Morile de vânt ale indolenţei memoriei româneşti | Dragusanul.ro

Morile de vânt ale indolenţei memoriei româneşti

Bucuresti XVIII

*

În condiţiile în care doar Bucovina are vreo 5.000 de cântece naţionale româneşti, care zac sub colbul gros al uitării şi al indolenţei, nu prea văd de ce aş da piept cu morile de vânt, în afară de speranţa că gestul în sine o să-i mire sau o să-i revolte pe unii. Măcar atât, că în treziri nu-mi fac speranţe deşarte. Cântece naţionale româneşti (nicidecum bucovinene) au cules, din Bucovina, Franz Josef Sulzer (10 piese, publicate în 1783), surorile Eufrosina şi Elise Hurmuzachi, cu sprijinul lui Karol Mikuli (48 de melodii, publicate, în 4 caiete, la Viena, între anii 1849-1852 – pe care le-am fonotecat), Calistrat Şotropa, care a adunat, cu sprijinul lăutarului Ion Batalan din Horodnicu de Jos piesele din repertoriile bandelor Nicolai Picu, Grigori Vindereu şi Ion Batalan (120 de piese, pe care le vom fonoteca mâine, ca să putem alege 40 pentru festivalul de la Vatra Dornei), George Voievidca (2.250 piese, înclusiv instrumentale, din anii 1907-1914 – din care am fonotecat 340), Mattias Friedwagner şi echipa lui de culegători de melodii româneşti (circa 2.000 de piese).

*

Bucuresti XIX

*

Odinioară, când folclorul românesc însemna o revelaţie a farmecului muzical oriental, chiar şi capetele domneşti le furnizau cercetătorilor occidentali piese transcrise pentru ei de către muzicienii de curte, aşa cum s-a întâmplat cu cele „Şase cântece naţionale din România”, aranjate pentru pian de Henriz şi puse la dispoziţia lui E. C. Grenville Murray de principele Ion Ghika. Acolo, în lumea interesată, s-a fabulat pe baza istoriei noastre, luându-se ca reper lucrarea lui Mihail Kogălniceanu „Histoire de la Moldo-Walachie” şi cu atât mai mult, pe baza mitologiei, baladelor şi doinelor româneşti (Murray spune, de pildă, că vechiul cântec al lăutarilor suceveni, „Haiducii”, pe care îl publică primul, s-ar numi „Banul Mărăcine”, pentru că trufaşul tată al poetului francez Ronsard îşi pusese lăutarii, cu ocazia primei sale vizite diplomatice la Paris, să impresioneze audienţa cu acest străvechi cântec românesc).

*

Scrierea lui Kogălniceanu deschidea ferestre spre „această ţară, acum (în 12 septembrie 1853 – n. n.) cunoscută sub numele de Moldova, Valahia, Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania, ţări care, în trecut, formau ţara Dacilor” (p. VII), o adevărată cronologie a ţinuturilor româneşti, explică interesul şi pasiunea lui E. C. Grenville Murray faţă de istoria, de mitologia şi de muzica românilor. „Lăutarii – zice Grenville Murray – sau menestrelii rătăcitori, erau obişnuiţi să cânte oamenilor simpli Doina (Daina însemnase, în civilizaţiile primordiale, şi mai înseamnă şi astăzi, în spaţiul scandinavo-baltic muzică interpretată vocal, în vreme ce lätar înseamnă muzică interpretată instrumental – n. n.), care le-a liniştit dorurile, şi cântecele vechi de război ale bravilor, care încă mai mişcă inimile ca sunetul unei trâmbiţe. Aceste cântece au fost transmise, de la sine, de la tată, la fiu, prin tradiţie orală” (p. XXIX).

*

În citatul de mai sus este consemnat un fenomen, pe care l-am mai găsit consemnat şi de către alţi mărturisitori, inclusiv de Canzler Cav de Ferio (colecţia de cântece vehiculată de Otto Heilig): vagabondajul lăutarilor din sat în sat şi din provincie românească în provincie românească, iar consecinţa acestui vagabondaj a fost unitatea melosului românesc aproape similară unităţii limbii.

*

Există, printre piesele trimise de Ion Ghika lui Grenville Murray, şi o variantă a „Mioriţei” („Mioara”), şi un „Bujor”, aşa cum există şi alte trei balade, pe care nu s-a sinchisit nimeni să le descifreze până acum. Desigur că şi în colecţia englezului, ca şi în cea a lui de Ferio (publicată de Heilig), „intenţionat s-a păstrat ortografia manuscrisului, chiar şi în cazul în care aceasta este în mod clar eronată, tocmai pentru că autorii au menţionat că sursele scrierilor au folosit aceste versiuni de interpretare, iar autenticitatea este problema care se pune aici”, autenticitatea fiind, de fapt, amprenta stilistică a muzicii acestui neam.

*

Nu cred că mâine, când Răzvan Mitoceanu, la vioară, Petru Oloieru, la ţambal, Dănuţ Lungu, sunet, şi Nicolae Gabriel Sandu, informatician, vor încerca să fonotecheze cele 120 de piese din colecţia cernăuţeană „Muza română”, va mai fi timp şi pentru cele 6 cântece ale lui Murray, care nu au stârnit curiozitatea nimănui. Eu o să le iau, totuşi, cu mine.

*

răzvan mitoceanu şi petru oloieru

Dănuţ Lungu

Nicolae Gabriel SANDU

Nicolae Gabriel SANDU

*


Comments are closed