Mişcarea revoluţionară a țăranilor din România | Dragusanul.ro

Mişcarea revoluţionară a țăranilor din România

Satmary Oltean CLA 1909 p 225

*

De Eugen Brote

*

Nu acum, pentru întâiaşi dată, ţărănimea se ridică cu ciomagul în contra asupritorilor ei. În secolul trecut, putem înregistra mai multe asemeni mişcări. Temeiul lor a fost, totdeauna, agrar şi atunci când ele aveau un ascuţiş politic. Izbucnirile acestea periodice sunt o dovadă neîndoioasă că organizaţiunea socială a statului român suferă de o boală foarte grea, care, dacă nu va fi temeinic vindecată, ameninţă chiar existenţa sa. Pentru a înţelege, din o singură ochire gravitatea situaţiunei, nu avem decât să constatăm că regatul României vinde, pe an, în străinătate producte ale pământului în valoare de 300 milioane lei şi, în acelaş timp, ţăranul român, care, în realitate, produce, prin munca braţelor sale, acest prisos al ţării, se luptă cu cea mai mare mizerie, uneori cu foametea chiar.

*

Ce se petrece în această ţară, cum este organizată munca naţională, că din aurul ce vine de peste hotare, pentru prisosul productelor agricole, nu se scurge aproape nimic în pungile acelora, care muncesc singuri şi din greu la crearea lui? Ne-ar duce prea departe, dacă ne-am propune să lămurim, în cadrele unui articol de ziar, întreaga cestiune agrară a României; dacă am voi să arătăm cum ţăranul român, care şi-a păstrat, până astăzi, numirea de „rumân”, cu înţelesul de bărbat muncitor, a devenit, încetul cu încetul, în decursul veacurilor, din moşnean „clăcaş”; cum „judeţii” ţărăneşti şi români s-au prefăcut în „stăpâni”, apoi în „boieri” străini şi, în urmă, în proprietari nemiloşi şi internaţionali ai pământurilor moşnenilor români; cum s-au găsit, în timpurile actuale, exploatatori de profesiune, care, ca arendaşi şi ca proprietari de moşii, au strâns şuruburile tot mai tare şi au aplicat şi mijlocul american modern al „trusturilor”, pentru a stoarce pe bietul ţăran român muncitor astfel încât lui îi rămâne numai sufletul în trupul său chinuit.

*

Ne-ar duce prea departe, când am încerca să arătăm, aici, cum statul român, pe atunci despicat în două principate, a căutat, de la „Regulamentul organic”, ticluit de boieri, cu ajutorul baionetelor ruseşti, încoace să întimpine primejdia acestei organizaţiuni bizantine, fără însă a jigni interesele clasei dominante; cum, la 1864, acest stat român, acum unit, s-a avântat până la o desfiinţare imperfectă a clăcii, făcând pe ţăranul român iarăşi „moșnean”, cu oarecare restrângeri în dreptul de proprietate, fără însă a-i crea şi asigura şi putinţa de a-şi întocmi şi menţine noua sa gospodărie; cum, la 1866, statul român, aşezat acum pe temelii noi, prin constituţiunea sa liberală şi modernă, a făcut loc, în Corpurile legiuitoare, şi ţărănimii, prin crearea colegiului electoral al treilea, fără însă a da totodată şt garanţiile necesare pentru ca ţăranul să poată uza de acest drept constituţional; cum, tot în acelaş an memorabil, statul s-a ocupat de raporturile agricole şi s-a străduit să le reguleze prin legea aşa-numitelor „tocmeli agricole”, modificată la 1872, la 1882 şi la 1893, fără ca însă Corpurile legiuitoare, conduse de interesele agrare ale proprietăţii mari, şi administraţiunea statului, condusă de interese de partid, să fi fost în stare a da acestei cestiuni prea importante o soluţiune mulţumitoare; cum guvernele române, împinse, uneori, de mişcările ţărăneşti, au căutat, la 1881, să faciliteze creditul mobiliar, la 1889, să satisfacă cererile de pământ ale ţăranilor şi cum, de atunci, încoace, neîntrerupt, Corpurile legiuitoare, guverne şi societate s-au ocupat de soarta ţăranului fie prin legi noi sau revizuite, fie prin dispoziţiuni administrative, fie prin discursuri şi publiblicaţiuni, fără însă ca să fi putut dobândi, până acum, rezultate reale.

*

Nu ne ocupăm de toate acestea, fiindcă, pentru judecata situaţiunei actuale, ele n-au decât o însemnătate istorică. Cestiunea agrară a rămas în fond nedeslegată şi ea continuă a zgudui la temeliile statului român. Asupra ţărănimii apasă şi astăzi întreaga povară a unui sistem de esploatare bizantin, lacom şi nemilos. Ţăranul român este încleştat de sărăcia goală şi de toate mizeriile trupeşti şi sufleteşti, care o însoţesc. Şi actuala mişcare, ca şi cele premergătoare, nu este decât manifestaţiunea zgomotoasă a nemulţumirii disperate din partea ţărănimei neajutorate, care nici ea nu ştie în ce mod poate să-şi lecuiască rănile mortale.

*

Orice om nepreocupat trebuie să recunoască îndreptăţirea acestei nemulţumiri şi înţelege şi simţământul de disperare de care este cuprins ţăranul, strivit din toate părţile. Pământul României este roditor şi ţăranul muncitor. Dovadă sunt cele 6 milioane hectare, pe care braţele vânjoase ale ţăranului le ară, le seamănă, le cultivă şi strânge recolta lor, care nu numai hrăneşte întreaga poporaţiune a României, ci este atât de abundentă, că două şi jumătate milioane de tone de materii făinoase pot fi trimise, pe fiecare an, peste hotare, altora. Cu toate acestea, în 43 de ani, de când ţăranul nu mai e clăcaş, de când şi-a dobândit „libertatea” şi este stăpân pe petecul lui de pământ, n-a putut să-şi prefacă bordeiul său umilit, acoperit cu paie şi neîncăpător într-o locuinţă omenească, n-a putut să-şi clădească în sărăcăcioasa sa gospodărie nici grajd, nici şură, nici magazie. Munca sa stăruitoare, în tot timpul acesta, a rămas pentru dânsul stearpă şi seacă, pe când, în acelaş timp, renta pământului muncit de dânsul s-a urcat, din an în an, şi este astăzi de trei sau patru ori mai mare ca acum 40 ani.

*

În neajutorarea şi în naivitatea sa, ţăranul cere pământ, crezând că acesta îl va scăpa de nevoile mari ce-l apasă. Dar tocmai pe această cerere a ţăranului şi-au întemeiat exploatatorii de profesiune sistemul lor de îmbogăţire şi de spoliare. Ei oferă ţăranului pământul reclamat, însă numai în condiţiunile rentei urcate în mod meşteşugit şi cu o dobândă uzurară pe deasupra, aşa că munca ţăranului tot stearpă şi seacă rămâne pentru dânsul. Şi de-ar fi numai pământul singurul şurub în mâna exploatatorilor! Ei sunt stăpâni însă şi pe păşunea vitelor ţărăneşti; ei sunt stăpâni şi pe pădure, de unde ţăranii sunt siliţi să-şi ia lemnele de foc şi de lucru; ei sunt stăpâni şi pe moară, unde ţăranul e constrâns să macine mălaiul său amar; ei sunt stăpâni şi pe târgul de producte, unde ţăranul e nevoit să-şi prefacă în bani sudoarea sa; ei sunt stă­pâni şi pe biata administraţie publică, care, chinuită de zvârcolirile partizanilor, înclină a învârti paragraful legii totdeauna în favorul celor mari şi puternici; ei sunt stă­pâni şi pe capitalul mobil, şi „ajută” bucuroși pe sărmanul sătean, care, neavând o para frântă în casa sa, a dat, în toiul iernii, „peste o întâmplare” şi îşi vinde munca sa pe vara viitoare, căci altceva nu are ce vinde, cu preţuri de batjocură.

*

Când exploatatorii de profesiune trag, dintr-odată, de aceste fire, ce le ţin în mâna lor, când ei se întovărăşesc în trusturi, pentru ca ţăranul să nu poată scăpa din mrejele lor, la alte moşii învecinate, mai poate fi cineva surprins când ţăranul pune mâna pe ciomag şi-l azvârle asupra asupritorilor săi? Mai trebuiesc, în asemeni împrejurări triste, agitatori pentru ca materialul inflamabil îngrămădit să prindă flăcări în toate părţile?

*

Nu corespunde cu realitatea, când se atribuie acestor mişcări un caracter antisemit. Ţăranul român şi mai ales cel moldovean este tolerant, în cel mai nobil înţeles al cuvântului. Nu numai că nu priveşte cu ochi răi pe străin, ci, din contră, îl primeşte în mijlocul său ca pe un frate, îl cinteşte când e vrednic şi îl milueşte când e nevoieş. Ovreii cari trăiesc în Moldova o ştiu aceasta mai bine ca orişicine. Dacă, cu toate acestea, ei au fugit acum, când ţă­ranul a pus mâna pe ciomag, şi ei au căutat adăpost sub aripile pajurei austriece sau aiurea, nu antisemitismul ţăranului moldovean, ci conştiinţa lor rea i-a gonit din cuiburile lor, unde au strâns bogăţii pe spatele muncitorului. Ovreii fac parte din liga exploatatorilor de profesiune; ei sunt mai ales aceia care au urcat, în mod măiestrit, renta pământului şi strâng sforile mrejei în care au prins pe ţăranul român. Tendenţioase şi nedrepte sunt ştirile, răspândite mai ales de opresorii fugiţi, că miş­carea prezentă a ţăranilor se manifestă în mod neuman, brutal şi sălbatic.

*

În împrejurări ca cele de faţă este greu de controlat cât ştirile răspândite corespund cu realitatea. Se poate admite, în general, şi posibilitatea unor cazuri izolate de barbarie, mai ales acolo unde asupritorii sau funcţionarii publici au fost provocatori direcţi. Din relaţiunile oficiale, nebănuite ca favorabile ţărănimii răsculate, reiese că, până acum, nu s-a putut constata nici un omor, comis de cetele ţărăneşti (cu toate că ţărani au fost împuşcaţi); nu s-a putut constata nici o tăciunare, nici jaf nu s-a făcut în Moldova. Devastarea localurilor şi a registrelor, unde exploatatorii calculau şi notau uzura asupra ţăranilor, este, până acum, fapta cea mai gravă, cu care poate fi acuzată mişcarea ţărănească actuală. Dar exploatatorii, fugiţi la Cernăuţi, se simt ei în drept a se constitui ca judecători asupra umanităţii, brutalităţii şi sălbătăciei? Ce faptă mai neumană, mai brutală şi mai sălbatică s-ar putea comite, decât aceea pe care au comis-o ei înşişi, faţă cu poporaţiunea rurală muncitoare şi îndelung răbdătoare a unei ţări, din care nici nu fac parte? Încât, pentru viitor, putem exprima speranţe întemeiate că ţărănimea va fi tot mai puţin împinsă a manifesta prin răscoale nemulţumirea sa adâncă şi disperată.

*

Între măsurile care, în timpurile mai noi, s-au luat pentru ameliorarea situaţiunii ţăranului, a fost şi una care pare a fi nimerită: Legea băncilor săteşti. De-abia trei ani au trecut, de la aplicarea acestei legi, şi ar fi pripit a risca o judecată definitivă asupra foloaselor ei. După rezultatele prea îmbucurătoare a acestor trei ani, însă suntem deja îndreptăţiţi a hrăni speranţe atât de mari, încât nici nu cutezăm a le exprima, căci ele se înalţă până la o soluţiune fericită a cestiunii agrare române. Îndeosebi remarcabil, pentru această lege, este că efectele ei au să treacă departe peste intenţiunile legiuitorului. Prin votarea ei, s-au urmărit mai ales scopuri materiale şi, pusă acum în aplicare, se dovedeşte că scopurile urmărite se ating pe deplin, însă efectele morale au să fie neasemănat mai mari, decât cele materiale. Prin băncile săteşti se organizează, pentru prima dată, ţărănimea română ca clasă cu interesele ei proprii şi, astfel organizată, va ajunge la cuvânt, nu numai pentru ca să-şi spună, prin reprezentanţii săi autorizaţi, păsurile sale, ci prin greutatea şi puterea sa va învăţa şi va şti să prefacă cuvântul în faptă (Tribuna, Anul XI, nr. 62, sâmbătă 17/30 martie 1907, pp. 1, 2).


Comments are closed