"Mitologia devine destinul unui popor" | Dragusanul.ro

„Mitologia devine destinul unui popor”

Încă supravieţuieşte în memoria tuturor neamurilor europene şi asiatice, inclusiv în cărţile şi practicile religioase, mitul unei populaţii primordiale profund metafizică, renumită prin bunătate şi armonie, cu consecinţa unei intense şi neîngrădite fericiri, manifestată prin şi înlesnită de cântec şi dans. Li se spune acelor oameni universali, care au întemeiat, în  toate limbile, în Munţii Hyperborei (-orum), în care ei au născocit poezia, muzica, dansul şi religia, „blajini” sau „rahmani”, cu înţelesul de îndurători, milostivi, calitatea aceasta fiind transferată, ulterior, zeităţilor închipuite, dar sărbători şi praznice ale blajinilor supravieţuiesc, sub nume diferite, în toate religiile. E greu de înţeles dacă fericirea universală, la care râvneşte umanitatea, în condiţiile unui mondialism cu totul şi cu totul diferit, înseamnă o realitate, risipită în memoria din ce în ce mai fragilă, sau doar un mit şi, mai ales, o nevoie de mit, deşi „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”[1], iar mai nou, miturile sunt privite ca închipuiri, dacă nu chiar drept minciuni, după ce ele au fost supuse „procesului de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[2].

Hyperborei din cele trei Nedei (oraşe) ale Munţilor Soarelui

De-a lungul veacurilor, mitul hyperboreic nu a fost abandonat nici măcar de ierarhii bisericilor creştine, în ciuda faptului că memoria mărturisitoare a popoarelor care au avut-o conţine foarte puţine şi lacunare informaţii despre strămoşii ancestrali ai neamurilor europene, datorate, în principal, lui Hecateu Abderida şi lui Diodor Sicul, dar care se mai pot afla doar în „Geografia” lui Strabon, deşi s-ar părea că scrierile lui Diodor Sicul ar fi supravieţuit într-o nedatată ediţie Weffel. Englezul J. Nixon, folosindu-se de un studiu al lui Rowland, care îl citează pe Hecateu Abderida (apud Diodor Sicul, tom. i, p. 158, Ed. Weffel) susţine că hyperboreii „locuiau şi în insulele Oceanului Nordic, opunându-se celţilor”, transcrie citatul din Hecateu: „Ei spun, mai departe, că luna, văzută de pe aceste insule, pare să fie doar la o mică distanță de pământ și să aibă anumite protuberanțe, ca pământul, vizibile pe suprafața ei” (Nixon, J., Additional Observations upon Some Plates of White Glass Found at Herculaneum: In a Letter to Charles Morton, M. D. R. S. S. By J. Nixon, A. M. and F. R. S., London, 1761, p. 125). O hartă fantezistă, din 1548, concepută de braşoveanul Ioan Honterius[3], poziţionează Munţii Hyperborei în nordul euro-asiatic al Mării Negre şi al Mării Caspice, deşi „Munţii Hyperborei, denumirea mitică dată mai întâi unei zone montane imaginare, în nordul Pământului, și apoi aplicată de geografi la diverse lanțuri, Caucaz, Munții Riphae (Râpoşi, deci Carpaţi – n. n.) și alții”[4], deşi descrierea lor în „Texte Taoiste” şi în „Coran” (Muntele Quaf) îi identifică doar cu Carpaţii, singurii munţi care aveau „forma arcului unui ochi” şi care adăposteau, între culmile lor, „un iezer uriaş” (Transilvania), care a secat după marele diluviu[5], atunci când s-au produs fisuri şi chiar prăbuşiri de munţi, delimitându-se râuri care „udau toate câmpiile din jurul lor”, după cum scria Lao Tse.

*

În ciuda aparenţei de închipuire a unei lumi exemplare, care ar fi existat odată şi odată, în epocile astrale când Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Leului şi când oamenii din „prima generaţie totemică de oameni vorbitori”[6], din „întâia seminţie de oameni cuvântători (care) a fost de aur”[7], „neputincioasa bătrâneţe / n-o cunoşteau”[8], „murind, părea că-i fură somnul adânc”[9] şi „convieţuiau în armonie”[10], deci în ciuda mitizării mai mult sau mai puţin excesive, hyperboreii lăsaseră urme atât de adânci şi de durabile în Datină, încât creştinismul medieval a continuat acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[11], inclusiv prin elogiile lirice aduse unor personalităţi creştine de odinioară sau încă în viaţă. De pildă, despre „semnele lui Dumnezeu, scrise pe cer”, menţionate de vechii chaldeeni, şi despre desluşirea acestor semne în oglindirea stelelor pe şi în şuvoaiele nervoase ale râurilor de munte, a scris Juan Aquilario, descriind întregul ritual al ciudatei „lecturări”, care seamănă izbitor cu inspiraţiile poetice din toate timpurile:

*

„Pe o stâncă impunătoare, de pe malurile reci ale râului,

Trandafirii cerului, cum proroceau anticii,

Se arată şi se oglindesc în apa abruptă

Schiţând legile în apa ce curge spre câmpie

Dinspre hyperboreica stea glacială”[12].

*

Într-o altă scriere, inspirată probabil de „Edda”[13], dacă nu cumva de cartea religioasă a Nordului, „Voluspo”, se vorbeşte despre primul război din istoria omenirii, „pe Axa hyperboreică a Urselor” (Ursa Mare fiind „Constelaţia Mamă” pentru emisfera nordică), război descris în toate cărţile sacre ale omenirii (mitul Cain şi Abel, deci conflictul dintre păstori şi agricultori), dar încheiat într-un mod fericit:

*

„După ce au zdrobit o revoltă militară,

bărbaţii s-au arătat în mijlocul națiunilor luminii

impunând o viaţă mai pașnică

pe Axa hyperboreică a Urselor”[14].

Descendenţii Hyperboreilor: Celţii (Galii, pentru latini)

Într-o lucrare ştiinţifică, publicată într-o colecţie de comentarii academice, coordonată de Dimitrie Cantemir, la St. Petersburg, T. S. Bayero, citându-l pe Martianus Capella, p. 141, recunoaşte Munţilor Carpaţi calitatea de templu al lumii primordiale a Blajinilor, spunând că, „după (Riphaeos) munţi nordici, se află în continuă mişcare pe axa lumii hyperboreii, oameni morali, care au ca zei elementele cosmosului, dar care nu au nici o aşezare”[15], pentru că:

 *

„Păduri şi munţi invocaţi în transă

În cele din urmă îi răsplătesc pe hyperborei:

Dar mai au practici vechi şi dăunătoare, morţii

Pe care îi cinstesc aproape de morminte”[16].

*

În general, în filosofia culturii din Europa, se consideră că hyperboreii (Blajinii, Rahmanii din cultura populară şi din cea religioasă) ar însemna un mit pelasg, pelasgii fiind cei care, beneficiind de un iniţiator, Pelasg, ar începe istoria, şi că „Hyperborei (-orum), oameni fabuloși care se presupune că ar fi trăit într-o stare de fericire perfectă, într-un ținut unde strălucea mereu soarele, dincolo de vântul de nord… Mitul Hyperboreenilor poate fi considerat una dintre formele sub care tradiția privea perioadele ancestrale de fericire și nevinovăție a lumii străvechi”[17]. În mod surprinzător, mitul acesta este căutat doar în scrieri, nu şi în reprezentările totemice, nu şi în reminiscenţele Datinii, care, în cazul nostru, al românilor, probează că „Mitologia devine destinul unui popor”[18], dar şi „triumful asupra propriului destin”[19].

*

*

[1] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[2] Ibidem p. 154

[3] Rudimentorum cosmographicorum Ioan. Honteri Coronensis libri 3. Cum tabellis geographicis elegantissimis. De uariarum rerum nomenclaturis per classes, libri 1, Roma, 1548

[4] Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 324

[5] „Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul” (Voluspo, 57, 58 şi 59, p. 24)

[6] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 16

[7] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[8] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[9] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[10] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[11] Ibidem p. 154

[12] Aqvilario, Ioanne, De sacrosanctae virginis montis acuti translatione et miraculis panegyris, Sevilla, 1609, p. 24

[13] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[14] Eusebie Triumphans / seu / Religionis verae et Victricis Laudatio, Hafniae, 1774, p. 19

[15] Bayero, T. S., De Hyperboreis, pp.330-348, în Commentarii Academiae scientiarum imperialis Petropolitanae, Petropolis, 1726,  p. 343

[16] Valerii, C, Catulli Albi Tibulli S. Aurelii Propertii Carmina in scholarum piarum usum expurgata notisque illustrata, Florentiae, 1819, p. 72

[17] Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 323

[18] Ibidem, p. 385

[19] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 261


Comments are closed