nefericire, nu a mai grăit nimic, pentru că, în ciuda faptului că „Legea strămoșească este stăpâna tuturor”[28], colbul uitării și al ignoranței munte s-a depus peste sacralitatea ei.