Moara, "la drumul cel mare al Sucevei" (II) | Dragusanul.ro

Moara, „la drumul cel mare al Sucevei” (II)

 

Dincolo de confuzia deja îndătinată care se face între vatra satului Bosanci și moșia Bosanci, mai ales în identificare vechiului drum comercial al nordului, care nu era un drum construit, ci unul doar itinerat, trebuie să fac precizarea că și drumul răsăritului, care trecea prin Nimirceni (numele vine de la lituanianul Nemircea Ciortorâischi, fratele lui Ivașco, care își numise și Ceartoria tot „Nemirceanii”), urca spre Suceava sau cobora spre Baia tot pe hotarul moșiei Bosanci și al moșiei Litenilor. Pământul acesta, cu dealuri unduioase și cu zapodii[1] largi și plate, fusese folosit și, deci, populat, încă din secolele XI-XIII înainte de Hristos, după cum o probează descoperirile regretaților arheologi suceveni Mircea D. Matei și Emil I. Emandi[2], de către generații seculare dornice de armonie om-natură, dar care nu au legătură cu răzeșismul medieval, care, prin jirebii, deci prin „sforile” de pământ care au fost moștenite de urmași de la moșii inițiali, stabilesc, pentru locuitorii actualului sat Moara, un continuitate de neam cu neam vreo șase veacuri, prin proprietarii de pământuri nemenționați în urice, pentru că au păstrat statutul obștesc al moșiei din vestul uriașei moșii a Bosancilor. Iar la Moara au avut jirebii familiile Barbă, Lungu, Blându, Naharniac, David, Spoială, Cârlan, Ostrovan, Cocolaș, Mireuți[3], Felic, Gavrilovici, Albu, Ivanciuc, Salesci, Lupescu[4], Croitoru[5], inclusiv cei ai vestitului lăutar român Nicolai Aliman, care, pe la anii 1900, fascina ținutul Sucevei cu horele, sârbele și tropoțicele pe care le slobozea de pe strunele scripcii, antecesorii lor putând fi identificați în paginile Catagrafiei satului Bosanci, aflată la Arhivele Statului din Suceava, cu pagini zdrențuite de vremuri, dar încă lizibile.

 

Trebuie să se știe că bosâncenii, inclusiv cei din Moara, nu se trag din Isaia, Șeptilici, Frangole, Ursul Bulai, Ene Barbălată sau Vasile Pădure, toți proveniți din obște, dar menționați de urice doar pentru că au părăsit-o, ieșind din indiviziune, ci din marii anonimi, abandonați prin paginile catagrafiei, ale condicelor bisericești și ale registrelor agricole, legătura lor cu pământul, cu fiecare simbol toponimic, fiind una atavică și care se transmite tot înnăscută din generație în generație. Am transcris, într-o zi friguroasă de ianuarie, străluminări de viață veche bosânceană și, cu fiecare nume grafiat, vibram de bucuria reîntâlnirii cu niște prieteni, prin puterea inefabilă a nevoii de a călători în timp și de a-i regăsi miri: pe Ion al lui Gheorghe Curic, născut în 1822, și pe Magdalina Barbă, născută în 1833; pe Constantin Aliman, născut în 1825, și pe Safta Bivol, născută în 1829; pe Teodor al lui Grigorie Moroșan, născut în 1828, și pe Magdalina Nechifor, născută în 1839; pe George al lui Ion Găitan, născut în 1837, și pe Magdalina lui Nistor Cârlan, născută în 1849; pe Constantin al lui George Vițel, născut în 1837, și pe Maranda lui Vasile Drăgoi, născută în 1841; pe Dimitrie al lui Ion Donisi, născut în 1838, și pe Iustina Bivol, născută în 1843; pe Ion Bilic, născut în 1840, și pe Nastasia Bondariu, născută în 1834; pe Vasile a lui Dimitrie Ieremie, născut în 1849, și pe Maria Socoliuc, născută în 1855; pe Nicu a lui Ion Nichifor, născut în 1851, și pe Ana Iuga, născută în 1850; și așa mai departe, din nuntă în nuntă, din naștere în naștere, din veșnicie în veșnicie.

 

Oamenii aceștia trăiau, din moși, în nepoți, într-un peisaj mirific, pe treapta intrării în Templul Obcinilor Bucovinei, în care pâraiele de cleștar Căldăruşa, Frumoasa (Crasna), Luciu, Strâmbu, numite în 1856, și Bulai, Carp, Nica, Strâmbul, își găseau odihna, pe zapodie, în iazurile care le statorniceau identitatea, mai ales după înfiriparea cătunelor Bulai, Bursuci (Moara Carp), Căldăruşa, Frumoasa (Moara Carp), Luciu, Roşia, Strâmbu, pe moșiile care din veac purtau aceste nume[6].

 

„Podişul Moldovenesc este o caracteristică a reliefului României. Corespunde unei largi gropi precarpatice, cuprinsă între Carpaţi  şi marginea platformei străvechi. Groapa a fost acoperită de mările din terţiarul nou. Depozitele neomogene, ce s-au urmat în succesiune destul de regulată, constituie materialul dealurilor, devenite uscat nu dintr-odată, cu cât marea se retrăgea. Podişul începe în Bucovina…”[7]; clima este, precum în întreg arealul bucovinean, „continentală, extrem de aspră, mai ales în timpul iernii, care, de obicei, ţine aproape cinci lunii consecutive. În schimb, primăvara e scurtă de tot, vara foarte caldă, toamna lungă şi temperată. Asprimea iernii şi în trecerea ei în lunile de primăvară o datoreşte Bucovina, cu toată situaţia sa în zona medie, împrejurării că nu este prin nimic apărată spre Nord şi Nod-Est, ci e, din contra, expusă crivăţurilor ce vin fără obstacol din regiunile de miază-noapte, peste şesul sarmatic şi cel podolic, pe când vânturile calde ale sudului, care ar putea-o atinge, se lovesc de lanţurile carpatine, încât o ajung foarte cu anevoie. De altfel, fluctuaţiunile de temperatura în Bucovina sunt neînsemnate, în partea ei muntoasă; în schimb însă domneşte o mare predizpositie la precipitate atmosferice. Media anuală a temperaturii variază până la 5,5 grade Celsius, în regiunea muntoasă, şi până la 8 grade Celsius, în regiunea colinară. Maximul căldurii, vara, e 35 grade Celsius, iar cel al frigului, în lunile de iarnă, 30 grade Celsius. Limitele perioadei ferite de brumă cad, în localităţile deluroase, cam între 20 mai şi 1 octomvrie, la munte însă între 10 iunie şi 1 septemvrie.

 

Cantitatea anuală a ploilor, în cifră medie, ajunge până la 683 mm… Sezonul principal al ploilor cade vara, în lunile iunie şi iulie… Epoca de zăpadă, la rândul ei, numără, în părţile deluroase, 120-140 de zile, la munte însă 150-200 de zile… Apariţia grindinei se restrânge mai mult asupra regiunii dintre Prut şi Nistru, nu cruţă însă nici părţile de Sud. Grindinele se ivesc mai cu abundenţă în luna iulie şi e lucru remarcabil că terenurile reîmpădurite ale ţării sunt cele ai scutite de grindini.

 

În total, clima Bucovinei, cu toată asprimea ei caracteristică şi în ciuda împrejurării nu mai puţin semnificative că vânturile de apus aduc, la orice timp ar fi, de obicei precipitate atmosferice, este totuşi foarte prielnică atât vegetaţiei, cât şi vieţii animalice, şi nu produce absolut fenomene morboase.

 

Verile calde şi bogate în ploi favorizează cultivarea tuturor cerealelor, făcând, în acelaşi timp, ca să se coacă toate poamele, până chiar şi strugurii. Singur porumbul suferă puţin, în văile Sucevei şi ale Siretului, din cauza brumelor prea timpurii. Mai mult decât toate, influenţează însă, în aceste condiţiuni climatice, întinsele păduri ce le are Bucovina şi, în special, arborii cetinoşi, aceştia din urmă constituind pentru ţară, îndeosebi prin belşugul de molizi de calitate superioară, o adevărată bogăţie de preţ şi viitor incalculabil”[8].

 

De-a lungul veacurilor, consemnările viitoarelor componente ale comunei Moara sunt lapidare, pentru că moșia Bosancilor, în structura ei răzășească inconfundabilă, poate că unică în România, nu a suferit modificări substanțiale. Sunt menționate, totuși, „Drumul cel Mare de la Bae, de la podii ce să suie drumul în deal, pe diasupra Strâmbului, heleşteului, culme pe Drumul cel Mare, până la Podul cel de Piatră, la Puţul cu Cumpăna, unde să chiamă la Podişoari” (documentul din 9 martie 1671); Borhineşti (zis şi Roşia, cf. documentului din 18 februarie 1856), care cuprindea, în 31 august 1458, inclusiv iazul de „pe Crasna (Frumoasa), mai sus de iazurile lor”; Borhineşti (Roşia), numit, în 13 iunie 1456, „La gura Brădăţelului”: „Hotarul acestui sat să fie începând de la drumul cel mare al Sucevei, de la movila din pisc, apoi, de la pisc, drept pe vale în jos, până la iazul lui Pancu, apoi, de la iaz, în jos pe pârâiaş, până la iazul Călugăriţei – şi cu iazul în întregime în hotarul mănăstiresc –, apoi, de la acest iaz (Strâmbu, care continuă iazul Luciul al viitorului Hagigadar – n. n.), în sus, şi toate ogoarele Călugăriţei, apoi, din capătul acestor ogoare, dinspre Şumuz, apoi, pe drum în jos, până la Crasna (Frumoasa), apoi, de la Crasna în jos, la piscul ţarinei, apoi, de la piscul acestei ţarine drept peste săpătură, la Şumuz, apoi de la Şumuz, drept la hotarul mănăstirii, în deal”; în hotarnica din 17 august 1586. „partea de Burhineşti (Roşia) despre partea domnească şi despre hotarul satului Miletin şi despre vlădica dolina (mai târziu, „Zapodia Vlădicii”, adică valea adâncă, lungă şi îngustă a vlădicii), şi s-a pus piatră pe deal, mai jos de munte, şi de la această piatră drept prin vale, până la pârâul Crasnii, de acolo în jos peste alte părae la piciorul Levov, drept la drumul mare de la Suceava, de acolo peste drum în jos până la Sapoii tatarschi şi până aici este lor danie de la Alexandru Vodă”; în 16 noiembrie 1748, „un heleşteu ci este în Frumoasa ce Mare, pe de amăndoao părţile cât slujeşti vatra hăleşteului, de o parte să hotărăşte cu Litenii şi de altă parte să hotărăşte cu moşia lui Canţiriu târgovăţ din Suceavă şi din coada hăleşteului din drumul cel mare în sus să hotărăşti cu moşiea lui Sfeti Neculai”, dar şi o „altă bucată de loc tot dintr-acesta hotar a Frumoasăi cei Mari de pe ceea parte care şi aceasta să hotărăşte cu Litenii, precum merg movilele în rând pe zare d(e)alului, precum să hotărăşti moşiea, care sănt mai gios, care să hotărăşte cu Zâpodia Vlădicăi pănă unde să împreună păraile la iaz în coada Luciului”; „o odae, la Frumoasa”, menţionată în 1 februarie 1664; în 16 martie 1782: „Mănăstirea Mitoc a fost clădită de armeanul Donovacovici, pe pământul dăruit de Ieremie Voevod. Ea stăpâneşte 2 heleştee (Bulai şi Luciul – n. n.) şi o prisacă. Mănăstirea Mitoc se cheamă astăzi Hagigadar”; în 26 septembrie 1783, hotarul Borgineştilor (Roşia) „începe unde Şomuzul părăseşte Buco­vina, pe locul unde se întâlneşte cu Litenii, de aici la piatra unde se întâlnesc hotarele de la Borghineşti, Liteni şi Frumoasa, la un heleşteu, la iazul lui Gherghel, hotarul Nemernicenilor, mu­chea dealului la valea Caldăruşa, părâul Călugăra”.

 

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, „Bosancea, comună şi parohie în Bucovina, capitala judeţului: Suceava” avea individualizate „cătunele: Bulaiul, Burghineştii, Bursucii, Frumosul, Căldăruşul, Putrida, Podişorul, Strâmba, Nemericenii, Roşiea şi Hreaţa; are moşie boierească; 5.265 locuitori (4.618 ortodocşi) şi o şcoală de 3 clase / [Dr. I. G. Sbiera]”[9], Litenii fiind „comună rurală, atenenţă la parohia Zahareşti, moşie boierească” cu „873 loc. (770 ort. or., 72 rom. cat., 31 mos.), 1 şcoală primară / [Dr. I. G. Sbiera]”[10], iar „Vornicenii sau Tolova mică (Ioseffalva), cu moşie mănăstirească şi boierească în Bucovina” aparțineau de „Drăgoieşti, comună rurală şi parohie cu … 3.110 locuitori (2454 ort., 593 rom. cat., 17 protest. şi 46 mos.), cu 2 şcoale primare, una în Drăgoieşti, de 2 cl., şi alta în Vorniceni, de 1 clasă / [Dr. I. G. Sbiera]”[11]”.

 

În „Dicționarul” lui Grigorovitza, din 1908, „Bosancea, comună rurală, districtul Suceava”, cu 4.229 locuitori în vatra satului, avea „cătunele Bulaiul, Bursuci, Frumoasa, Căldărușa, Moara-Carp, Nemericeni, Putrida și Strâmba”[12], în vreme ce „Bosancea, moșie cu administrașie specială”, în suprafață de 37.000 kmp, avea ca „populație 140 locuitori, în majoritate români, de religie gr. or.”, și se compunea din moșiile „Bosancea propriu zisă cu Căldărușa și Moara Carp (Burghinești, Frumoasa, Parzic, Podeni, Roșia și Strâmba), având 7 case și 33 de locuitori”[13].

 

Trimiterile la „fiecare în parte”, sunt interesante și sugestive, pentru că relevă o administrație funcție de interesele proprietarilor și nu de cele ale dezvoltării de comunități rurale, mai ales în imediata vecinătate a unui oraș cu tradiție istorică și comercială, precum Suceava.

 

Bulaiul (sau Bulaia), cătun, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava.

Are 72 locuitori, români, greco-orientali.

Bulaiul, deal, 396 m altitudine, între Bosancea și târla Bursuci și la S.E. cătunul cu același nume. Bulaiul, baltă mică, între cătunul cu același nume și târla Bursuci”[14].

 

Burghinești, târlă, pendinte de moșia cu administrație specială Bosancea, distristul Suceava. Are 2 case și 15 locuitori, români, gr. or.”[15].

 

Căldărușa, târlă, cu câteva case răzlețe, făcând parte din moșia cu adm. spec. Bosancea, distr. Suceava. Este numai o parte din Căldărușa; cealaltă parte depinde de com. Bosancea.

Căldărușa, târlă, pendinte de comuna. rurală Bosancea, distr. Suceava. Are 4 case”[16].

 

Frumoasa, târlă, pendinte de moșia cu administrașie specială Sf. Ilie. Are 2 case și 9 locuitori.

Frumoasa, pendinte de comuna rurală Bosancea. Are 2 case și 18 locuitori. Este numai o jumătate a moşiei Frumoasa, cealaltă jumătate ţine de comuna Bosancea.

Frumoasa, ferma, pendinte de coumna rurală Sf. Ilie. Are 2 case și 16 locuitori”[17].

 

Luciul, deal, districtul Suceava, 400 m altitudine, între dealul Roșia, la V., și dealul Căldărușa, la E.”[18].

 

Moara-Carp, localitate cu moară și casă, făcând parte din moșia Bosancea propriu-zisă, care, la rându-i, depinde de moșia cu administrație specialî Bosancea, distrinctul Suceava. Este nurnai o jumătate din Moara Carp; cealaltă jumătate depinde de comuna Bosancea.

Moara-Carp, localitate cu moarp, pendinte de comuna rurală Bosancea. Are 2 case, cu 6 locuitori”[19].

 

Roşia, târlă, pendinte de moşia cu administraţie specială Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case, cu 13 locuitori.

Roşia, deal, 300 m altitudine, districtul Suceava, din care izvorăşte pârâul cu acelaşi nume, afluent al pârâului Hraniţa. Este spre V. de târla cu acelaşi nume”[20].

 

Strâmba, târlă, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case, cu un singur locuitor.

Strâmba, târlă, pendinte de moşia cu administraţie specială Bosancea. Are 4 case, cu 28 locuitori.

Strâmbu, deal, districtul Suceava, 354 m altitudine, la N. de târla Strâmba”[21].

 

Ioseffalva (sau Tolova), comună rurală, districtul Gurahumorului, aşezată pe pârâul Stupca, afluent al Hraniţii.

Suprafaţa 7,65 kmp; populaţia 992 locuitori, parte români, parte maghiari; religii greco-ortodoxă şi romano-catolică. Cuprinde, pe lângă vatra satului, şi târla Podul Tolovei.

Este situată lângă drumul districtual Suceava- Gurahumora; are o şcoală populară românească, cu o clasă, şi o alta maghiară, o biserică romano-catolică; s-a asigurat teren pentru construirea unei biserici filiale greco-ortodoxe, afenentă a parohiei din Drăgoeşti.

După vechi tradiţii, această localitate se numea Vorniceni şi era un sat pendinte de vechea comună Drăgoeşti, având sediul unui pârcălab. După desfiinţarea acestui sat, a rămas, în locu-i, un teritoriu care, la 1776, era în proprietatea Mitropoliei din Iaşii, de la care, un an mai târziu, a trecut în stăpânirea boierului Ionache Cantacuzen.

La 1786, s-au aşezat pe acest teritoriu numeroase colonii de maghiari, care au înfiinţat comuna de azi Ioseffalva, numită astfel în onoarea Împăratului Iosef al II-lea.

O mulţime de monede şi arme turceşti, găsite aci, pare a învedera că vechiul sat a fost ocupat odată de turci.

Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 586 hectare pământ arabil, 73 hectare  fânaţuri, 4 hectare 50 ari grădini, 12 hectare imaşuri. Se găsesc 78 cai, 428 vite cornute, 323 oi, 322 porci şi 32 stupi” [Grigorovitza: 1908, 118 şi 119].

 

La Şipot, fermă pendinte de moşia cu administraţie specială Tolova Mică, districtul Gurahumora” [Grigorovitza: 1908, 127].

 

Podul-Tolovei, târlă, pendinte de comuna rurală Ioseffalva (Tolova), districtul Gurahumora” [Grigorovitza: 1908, 166].

 

Tolova sau Strâmba, numire veche românească a comunei rurale de azi Ioseffalva, districtul Gurahumora. Numirea de Tolova se găseşte pomenită într-un hrisov datând din 1435; iar numirea de Strâmba, într-un alt hrisov, din anul 1434.

Tolova se împarte: în Tolova Mare, pe care este aşezată colonia maghiara Ioseffalva şi în Tolova-Mică sau Vorniceni, sediul familiilor româneşti.

 

Tolova-Mică, moşie cu administraţie specială, districtul Gurahumora. Cuprinde, pe lângă mosia Tolova-Mic propriu-zisă, şi ferma la Şipot. Suprafaţa; 1,91 kmp; populaţia: 23 locuitori, aproape toţi israeliţi. Are 5 case” [Grigorovitza: 1908, 225 şi 226].

 

La Şipot, fermă, pendinte de moşia cu administraţie specială Tolova Mica, districtul Gurahumora” [Grigorovitza: 1908, 127].

 

 

[1] „Zapodie, vale; terenul cufundat între două dealuri, format prin săparea apelor de ploaie şi ninsoare” – cf. Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 1264

[2] Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., Habitatul medieval rural din valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare, Bucureşti 1982

[3] Monitorul Oficial, nr. 72, 27 martie 1937, p. 3233

[4] Monitorul Oficial, nr. 266, 12 noiembrie 1940, pp. 9315, 9316

[5] Monitorul Oficial, CXIII, nr. 230, marţi 9 octombrie 1945, p. 7434

[6] Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, I şi II, Rădăuţi 1996

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 94

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, pp. 27 și 28

[9] Diaconovich, Dr. Corneliu, Enciclopedia Română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 538

[10] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 114

[11] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul II, Sibiu 1900, p. 212

[12] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 16

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 17

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 40.

[15] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 39

[16] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 53

[17] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 98

[18] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 133

[19] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 145

[20] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 183

[21] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 207


Comments are closed