Moartea cărturarului bucovinean Em. Grgorovitza | Dragusanul.ro

Moartea cărturarului bucovinean Em. Grgorovitza

Grigorovitza

*

S-a născut, la Rădăuţi, în 15 februarie 1857, din rădăcini horodnicene, primind numele de botez Emanuil. Era fiul învăţătorului Vasile Zub, care, din motive rămase necunoscute şi care nici nu prea contează, şi-a schimbat numele din Zub în Grigorovici. A urmat studii universitare la Cernăuţi, unde l-a cunoscut pe Ciprian Porumbescu, iar în 1879, când deja stăpâneşte şapte limbi (germană, ucraineană, polonă, rusă, cehă, franceză şi engleză), pleacă într-o lungă călătorie, prin Transilvania, spre Italia, la întoarcere stabilindu-se în Regatul României, unde va şi primi cetăţenia de român, dar abia în 1893. S-a stabilit la Iaşi, după o scurtă perioadă păşcăneană, ca angajat al companiei polone care construise şi administra calea ferată Iaşi-Burdujeni, companie care patrona şi şcoala profesională din Paşcani.

*

La Iaşi, Grigorovitza l-a cunoscut pe Eminescu, cu care n-a putut lega o prietenie durabilă, datorită firilor deosebite, dar din opera căruia va traduce în limba germană, şi îşi continuă studiile universitare, munca şi studiul însemnând două dintre reperele importante ale vieţii sale.

*

„Ambiţios, Grigorovitza nu se mulţumeşte numai cu elogioasele certificate de absolvire a cursurilor universităţilor din Cernăuţi şi din Iaşi, şi-şi susţine, la Berna, în Elveţia, examenul de bacalaureat clasic, pe care-l absolvă la 30 iulie 1891… Universităţilor din Cernăuţi, Iaşi, Berna şi Bucureşti, Grigorovitza ţine să le-o adauge şi pe cea din Berlin. Obţinând funcţia de interpret la legaţia română, frecventează, aici, pe cheltuială proprie, în perioada aprilie 1898 – martie 1901, timp de şase semestre, mai ales cursurile de filologie germană veche şi modernă… Erich Schmidt va fi acela care îl va sprijini şi în pregătirea tezei de doctorat (al doilea doctorat), pe care-l va susţine la 20 martie 1901, „având treniul academic“, cu lucrarea „Die Quellen von Cl. Brentanos „Grundung der Stadt Prag“. Este primul român care obţine titlul de doctor în filologie germană“ (Dumitru Teodorescu, Em. Grigorovitza / Viaţa. Opera, Hyperion-Chişinău, 1995, pp. 20-22).

*

Aflat la Berlin, Grigorovitza, „compatriotul nostru atât de rodnic pe terenul ştiinţific-literar“, a publicat, pe lângă „o serie de scrieri germaniste“, şi un prim volum „de traduceri germane metrice din poeziile poetului român Mihai Eminescu“, acele „admirabile traduceri din Eminescu“ fiind „scoase (şi) în a doua ediţie la Berlin“, peste un deceniu, când, în paralel, „dl Grigorovitza ne aduce şi o serie de publicaţiuni noi şi interesante, în special prin faptul că se ocupă de o ramură necultivată încă aci, în ţară (în Regatul României – n.r.), şi anume de filologia germană“.

*

Activitatea publicistică, literară şi ştiinţifică susţinută de Grigorovitza în Germania l-a obligat pe L. Bachelin, bibliotecarul regal al României, să susţină, în „L’Independence romaine“ şi în „Noua Revistă Română“, că „n-a fost nicidecum zadarnică stăruinţa cu care persista statul român şi Augustul ei Suveran de a trimite tineri talentaţi în străinătate pentru a se perfecţiona în diferite ramuri de ştiinţă şi artă, căci iată-ne înzestraţi azi cu specialişti de toate ramurile învăţământului superior, încât încetul ne putem încerca prin zborul propriu a produce ceea ce eram deprinşi a lua, până ieri, alaltăieri, de la străini. În această categorie de rezultate îmbucurătoare trebuie să socotim şi aceste scrieri recente ale dlui Grigorovitza. Şi dânsul s-a exilat, timp de mai mulţi ani, în străinătate, pentru a se perfecţiona în studiul limbilor germanice, mergând – ce-i drept, fără bursă, ci mai mult pe cheltuiala sa proprie – la Berlin, unde a obţinut, precum se ştie, ca prim Român, titlul de doctor în filologia germanică“.

*

Ne-a încredinţat „Huţanii Carpaţilor” (1902), „Chipuri şi graiuri din Bucovina“ (1905), „De la hotare, istorii moldoveneşti” (1905), Poveşti răzleţe“ (1907), „Schitul Cerebucului, povestire din trecutul Moldovii“ (1908), „Dicţionarul geografic al Bucovinei” (1908), „Piatra muierii“ (1909), „Negru Vodă“ (1909), „Cum a fost odată“ (1911), „Amintiri şi schiţe“ (1912), scrieri filologice, dicţionare germane şi ruseşti şi două traduceri a operei lui Eminescu în germană.

*

Despre moartea lui Em. Grigorovitza scrie, preluând un material din „Universul” din 23 decembrie 1915, şi gazeta suceveană „Viaţa Nouă” (IV, nr. 170-171, p. 4):

*

„Cunoscutul literat şi profesor de limba ger­mană pe la diferite şcoli secundare şi superioare şi-a pus capăt zilelor, ieri, la bodega „Mircea”, din Bulevardul Academiei, în următoarele împrejurări:

*

Pe la oarele 5 d. a., când nu erau decât câţi­va consumatori în prăvălie, a întrat Grigorovitza, foarte preocupat, s-a îndreptat spre ma­sa din fund, unde era mai întunerec, şi a ce­rut chelnărului două hârtii şi două plicuri de scrisori. În prada unei agitaţiuni neobişnuite, Grigorovitza, după ce a scris scrisorile, profi­tând de un moment, când nu se afla nimeni în apropierea sa, decât un chelner, întors cu spatele, a scos din buzunar un revolver, şi-a vârât ţeava în gură şi a tras.

*

Chelnărul s-a întors înspăimântat, crezând că s-a tras în el. În acel moment, a văzut pe Grigorovitza căzând jos, de pe scaun, şi rostogolindu-se, apoi, cu faţa în sus. Capul, plin de sânge, îi era zdrobit. Glonţul pătrunsese prin gură şi ieşise, făcând o rană groaznică, prin creştetul capului. Moartea i-a fost aproape ful­gerătoare.

*

Cel dintâi a sosit la locul nenorocirii fiul de­functului. După ce s-a mai liniştit, întrebat da­că ştie ceva asupra cauzelor sinuciderii, a de­clarat că actul acesta a fost o surpriză dureroasă, dar că ştie că, în ultimul timp, tatăl său se afla în încurcături financiare.

*

Grigorovitza era bucovinean; originar din Strojineţ (din Rădăuţi, născut în 15.02.1857, mort la Bucureşti, în 06.12.1915 – n.n.).

După terminarea Şcolii normale din Cer­năuţi (în realitate, Universitatea – n.n.), s-a dedicat carierei de institutor; însă do­rul de carte şi de dezvoltare, împerecheat cu o energie de fier şi cu o minte ageră, l-au în­demnat, în scurtă vreme, să-şi părăsească ţara, spre a-şi continua studiile, pe la universităţile din afară.

*

Despre petrecerea şi activitatea sa în Româ­nia, scrie „Viitorul”:

Când Em. Grigorovitza a părăsit Bu­covina, a venit întâi la Iaşi, unde s-a stabilit şi unde a fost profesor la „Şcoala fiilor de militari”, actualmente „Liceul militar”. De la Iaşi, Grigrovitza a trecut profesor la Bucureşti, unde a rămas tot timpul.

*

În afară de lucrările sale literare şi istorice, în mare parte consacrate vieţii şi mediului românesc din Bucovina, nu trebuie să uităm că Grigorovitza, care a predat limba rusă Rege­lui Ferdinand, este autorul celor două mari dicţionare româno-rus şi ruso-român, care, la 1901, au fost tipărite pe seama ministerului de instrucţie.

*

In afară de acestea, Grigorovitza a mai scris o serie de amintiri, impresii, schiţe, novele, pe care le-a întrunit în volumele: „Chipuri şi graiuri din Bucovina” şi „De la ho­tare”, câteva povestiri istorice, ca „Schitul Cerebucului” şi „Piatra Muierii”, mai toate consacrate Bucovinei.

Dragostea lui Grigorovitza pentru acest ţi­nut românesc, în care s-a născut, apare din aceste scrieri, ca şi din monografia Bucovinei, cuprinsă în volumul „Cum a fost odată”, în care descrie capitala Bucovinei, târgul Rădăuţului, şi văile Siretului şi ale Prutului. Cu frumoase însuşiri stilistice şi cu darul de ob­servator isteţ, Grigorovitza a scris aceasta monografie în aşa fel, că ea are şi o valoare literară de netăgăduit.

*

Descriind Cernăuţul vechi, în care a co­pilărit, Grigorovitza povesteşte unele reminiscenţe de pe vremea marelui dascăl bucovi­nean Aron Pumnul, care, între elevi, a avut şi pe M. Eminescu.

Defunctul Grigorovitza a cunoscut personal şi pe genialul nostru poet, despre care pove­steşte, în „Cum a fost odată”, următoarele:

*

„Tot aşa mi-a fost dat să-l văd pe neuita­tul Eminescu, ca şcolar, la Cernăuţi, şi îmi pare cu atât mai rău de asta, fiindcă el singur a fost acela care mi-a povestit în urmă – când ne împrietenisem, la Iaşi – multe şi mărunte din viaţa lui de gimnaziast, prin anii 1863/64. Câ­te întâmplări hazlii nu am aflat de la bietul Mihai!

Mai ales, anul 1864, când, cu venirea trupei Fany Tardini la Cernăuţi, care înnebunise pe băieţii noştri, a fost un val-vârtej întreg de năzdrăvănii. Că a luat şi Eminescu lumea în cap şi a plecat din Cernăuţi, nu se ştie când şi cum. Avusese el profesor pe neuitatul Neubauer, pe acela care mi-a aprins mie, ca şi lui, dragostea pătimaşă pentru scrierile lui Schiller, Eminescu ştia spune bucăţi întregi de ale acestui poet, pe de rost, şi, când a văzut, la Iaşi că tradusesem în nemţeşte „Stejarul din Borzeşti”, al lui N. Gane, era nebun de bucurie!

*

Au urmat, apoi, traducerile câtorva din po­eziile proprii ale lui Mihai, care ne-au legat prieteni pe vecie şi – cu durere o spun – îl făceam, uneori, să se întreacă cu firea, încât înţelesesem, în urmă, că, în dosul acestor în­duioşări, se ascundea şi suferinţa” (Viaţă Nouă, IV, nr. 170-171 din 26 decembrie n. 1915, p. 4).


Comments are closed