Moara, "la drumul cel mare al Sucevei" (I) | Dragusanul.ro

Moara, „la drumul cel mare al Sucevei” (I)

Caravană moldovenească – desen de Raffet pentru cartea lui Anatole de Demidoff

 

În negura veacurilor, atunci când genovezii şi veneţienii de la Marea Neagră au trasat drumul comercial al Nordului, numit Drumul Mare, stabilind locuri pentru schimbarea cailor, la depărtare de două poşte (40 km) una de cealaltă, ulterior transformate în târguri, şi aşezări de pază a convoaielor, de o parte şi de alta a convenitului şi nicidecum duratului drum, pe podişul Sucevei, dominat de „suprafeţe structurale dispuse în trepte”[1], au apărut primele două mari colonii rurale, una în dreapta drumului cu purces spre nord, formată din vlahi aduşi din Bosnia şi, tocmai de aceea, numită Bosanci, adică bosniaci, iar cealaltă, în stânga, pe un teritoriu la fel de întins, colonizată cu lituanieni (litani, în limbajul vechimii) şi numită Litanauţi, deci Liteni. Prezenţa celuilalt Liteni, pe valea Sucevei, confirmă teoria pazei cu coloni a drumurilor de negustorie, litanii de pe Siret veghind drumul comercial al Răsăritului.

 

„Româneşte, Liteanul are o accepţiune foarte apropiată (de poreclă – n. n.), însemnând păgân. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat cretinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost Litvanii. În secolii XIII şi XIV ei toţi erau idolatri. De aici, la români, „liftă spurcată”, „liftă rea”, „litean” au rămas ca sinonime cu păgân”[2]; după înfiinţarea statului moldav, bosâncenii şi litanii din vecinătatea Sucevei au urmat, desigur, parcursul religios şi etnic al tuturor moldovenilor, iar reperele prestatale, precum Câmpul Perilor – din Valea Moldovei, Câmpul lui Dragoş – ţinut care începea de la Bacău şi ducea până la hotarele Bosancilor, au ieşit din memoria obştească pentru a iriza discret în legendă, împreună cu cele două colonii despre care a fost vorba mai sus şi conduse, pe la 1435, de Ioanăş de Şomuz, care îşi avea casa la izvoarele Şomuzului Mic, în părtăşia bosânceană care avea să iasă din indiviziune drept jumătatea de sat a lui Iasaia de Baia, fost răzeş bosâncean, devenit boier cu stare, dar cu viitor tulbure, datorită orgoliilor stârnite de înrudirea cu tatăl lui Bogdan Întemeietorul, Mic Crai din Miculeşti. Pe ceastălaltă latură a drumului, descendenţii litanilor de odinioară aveau în Lazăr de Tulova şi în obştenii lui slovaci (Tulova înseamnă, în limba slovacă, „bunuri în proprietate”) un lider care încă nu părăsise obştea, continuând să locuiască în conacul durat de tatăl lui, Oană, pe vremea când Tulova însemna, şi ca întăritură, dar şi ca administraţie, ceva mai mult decât Suceava. Dar, ulterior, litanii şi slovacii de pe podişul Sucevei dispar fără urmă, fără dovezi că ar fi plecat sau s-ar fi disipat în rândurile populaţiilor moldoveneşti, Litanauţii şi Tulova rămânând „selişti pustii”, pe care abia austriecii aveau să le repopuleze. Doar obştea Bosacea, una tipic şi rezistent răzeşească, cu identificări de indiviziuni, dar fără ruperi definitive din moşia mare a Bosancilor, numită, din 1952, comuna Moara, pentru că „această moşie, din vechime… nu a aparţinut decât Domnilor moldoveni”[3], fiind, ca parte a Ocolului Domnesc, în folosinţa răzeşilor, iar generaţiile de mai târziu nu au primit să se căsătorească decât cu parteneri răzeşi, pentru că, „scoborându-se din familii răzăşeşti, şi aceste moşii neaparţinând decât la dom­nitorii moldoveni, nu e slobod, nu e fru­mos pentru neamul lor a se amesteca cu altă lume, decât cu aceea ce se trage din sânul lor”[4]. Iar Artur Gorovei, stăruitor căutător al Drumului Mare de odinioară, continua în acelaşi ton: „Multă vreme, între satele Rădăşanii, din Suceava Moldovei, şi Bosancea, din Suceava Bucovinei, era o strânsă legătură: căsătoriile se făceau aproape nu­mai între fetele şi flăcăii din amândouă satele. Ba, după cât spun bătrânii, era obiceiul ca fetele din Rădăşani să se mă­rite după flăcăii din Bosancea. Aceasta esplică asemănarea cea mare dintre locui­torii acestor două sate, şi rădăşenenii şi bosâncenii sunt buni gospodari, şi unii şi alţii cultivă de preferinţă pomii, şi sunt ceva mai mult decât economi”[5].

 

Poştalionul moldovenesc – Anatole de Demidoff (1813-1870)

 

Drumul Mare al Nordului, drum fără pulbere, pe care învăţatul şi boierul fălticenean, născut la Rărăuţi-Prut, s-a tot străduit să-l desluşească şi să-l imagineze, adică nu trecea prin „Nimirniceni” şi Bosanci[6], ci era cel al hotarului dintre moşiile colonilor litani şi slovaci, de la Litanauţi şi Tulova, cu cea a bosniecilor din Bosanci, cu reşedinţă boierească la izvoarele Şomuzului Mic, după cum rezultă din hotarnica întărită de uricul lui Petru Aron, în 13 iunie 1456, în care stabileşte ca hotarul satului „La gura Brădăţelului”, dăruit mănăstirii Moldoviţa, „să fie începând de la drumul cel mare al Sucevei, de la movila din pisc, apoi, de la pisc, drept pe vale în jos, până la iazul lui Pancu, apoi, de la iaz, în jos pe pârâiaş, până la iazul Călugăriţei – şi cu iazul în întregime în hotarul mănăstiresc”[7]. O altă hotarnică, cea a satului Burghineşti sau Borghineşti, acum Roşa din comuna Moara, făcută în 17 august 1586, în prezenţa unor strămoşi ai locuitorilor din comuna Moara de astăzi, precum Gheflovie de Nimerceni, Ionciul vataman de Bosance, Isaie of tam sau Corne vataman de Burhineşti, aduce precizări suplimentare asupra parcursul Drumului Mare al Nordului, în Podişul Sucevei, drumul fiind hotar dinspre „partea de Burhineşti despre partea domnească şi despre hotarul satului Miletin şi despre vlădica dolina şi s-a pus piatră pe deal, mai jos de munte, şi de la această piatră drept prin vale, până la pârâul Crasnii (pârâul Frumoasa – n. n.), de acolo în jos peste alte părae la piciorul Levov, drept la drumul mare de la Suceava, de acolo peste drum în jos până la Sapoii tatarschi”[8]. Şi mai există, din 9 martie 1671, încă nişte repere toponimice despre „Drumul Băeşilor, ce vine Drumul cel Mare de la Bae, de la podii ce să suie drumul în deal, pe diasupra Strâmbului, heleşteului, culme pe Drumul cel Mare, până la Podul cel de Piatră, la Puţul cu Cumpăna, unde să chiamă la Podişoari; şi acole iar să înpreună iarăşi cu hotarul Nemircenilor”[9].

 

De-a lungul acestui drum comercial, care mărginea moşia Bosancea, nu existau vetre de sat, cu excepţia satului Borhineşti, care a dispărut, transformându-se în Roşa (1458)[10], ci „prisăci cu heleşteie (1456)[11] şi livezi”, plus „mitoc” (1625)[12], „odăi” (1664)[13], „mitocuri” (1671)[14], deci locuri pentru făcut fân, şi câteva „târle”, deservite de 2-3 bordeie, la care lucrau câte 30-60 de oamenii, cum stă scris în mai multe mărturii.

 

Suceava, mănăstirea Hagigadar – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

[1] Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., Habitatul medieval rural din valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare, Bucureşti 1982, p. 51

[2] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum Magnum Romaniae, IV, Bucureşti 1898, p. CXIII

[3] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 7 şi 9 iunie 1907

[4] Ibidem

[5] Gorovei, Artur, Din psihologia ţăranului nostru, în Gazeta Transilvaniei, LXXII, nr. 16, joi 22 ianuarie / 4 februarie 1909, p. 2

[6] „Suceava, Baia, Hârlău… trei localităţi istorice din vechea Moldova, şi încă dintre cele mai importante. În alte ţări, unde este mai mult cult pentru ceea ce a fost odinioară, s-ar fi păstrat mai multe lucruri care, prin ele însele, îţi vorbesc şi-ţi descopăr tainele…

De câte ori am fost în aceste trei localităţi istorice, Suceava, Baia, Hârlău, mă întrebam pe unde ducea drumul, de la Suceava, la Baia, şi de la Suceava, la Hârlău, pe vremurile voievozilor. În cărţi, după câte ştiu, nu se prea găsesc răspunsuri la această întrebare; vreo hartă istorică a ţării noastre, pe care să fie însemnate vechile noastre drumuri, nu cunosc. Cred, însă, că nu m-aş înşela prea mult, dacă aş determina aceste drumuri, în urma examinării ce am făcut-o a tuturor împrejurărilor care pot conduce la dezlegarea acestei întrebări.

Pentru a merge, din Suceava, la Baia, călăreţul şi cărăuşul trebuie să o fi luat spre satul Bosancea (moşia Moara – n. n.), care trebuie să fie tot aşa de vechi ca şi Rădăşenii de lângă Folticeni, sate între care este mare asemănare şi între care, înainte de anexarea Bucovinei, erau strânse legături de înrudire, deoarece locuitorii acestor două sate se căsătoreau numai între ei.

De la Bosancea, alt drum n-a putut să fie, decât drumul primitiv de astăzi, la Nimirceni, unde a fost mai înainte şi trecătoarea între Austria şi România. Pe aici a fost, totdeauna, drumul spre Suceava, de când se ţine minte, şi altă rămăşiţă de drum nu mai este” – cf. Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi 1921, pp. 127-132

[7] AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, II, Bucureşti 1976, p. 90

[8] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuţi 1933, pp. 95, 96; DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 198

[9] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 317

[10] AŞSR, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, II, Bucureşti 1976, pp. 107, 108

[11] AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, II, Bucureşti 1976, p. 90

[12] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 244, 245

[13] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 179

[14] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 316


Comments are closed