Mobilierul casei țărănești românești din Bucovina

În acelaşi număr al jurnalului profesorului Dr. Michael Haberlandt[1], în care Johann Bachman își ilustra un studiu despre așezările occidentale de munte și ocupațiile locuitorilor lor cu imagini ale unor lăzi de zestre românești din Transilvania și din Bucovina, care abundă în simbolistică străveche, profesorului și directorului Școlii de Arte și Meserii din Câmpulung Moldovenesc, Ilie Veslovschi, publica studiul „Mobilierul casei țărănești românești din Bucovina”[2], cu trimiteri la cele 15 ilustrații grăitoare, respectiv „fotografiile și desenele în cerneală ale pieselor din k. k. Muzeul Imperial al Austriei, făcute de Alex. Moroșanu și J. Georgiță din Kimpolung”.

În textul menţionat, pe care m-am străduit să-l traduc sunt trei informaţii care lipsesc etnografiei româneşti: 1). Statutul de Arcă sau Corabie, pe care îl avea lada de zestre, făcută de mire ca dar pentru mireasă; 2). Originea patului ţărănesc în jertfelnicul bisericesc; 3). Colţarul de la Stupca, din vremea lui Ştefan cel Mare (avea 400 de ani în 1890, când l-a cumpărat Romstorfer), care se află şi în prezent la Viena – acolo unde îi era şi încă îi mai este locul, chiar dacă noi, daco-romanii, din pricina „cumplitului rapt“, am ratat şansa istorică de a-l pune pe foc sau pentru a-l arunca la gunoi. Cum am făcut, în fond, prin liderii credinţei noastre, şi cu osemintele lui Ştefan cel Mare.

„Mobilierul gospodăriei românești are vechime în ceea ce privește forma și metoda de fabricație, precum și decorarea acestuia. Ca și gospodăria românească în sine, acestea au fost păstrate, sub protecția codrilor, în ciuda soartei istorice tulburi a populației și a țării în ansamblu, până în zilele noastre. Relația dintre mobilierul pentru casă și locuință a rămas întotdeauna solidă. Casele în sine, care întotdeauna sunt orientate spre sud, sunt împărțite, în mod obișnuit, în două părți inegale de către un hol: camera mai mică (casa cea mică) este spațiul real de locuit, iar camera mai mare (casa cea mare) este folosită doar de oaspeți, iar de căseni, duminica și de sărbători sau pentru alte ocazii festive. Iată piesele de mobilier despre care vom discuta mai jos.

Materialul de construcție predominant al gospodăriei românești este lemnul, deși, în unele părți ale țării, există și case împletite din nuiele și lut. Chiar și cuiele folosite pentru acoperirea acoperișului sunt din lemn de tisă. În mod natural, lemnul este singurul material pentru mobilă, care trezește interesul nostru cel mai mare, datorită caracteristicilor sale foarte vechi – toporul este aproape exclusiv un instrument de lucru, cuțitele, rindelele și lipiciul nu joacă încă un rol sau joacă un rol foarte minor – precum și decorațiunile sale străvechi.

În ceea ce privește ornamentația, se practică gravura și decuparea; încrustările se freacă îndesat cu ceară colorată, în sculpturile plate, dar și arderea cu fierul încins este utilizată ca tehnologie ornamentală, iar cea mai rară este lucrarea de incrustare cu metale. Ornamentarea este predominant geometrică (cercuri, semicercuri, spirale, cruci, urmată de stilizarea motivelor vegetale și, în special, a ornamentului cu tendință naturalistă). Producția de mobilier de casă revine populației țărănești, piesele înfățișate fiind produse ale muncii grele a sătenilor.

Și k. k. Școala tehnică pentru prelucrarea lemnului din Kimpolung a dobândit merite reale în acest domeniu.

Lada de zestre

Lada de zestre joacă un rol important în viața populară românească, motiv pentru care ocupă primul loc în tematica acestui articol despre obiectele de uz casnic, dar rolul ei era și mai important în secolele XVI și XVII. Initial destinată pentru ținerea zestrei, lada a fost folosită, ulterior, pentru depozitarea lenjeriei, a pânzeturilor și a altor articole vestimentare. În multe zone din Bucovina, încă se obișnuiește ca rochiile de mireasă să fie păstrate în ladă, astfel încât să poată fi din nou folosite ca rochii de înmormântare. De aceea, urmașii comit un păcat mare și un sacrilegiu față de femeile moarte, dacă nu le îngroapă cu straiele lor pure de mireasă.

Lada de zestre este folosită, adesea, și ca bancă, pe care o înlocuiește uneori. În vremurile vechi, acest obiect era făcut, cu mult efort, sârguință și grijă, dar și cu o abilitate specială, de către mire, drept cadou pentru mireasă, înainte de nuntă (ooo, deci lada de zestre era „arcana” sau „corabia”, cu care vorniceii-corăbieri duceau darurile miresei! – n. n.). În multe locuri din Bucovina, în funcție de bogăția mirelui, mireasa primea mai multe lăzi. Acum, lăzile nu mai sunt făcute de mire, ci sunt cumpărate de pe piață și, prin urmare, nu mai au comoara frumoasă de motive ciudate, ca înainte; ele sunt doar pictate și lucrate foarte primitiv. Cu această ocazie, trebuie menționat faptul că mireasa îi oferea mirelui, drept cadou, o cămașă de mire din lenjerie bogat brodată, ca recompensă pentru lada primită[3].

Există mai multe tipuri de lăzi de zestre. Cele în care sunt păstrate produsele textile sunt, de asemenea, amenajate ca atare. Ele sunt numite „tron”, atunci când mireasa părăsește casa familiei, după nuntă, pentru a se muta în noua ei casă. Cea mai frumoasă ladă este apoi încărcat pe o căruță trasă de patru, până la șase boi, iar mirele și mireasa trebuie să stea deasupra zestrei miresei. Lăzile erau adesea folosite pentru a păstra banii, într-un lăcaș special creat pentru acest lucru. Și lăcașul bisericii (lada bisericii) joacă un rol major. Lăzile foarte mici au fost denumite „ladițeșoare”. Construcția cuferelor este simplă, dar diferă semnificativ de lăzile celorlalte națiuni. Nu au decât picioarele foarte scurte, fiind făcute din lemn de stejar, arțar, dar mai ales fag.

Lăzile de zestre din secolele anterioare, care sunt încă păstrate ici și colo prin districtul Kimpolung, sunt gravate, zgâriate (fig. 23-26) sau prevăzute cu crestături distincte, adesea policromate, dar rareori încrustate cu metale. Numai plantele ușoare au fost folosite pentru a colora lăzile. Deseori sculpturile erau umplute cu ceară colorată, creând nuanțe frumoase, saturate. Ornamentația care poate fi găsită pe lăzi constă din cercuri și spirale incizate, dar și din sculpturi tipice de crestătură, crucea jucând întotdeauna un rol major. Ornamentul de fier este rar întâlnit. Rareori se întâmplă ca două părți laterale, corespunzătoare aceleiași lăzi, să aibă aceleași ornamente.

Unele lăzi de zestre (fig. 27) au două sau chiar mai multe tonuri de maro profund, care sunt puse în valoare de negrul adăugat în unele locuri. Pata de fum și coincidențele diferitelor iluminări dau unor lăzi nuanțe de culori surprinzător de frumoase și de armonioase.

Masa.

Dacă o parte dintre popoarele din antichitate își luau mesele din poziția culcată, o altă parte obișnuia să folosească o poziție așezată, cu picioarele îndoite. Masa era folosită doar la ocazii ceremoniale. Cert este că masa profană a fost introdusă abia în secolul al XIV-lea și își datorează originea mesei de jertfă a bisericii (jertfelnic). Cea mai veche formă a acestui obiect de uz casnic este format dintr-o tăblie scobită pe partea superioară, o tăblie cu plăci tăiate primitiv și prelucrate din topor. În conformitate cu tablele și părțile din mese care au rămas din vremuri de demult, acest obiect de uz casnic pare să se fi modificat de mai multe ori și a fost creat, inițial, în mare parte dintr-o ladă de zestre, căreia i-au fost lungite picioarele.

Întâlnim mese care serveau pentru consumatul mâncării, dar și ca lăzi de luat masa. La acest tip de masă, rama are 28-30 cm lățime, înălțimea este de 68-75 cm; ele au fost întotdeauna prevăzute cu o placă detașabilă. Interiorul gol, format din rame și scânduri longitudinale de perete, este adesea împărțit în trei părți, și anume: două părți laterale mici și o parte centrală mare. Partea de mijloc a fost folosită pentru depozitarea alimentelor, iar părțile laterale pentru a ține tacâmurile, cutia cu sare, vasul cu ardei etc. Înălțimea meselor este diferită și depinde în principal de utilizare. De regulă, mesele care au servit și drept cutii pentru alimente sunt mult mai mici, decât celelalte tipuri de mese.

Majoritatea meselor din camera mare au fost folosite probabil ca mese pentru ospețe (fig. 28-30), la ocazii ceremoniale, dar, în același timp și în mare parte, au servit și ca lăzi de haine, în așa-numita cutie cu cadru, care era, de asemenea, semnificativ mai mai mare decât cele două mese menționate, și în care hainele au fost păstrate; prin urmare, înlocuiesc lada de zestre și pot fi numite mese pentru zestre. Înălțimea acestor mese variază între 78 cm și 90 cm, iar lățimea cadrului este de 35 până la 40 cm. Lungimea blatului de masă a fost de 100, până la 125 cm, și lățimea, de 60, până la 80 cm.

În majoritatea meselor vechi, găsite până acum, picioarele (scândurile) sunt verticale, dar ușor răsfrânte spre exterior. Picioarele de masă sunt adesea conectate între ele, prin intermediul chingilor (fig. 31-32.). Structura din lemn a acestor table de mese este primitivă. Scândura pătrată, îmbinată din două părți, ține știftul cadrului. Cu toate acestea, pentru ca conexiunea să fie permanentă, placa era atașată de scânduri (picioare) cu două sau mai multe cuie de lemn. Gravurile și sculpturile uneori colorate pot fi văzute doar pe rame și picioare, în timp ce placa detașabilă, în mare majoritate, nu are deloc decorațiuni. Scândurile (picioarele) unor mese au profile. Partea inferioară a bazei mesei se lărgește puțin, ceea ce conferă mesei o stabilitate mai mare. Majoritatea meselor erau făcute din lemn de arțar, fag, mai rar din stejar. Pentru colorare au fost utilizate doar culorile plantelor. Așa-numita pată afumată a fost folosită de multe ori. Rareori mesele țăranilor au fost incrustate cu metal sau cu diferite tipuri de lemn.

Patul.

Cel mai natural și cel mai timpuriu pat, de care s-au folosit românii, a fost pământul gol, acoperit cu frunze, paie, crengi sau scoarță de copac, înainte de utilizare. Ciobanii români ai Carpaților încă mai folosesc pământul ca loc de dormit, acoperindu-l doar cu scoarță de copac, pentru a ține departe umiditatea.

Cel mai popular loc de dormit pentru români a fost cuptorul de deasupra sobei, făcut între plită și peretele opus, cu înălțimea de 0,75 până la 1,10 m, folosit și în prezent de oamenii bătrâni, slabi sau bolnavi și de copii. De asemenea, cuptorul joacă un rol important în basmul românesc.

Chiar și în Evul Mediu, în perioada Renașterii, vatra mare și zidurile sale din casa italiană din orașele Florența, Toscana, Veneția și din terra firma a fost locul de odihnă al căsenilor, mai ales în perioada rece și umedă[4].

Acest loc de dormit este menționat, pentru prima dată, în 1637, de istoricul Paul de Aleppo[5], care locuia la curtea voievozilor moldoveni. Acest scriitor a descris acest mobilier casnic[6].

În plus față de cuptor, întâlnim paturi stabile din lemn, în localitățile din sudul Carpaților Bucovinei și până în secolul al XIX-lea. Un astfel de pat stătea, întotdeauna, într-un colț al camerei, la 2 m de un perete și la aproximativ 0,80, până la 1,10 m, de celălalt perete. Partea principală a unui astfel de pat era întotdeauna o tăblie pătrată, care avea picioarele înfipte în podeaua de lut. Lățimea era de 10, până la 15 cm, și grosimea de 2 până la 3 cm, și avea o înălțime de peste 1,5 m (deci, e vorba despre laviță – n. n.).

Acest pat a fost apoi apropiat de cei doi pereți, cu ajutorul a două plăci laterale, dintre care cea mai lungă era de 1,80, până la 1,95 m, și cea mai scurtă, de 0,78, până la 1 m, realizându-se astfel un pat stabil. Dacă partea superioară a stâlpului de pat nu atingea tavanul, era împodobit cu o rozetă sculptată. Restul era gravat și sculptat cu crestături.

Pentru țăranii înstăriți, de câteva decenii vedem patul stabil, precum și patul mobil. Forma unui astfel de pat a fost întotdeauna ciudată și arată doar sculpturi sau gravuri tipice pe cele două părți principale (fig. 33.) Capătul este întotdeauna în prelungirea picioarelor. Plăcile laterale nu erau cioplite, ci doar gravate.

Leagănul.

Leagănul, la începuturile sale îndepărtate, ar trebui să fi avut aceeași formă, la români, ca și la celelalte popoare primitive. Cea mai primitivă formă a leagănului era un trunchi scobit de salcie, de 90 cm lungime. Ca și în trecut, covata este folosită și ca leagăn, în situații de urgență, în familiile sărace. La munte, în partea de sud a Bucovinei, la începutul secolului al XII-lea, a fost folosit un fel aparte de leagăn, leagănul cu lețuri. Partea principală a capului și piciorului acestui leagăn, care aveau aceeași formă, era rotunjită și conectată la părțile principale cu ajutorul unor șipci, de 8,5 cm, la o distanță de 5 cm fiecare. Acest leagăn era legat de grinda principală din camera mică, cu două funii, care asigurau balansul. Dar putea fi atașat leagănul și de mamă, cu ajutorul a două curelușe, atunci când mama lua copilul cu ea, în afara casei sau chiar atunci când trebuia să meargă, cu el, pe o distanță de câțiva kilometri, prin munți și văi, pentru a duce mâncare soțului implicat în munca forestieră. Din părțile vechi de leagăn, păstrate până în ziua de azi, și din spusele celor mai bătrâni săteni, se poate înțelege că au fost utilizate și alte tipuri de leagăn, în afară de cele menționate – unele leagăne erau sub formă de lădițe, care erau rotunjite la capete. Nu era neobișnuit ca partea superioară a leagănului să aibă un mic coviltir, făcut din ramuri de salcie împletite. Decorațiunile de pe leagăn sunt ornamente geometrice, unele fiind gravate și sculptate, dar mai ales policromate (fig. 34-35).

Înfrumusețările marginale au fost întâlnite mai rar. Ornamentul „ochiului” este adesea folosit, dar pot fi văzute și cruci stilizate, semicercuri și cercuri întregi, rozete și alte decorații particulare, aranjate armonios.

Leagănul se făcea doar din lemn de arțar sau molid, din alun sau din ramuri de salcie, dar niciodată dintr-un alt tip de lemn, fie din superstiție, fie din alte motive, necunoscute până acum.

Blidarele și colțarele.

În trecut, dulapurile de haine nu erau folosite de români. Hainele erau fie depozitate fie pe o bară, atașată la grinzile tavanului, fie pe pereți, fie în lăzile de zestre descrise mai sus. Dulapurile sunt folosite de aproximativ cincizeci de ani (deci, de prin 1855 – n. n.), dar ele servesc doar la depozitarea veselei sau a alimentelor și sunt numite, în consecință, „blidare”.

Blidarele de perete și plăcile de perete (colțarele) sunt mai frecvente de multă vreme. Unii au găsit exemplare vechi de două-trei veacuri. Forma de bază a blidarelor de perete este dreptunghiul sau triunghiul, cu adâncime mică. Majoritatea sunt cu gravuri.

Sculpturi învelite și împletituri de paie.

Figura 36 prezintă un colțar cu împletituri de paie. Originalul a fost găsit în satul Stupca și are 400 de ani; partea din față are doar împletituri de paie. În acest colțar se păstrau, cu rol decorativ, spice de grâu și s-au obținut efecte foarte frumoase prin aceste împodobiri. Există sculpturi pe multe blidare și colțare, care au fost umplute cu ceară de albine colorată; unele sunt decorate prin ardere cu fier roșu. Cea din urmă tehnică de decorare este cunoscută de români de secole, la fel ca și îndoirea lemnului.

Plăcile de perete (colțare) au fost întotdeauna instalate în colțurile așa-numitei camere mari și, la fel ca dulapurile din colț, au servit doar pentru a ține sticle de apă sfințită, cruci de mână, cărți de rugăciune etc. Toate erau sculptate (Fig. 37) sau gravate.

O piesă aparte, care nu poate fi găsită la niciun alt popor și există de mai bine de douăzeci de ani, este icoana, tabloul cu imaginile sfinților. Obiceiul de a folosi icoane este foarte vechi și se păstrează, în principal, în munți, acolo unde piesele vechi s-au păstrat cale de veacuri, până acum. Întrucât icoanele sfinților din casa românească sunt puse, în cea mai mare parte, pe peretele de est, doar acest perete era prevăzut cu icoane, cu o înălțime de 1,5 până la 2 m. Cele mai multe icoane sunt gravuri ale simbolurilor religioase.

Scaunul și jilțul.

Scaunul este tăiat dintr-un trunchi de copac, fiind, printre români, unul dintre primele obiecte de șezut pe care le putem găsi, în simplitatea sa, în cele mai îndepărtate colibe alpine ale Carpaților bucovinei; românii s-au folosit, de-a lungul vremii, de scăunele cu patru sau doar cu trei picioare. Dintre exemplarele care s-au păstrat, toate sunt dintre cele mai primitive. Locul scaunului nu a fost niciodată în camera de ceremonii, ci doar în sufrageria propriu-zisă (casa mică), așadar scaunele au o decorație mică sau deloc. Întotdeauna găsim acest scaun primitiv în imediata vecinătate a vetrei. În trecut, scaunul din piatră sau din lut stabil a fost foarte des utilizat, în locul scaunului mobil din lemn.

Deși scaunul a fost parțial înlocuit de jilț, acesta a fost folosit încă mult timp. Se întâmpla ca, în cea de-a doua zi a nunții, imediat după sosirea miresei la casa părinților, să fie așezat, pe lada de zestre, un jilț decorat cu multe panglici colorate. În timp ce toți participanții la nuntă horesc, timp de o oră, soacra urcă în jilț. Din acest scaun de onoare și în fața oaspeților, care dansau în cercuri, soacra primea cămașa, pe care mireasa i-o confecționase în acest scop, uneori cu multă artă. În acest fel, mireasa și-a „cumpărat” noua reședință de la soacra sa.

Datorită folosirii de zi cu zi și a inconsistenței lemnului, tipurile mai vechi de scaune nu au fost păstrate până în zilele noastre. Conform tradiției, scaunele anterioare, precum băncile, aveau desigur doar formă de scaune simple. Există și ideea că scaunele de cor seculare din strane și scaunele archierești, făcute de țărani pentru biserici, în sudul Bucovinei au apărut, din scaunul profan. Între timp, scaunele de cor din bisericile ortodoxe grecești nu servesc pentru a sta, ci doar pentru a se sprijini de ele venerabilii credincioși bătrâni și slabi, motiv pentru care spătarul a fost semnificativ crescut. De spătar sunt atașate cotierele.

Banca.

Cea mai veche și, în același timp, cea mai primitivă formă a băncii (bancă, laiță) a fost așa-numita bancă de piatră (prispă), pe care românii au făcut-o în jurul bazei casei, după modelul băncilor de piatră ale romanilor, sau doar în fața casei, cum poate fi întâlnită, acum, la multe case vechi. În loc de banca de piatră și prispă, așa-numitul prichici (ßalkenbank) este foarte des utilizat. Acesta servea ca loc de odihnă pentru una sau mai multe persoane în zilele de șomaj și era adesea folosit pentru a dormi vara. În multe sate românești este încă obișnuit să găsești morții pe „Prispa” în timpul anotimpurilor calde. Predecesorul băncii înclinate, care a fost introdus în general în Evul Mediu, este banca simplă, mai puțin aplecată, cu picioruși asemănătoare cu scaun, care poate fi încă întâlnită chiar și în familiile foarte sărace.

Spătarul (laița cu spătar), care era destinat, ca un scaun lung, pentru mai multe persoane, dar și ca pat pentru o singură persoană, corespundea, în întregime, obiceiurilor și tradițiilor din secolul al XVII-lea, perioadă în care a fost introdus în uz. La fel ca în Evul Mediu, când băncile erau aranjate în jurul zidurilor locuitorilor din Florența și Toscana[7], la fel și la români, banca cu spătar era pusă în așa-numita cameră mare (casa mare), de-a lungul pereților. Spătarul mobil al băncii avea un dublu scop. Acesta a fost folosit la fel ca și la celelalte popoare din perioadele gotică și renascentistă, și anume pentru instalarea în apropierea sobei, spătarul fiind folosit și ca pat pentru copii, rabatat spre perete cu cea mai mare ușurință, fără ca banca să-și fi părăsit locul inițial; spătarul era pliat în așa fel încât peretele, care era întotdeauna acoperit cu covoare, să ofere un al doilea spătar și o protecție împotriva căderii copiilor, în timpul somnului.

Spătarul mobil este format dintr-un cadru, în mijlocul căruia există stâlpi, diferit profilați, fiind conectat la tabla puternică a băncii cu ajutorul a două balamale fixe, în mijlocul părții înguste, creând o pârghie cu un singur braț. Spătarului avea un design în două părți, cu o formă de șa pronunțată (forma clopotului) pe partea inferioară. Picioarele băncii sunt înclinate și asemănătoare cu cele ale scaunului sau prezintă același profil ca și picioarele de sprijin ale unui scaun tapetat. Spătarul este sculptat generos, pe ambele părți, cu sculpturi unice de crestătură și numai formele de sprijin au crestături asemănătoare, la scară. Această formă de jilț, care este tipică nu numai într-o direcție constructivă, ci și într-o direcție decorativă, arată o anumită relație cu „Moravia (Valahia), unde se folosea o astfel de bancă din secolul al XIX-lea (original în muzeul Národopisme (Museum Českoslovanské din Praga)”.

[1] Bachmann, Joh., Das Erzgebirge nach seinen Siedlungen und der Beschäftigung seiner Bewohner, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, XII. Jahrgang 1906, Wien, pp. 45 și urm.

[2] Weslowski, Elias, Die Möbel des rumänisohen Bauernhauses in der Bukowina, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, XII. Jahrgang 1906, Wien, pp. 55 și urm.

[3] Pânza pentru cămașă trebuia să fie țesută chiar de mireasă. Vai de ea, dacă nu putea prelucra singură cânepa și inul, dacă nu știa să toarcă și să țese, dacă nu putea să coase și să brodeze cămașa pentru mire, pe care acesta să o poarte în ziua nunții, fără a fi folosită sau amintită înainte de nuntă. Ca să se căsătoriească, o fatătrebuia să învețe, vreme de șapte ani întregi, nu numai în familie, ci și în cercurile familiale apropiate, chiar și cele care să-i îngăduie participarea la evenimente publice, cum ar fi dansurile, pe care românul le organizează în aer liber chiar și iarna, ziceri înțepătoare și și glumele. De aceea, de la o vârstă fragedă, de la zece ani, fetele trebuie să prelucreze cânepa și inul, să țese, să coase și să brodeze, astfel încât să-și facă singură zestrea. Darurile de nuntă, și anume cămașa de nuntă pentru mire și pentru soacră, batistele brodate pentru vornicei și prosoapele pentru rudele apropiate erau realizate în perioada scurtă de după logodnă. În perioada de înainte de cununie, se întâmplau multe în casa miresei. Druștele miresei și prietenele ei, indiferent dacă sunt încă singure sau căsătorite, își vor ajuta tovarășa să pregătească darurile pentru nuntă. Astfel de adunări de noapte, numite „șezătoare”, se desfășoară în cea mai veselă dispoziție. Poveștile, glumele și anectodele sunt povestite, se cântă melodii care se referă la mire și mireasă, dar mai ales la soacra rea; chicotesc și râd, dar muncesc foarte mult. Când mireasa părăsește casa părinților și este trimisă să încarce zestrea pe carele care așteaptă la porți, au loc multe scene mișcătoare. Vorniceii miresei, înainte, și, după ei, un grup mare de flăcăi, prietenii de tinerețe ai mirelui, pătrund în camera mare, pentru a lua zestrea miresei, care este realizată, în mare parte, din arta textilă locală, baloți întregi de pânză, prosoape, fețe de masă, covoare etc., așternute chibzuit în lăzi. Pe lăzi sunt așezate perne, tapiserii, pături, pălăria mirelui etc.

Surorile miresei, în absența unor fete între rudele apropiate, stau în fața lăzilor de zestre, apărându-le, și le spun, în versuri, vorniceilor miresei că și ei lucrează la zestrea miresei și, prin urmare, au un anumit drept asupra ei. Repetarea versurilor și tachinarea nu se opresc decât atunci când „mama” spirituală a miresei (nuna mare) „cumpără” zestrea miresei, de la druște, cu o pungă pentru arginți goală. Dacă zestrea a intrat deja în posesia vorniceilor miresei și vor să o scoată din casă, atunci druștele miresei se așează în fața ușii, pe care o blochează, înfingând transversal două cuțite lungi în pragul ei și solicitând un fel de taxă (rohatcă) și îndepărtându-i pe vornicei, până când zestrea nu se cumpără în acest fel. Dacă lăzile cu zestre sunt ușoare, ceea ce înseamnă că zestrea este puțină, tinerii se prefac spetiți din cauza greutății lor și cântă cântece care se termină cu refrenul cu „lenea e cucoană mare”.

[4] Wilhelm Bode: Italienisches Hausmobiliar der Renaissance (Mobilier de casă renascentistă italiană).

[5] Călător sirian, secretarul Patriarhului de Adrianopol, care a lăsat relatări ale călătoriilor sale prin Țările Române – n. n.

[6] Xenopol: Istoria Românilor.

[7] Wilhelm Bode, Italienisches Hausmobiliar der Renaissance.