„Mihai Vodă, acel vestit între domni”

Mihai Viteazul, legenda pe care doar regretatul Amza Pellea a ştiut cum să o retrăiască.

Despre personajul acela fabulos, care ne-a străbătut meteoric istoria, noi, românii, am fabulat cu vârf şi îndesat, doar din dorinţa de a ne însuşi măcar fărâme din gloria lui epopeică.

 
Mihai Viteazu, în ciuda legendelor statutate de istorici, nu a însemnat, niciodată, un simbol al „conştiinţei naţionale a neamului românesc”. Mihai, precum majoritatea cârmuitorilor de ţări mici, din răsăritul european, visa, ca şi Ţarul Rusiei, ca şi Regele Poloniei, la renaşterea imperiului roman de răsărit, pe care el să-l reîntemeieze, încredinţându-l descendenţilor săi.

 
Dar să nu ne grăbim şi să începem cu,,, începutul „daco-roman” al veşnicelor interese „de târlă”, aşa cum le descrie înţeleptul cronicar Miron Costin:

„Stând Mihai Vodă, după aşezarea Ardealului, de aici, din ţară, Ieremia Vodă, îndemnat de turci, a strâns oaste şi, cu câtă oaste avea şi cu oaste străină, a purces asupra Ţării Munteneşti.

Şi, neavând cu nimeni nici un război, nicăieri, în Ţara Muntenească, a mers la Bucureşti şi a aşezat domn pe frate-său, pe Simion Vodă. Lăsându-i oaste de a sa, pe lângă dânsul, singur s-a întors la Suceava.

N-a fost îndelungată domnia aceea a lui Simion Vodă, căci, înţelegând Mihai Vodă despre cuprinsul Ţării Munteneşti, de către Ieremia Vodă, îndată a purces asupra lui Simion Vodă, lăsând prin cetăţile Ardealului slujitori din oştile sale.

N-a stătut Simion Vodă împotriva lui Mihai Vodă, ci, deîndată, s-a dat spre marginea ţării, spre Focşani, pentru a aştepta ajutorul de la frate-său, Ieremia Vodă, de la care veniseră slujitori, din Ţara de Jos, la Simion-vodă.

Şi, dacă s-a strâns câtăva seamă de oşti şi la Simion Vodă, a stătut şi a aşteptat pe Mihai Vodă, cu războiul, la o vale ce se cheamă Milcovul cel Mare, în Ţara Muntenească.
Şi a stătut războiul câteva ceasuri şi, apoi, a pierdut Simion Vodă războiul.

După război, oastea, care încotro i-a fost calea mai îndemână, s-a risipit, iar Simion Vodă a năzuit la Suceava, la frate-său, Ieremia Vodă.

 
Ci nu s-a îndestulat Mihai Vodă cu atâta, ci îndată, fără nimica zăbavă, a tras oştile sale asupra lui Ieremia Vodă, spre Suceava, cu mare sârguială.

La grabă ca aceea, neavând vreme de gătire, Ieremia Vodă a lăsa Suceava şi a năzuit spre Hotin.

 
Aşa-l pripise Mihai Vodă, de aproape, pe Ieremia Vodă, încât pe nişte haiduci pedestri, cu câteva care, care mergeau pe urma lui Ieremia Vodă, i-a ajuns fruntea oştii lui Mihai Vodă şi au stătut haiducii la război, apărându-se, câteva ceasuri. Dar, dacă s-a mai înglotit oaste de-a lui Mihai Vodă, i-a spart pe haiduci, pe Jijia, la un sat, anume Verbie, unde stă o movilă mare peste trupuri, mai apoi de Ieremia Vodă făcută.

Şi era aşa de groaznic Mihai Vodă şi de vestit în războaie, în toate aceste părţi, încât îndată ce a sosit la Suceava, i s-au închinat şi cetatea Sucevei, şi a Neamţului, la cetăţi punând oşteni de ai săi, pedestraşi.

Singur nici cu atâta n-a vrut să fie, ci, de la Suceava, a purces, gonind pe Ieremia Vodă şi pe Simion Vodă, până la Hotin.

De Cetatea Hotinului grijise bine Ieremia Vodă, cu slujitori de ai săi, nemţi, ce-i avea, iar el, singur, a trecut la leşi, pentru ajutor.

 
Pusese Mihai Vodă şi un domnişor, anume Marcul Vodă, căruia numele nici nu i se povesteşte, pentru scurta vreme ce a avut-o acel domnişor, şi nu se află numele acestei domnii la letopiseţe streine” (Costin, pp. 22-25).

Este obligatoriu, acum, să recurgem şi la mărturiile străine, ignorând, ca şi în cazul „Letopiseţului” lui Miron Costin, prima parte a domniei lui Mihai Viteazul, inclusiv cea referitoare la cucerirea Ardealului, şi vom trăi surpriza, dibaci ascunsă de istorici, de a afla că marele general român visa nu doar la „unirea” ţărilor româneşti, ci a tuturor ţărilor din răsăritul Europei.

Mai întâi, o mărturie a călugărului franciscan Bernardino Quirini, din 1599, cu referire la anul 1597, când a vizitat Moldova, despre Suceava, care, în 1597, avea „6.000 de case cu totul”, între care şi 30 de familii de catolici, numărând „153 de suflete”, başca „soldaţii poloni şi unguri, toţi romano-catolici, cam 2.000”, în Suceava aflându-se şi „două biserici de piatră” catolice, „foarte încăpătoare şi au podoabele de altar trebuincioase, potire, discuri de argint şi o cruce de aramă aurită. Într-una din aceste biserici, închinată Sfintei Fecioare, principele a pus să se refacă altarul şi icoana foarte frumos; a cheltuit peste 300 de scuzi şi, spre a-mi face o favoare, a pus să se facă două feloane, epitrahire, sudarii de brocard de argint şi patru stihare şi patru tunici”. La slujba oficiată de călugărul franciscan, au participat „principele însuşi şi fratele său, arhiepiscopul (Gheorghe Movilă – n.n.), cu alţi episcopi ortodocşi ai Moldovei” (Călători, IV, p. 41).

 
Mai sunt câteva rapoarte catolice, în care se vorbeşte despre neînţelegerile dintre catolicii poloni („mai ales la Suceava”), adepţi ai noului calendar, şi ortodocşii „din ţară”, partizani înfocaţi ai vechiului calendar, dar nu le mai reproduc, informaţiile fiind, în fond, aceleaşi.

Cea mai veche mărturie despre intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova este cea a lui Ioan Darahi, din 12 iunie 1600 (publicată, pentru prima dată, de Eudoxiu Hurmuzachi), în care povestea „Letopiseţului” începe să se lămurească, dar nu definitiv, pentru că reprezintă doar o mărturie (prin însumări de mărturii se poate ajunge la adevăr):

„Mai înainte de a-şi porni preastrălucitul Mihai Voievod armata sa în Moldova, a trimis, la voievodul Ieremia, pe doctorul Muralto, cu fratele acestuia, Hector, ca să nu lase nici o piatră neîntoarsă, în scopul de a face această alianţă cu Mihai Vodă şi a se hotărî să ridice. Odată cu aceasta, armele împotriva turcilor.

 
Voievodul Ieremia a făgăduit să ţină cu tărie aceste puncte.

Între timp, Mihai Vodă, purcezând în grabă, a intrat în Moldova.

 
Aflând acest lucru, Ieremia Vodă a fost să fie închis doctorul Muralto, cu 17 inşi, şi să fie închis în Hotin. Dar Ieremia a luat-o la fugă, urmărit, în grabă, de Mihai, cu cavaleria.

 
În foarte multe locuri, au fost ucişi mulţi poloni, mai ales de către călăreţii unguri.

Ieremia Vodă a ajuns, la timp, la Hotin, iar Sigismund Bathory, împreună cu căpitanul Toma Csomortany, au rămas la conducerea oastei, mai ales în scopul de a se putea împotrivi mai aprig cu artileria, pe la locurile mai anevoioase ale drumului şi pe la poduri (ca să nu fie lăsată în urmă pedestrimea polonă).

 
Iar în ziua de 27 mai, s-a început o luptă deschisă la Hotin şi, în cele din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, Mihai Voievod a câştigat biruinţa, dobândită cu mare vitejie.

 
Acolo, a mai zăbovit, patru zile, cu armata sa şi a lăsat, pentru apărare şi pentru pază, 3.000 de munteni şi de moldoveni, ca să nu iasă, cumva, Ieremia Vodă din Hotin.

Apoi, s-a dat slobozire oastei lui Pătraşcu Vodă şi secuilor, să se înapoieze la ei, iar Mihai Vodă însuşi a intrat, la 1 iunie, în Cetatea de Scaun a Moldovei, Iaşi, iar acum e ocupat cu impunerea jurământului de credinţă nestrămutată din partea localnicilor şi cu inspectarea lor.
Magnaţii şi boierii mai de seamă se grăbesc să se închine lui Mihai” (Călători, IV, pp. 138, 139).

Despre Suceava, Ioan Darahi mărturiseşte, în finalul raportului, altceva decât ştim cu toţii: „Cu pedestraşii poloni din Suceava m-am întâlnit pe pământul Moldovei. I-am întrebat, cu tot dinadinsul, dacă Sigismund Bathory ar fi acolo. Ei au întărit, prin jurământ, că amintitul Sigismund a stat, în Suceava, o jumătate de an şi că, strălucit înveşmântat, se desfăta cu vin şi cu muzică.

 
Pedestraşii poloni se blestemă pe sine că s-au predat, cu atâta uşurinţă, în Suceava. După ce le-a smuls jurământul de credinţă, i-a trimis la Lipova, împreună cu soţiile şi cu copiii.
Dacă ei şi-ar fi dat seama de foametea aceasta, ar fi voit, mai bine, să rabde, până la urmă, în Suceava” (Ibidem, p. 141).

Conform cronicarului, în răsăritul european, Mihai Viteazul însemna o speranţă a unificării ortodoxiei sub un singur sceptru: „Scrie Hronograful leşesc că aşa era de vestit Mihai Vodă şi la leşi, încât Ţara Podoliei, fiind de lege de sub ascultarea Patriarhului de Ţarigrad, ca şi noi, şi, pe acele vremi, având mare zarvă şi pricină cu papistaşii, pentru lege, aştepta cu bucurie pe Mihai Vodă, să vie, ştiindu-l de o lege cu dânşii, să i se închine toţi podolénii” (Costin, p. 26).

Între timp, intră mai direct în istorie şi Cetatea Sucevei, cea închinată, de către cei 2.000 de ostaşi polonezi, lui Mihai Viteazul, fără luptă.

 
Ieremia Movilă, sadicul nevolnic de pe tronul Moldovei, apelase la numeroasele lui rubedenii polone, care l-au convins pe hatmanul şi cancelarul Zamoyski să treacă în Moldova, cu oştile sale, zvonul despre intenţia lui Mihai de a îngloba, în imperiul său răsăritean şi Polonia, şi Ucraina, fiind de notorietate în vremurile acelea.

„Prindzind veste Mihai Vodă că au purces oştile leşeşti asupra lui, a lăsat Hotinul şi a purces spre Suceavă. Ieremie Vodă, cu Jan Zamoyski încă, dacă au oblicit de purcesul lui Mihai Vodă, a lăsat drumul Hotinului şi a trecut Nistrul, la un sat, Colodrubca, la ţinutul Cernăuţilor şi, apoi, Prutul, la târg, la Cernăuţi, şi a mers, pe la Codrii Cozminului, la Suceavă, unde Mihai Vodă întărise cetatea cu oamenii săi. Iară singur a tras spre ţara sa, ca să-şi mai înglotească oaste şi să mai obosească şi pe lei” (Costin, p. 27).

„Mai întâi, intrând în Moldova – consemna Bartosz Kleczky – domnul hatman (Jan Zamoyski – n.n.) a mers, îndată, cu oastea la Suceava, unde ne aşteptam să dăm lupta cu oamenii lui Mihai.
Am ajuns la Suceava, dar, acolo, n-am găsit pe nimeni din oştirea lui Mihai, afară de 200 de oameni, închişi în cetate, pentru a o apăra; am stat, acolo, o săptămână.

 
Hatmanul, nevoind să se apuce de împresurarea cetăţii aceleia şi să-şi piardă oamenii acolo, a lăsat pe domnul Szucki, cu 350 de oameni, şi a pornit, cu oastea, spre Ţara Românească” (Călători, IV, p. 226).

Ziarul de campanie al oştirii polone cuprinde informaţii şi mai interesante, cu datări precise:
„În ziua de 21 septembrie 1600, tabăra a fost mutată de partea cealaltă, mai sus de Suceava, iar în ziua de 22, s-a pornit la drum, din tabăra de lângă Suceava, spre Transilvania, lăsând, pentru asediul cetăţii, câteva trupe, adică un corp de pedestraşi prusieni şi unul de călăreţi, amândouă sub comanda lui Szucki.

 
Atunci şi domnul a refuzat făţiş să presteze jurământul pe care i-l înfăţişase comandantul, hatmanul Zamoyski. Iar acel jurământ cuprindea şi unirea Moldovei cu statul Poloniei şi chiar şi o altă orânduire, decât aceea care fusese, până atunci, legea domnilor, şi care ar fi dus, în sfârşit, la limanul tihnei dorite, starea atât de tulburată de furtuni a Acest lucru l-a jignit pe comandant, şi el a început să se gândească la numirea altui domn” (Călători, IV, pp. 230, 231).

În 27 septembrie 1600, pe când polonii se aflau la Bacău, în tabăra lui Jan Zamoyski a sodit un olăcar de la Suceava: „Se aduc scrisorile românilor, care se află, cu Ianoş Kapturi, în cetatea Suceava, prin care cer să li se îngăduie plecarea slobodă din cetate, ceea ce se crede că ar fi fost pus la cale de Ianoş Kapturi, care ar dori să trimită afară din cetate pe oamenii care-i consumă hrana şi îi beau apa, de care se zice că se duce lipsă, pentru ca să poată să stăruie în apărarea ei.
Comandantul armatelor a îngăduit ca femeile şi copiii, şi toţi cei inapţi la luptă, să poată ieşi din cetate în siguranţă” (Călători, IV, p. 231).

Trecerea leşilor pe lângă cetatea Sucevei, care nu s-a predat, datorită jurământului depus în faţa lui Mihai Viteazul, şi bătălia de pe Teleajen, la Bucovel, sunt descrise, ca şi celelalte evenimente, şi de cronicarul Miron Costin, dar şi de ofiţerii poloni, numai că întâmplările petrecute departe de Bucovina geografică nu ţin de tema acestei cărţi, aşa că le voi ignora.

Ucis, prin trădare, în 8 august 1601, Mihai Viteazul intră în legendă, iar nevolnicul Ieremia Movilă revine la Suceava, unde are parte „de linişte şi pace”, cum exagerează cronicarul, până în 1608, când moare, împăcat sufleteşte pentru că durase, împreună cu Mitropolitul Gheorghe Movilă, mănăstirea de la Suceviţa, dar fără să realizeze vreodată şi fără să pricepem şi noi, generaţiile ulterioare, că pigmeul acesta crud, sadic şi fără de identitate fusese complice năuc la spulberarea primei mari tentative româneşti de istoricitate, o tentativă care ar fi schimbat total destinul mioritic al generaţiilor care au urmat.

În vremea lui Ieremia Movilă, Bucovina geografică a fost bântuită de o puzderie de oşti (1.200 de cazaci ai lui Gorski, numeroase ceambuluri tătăreşti), cea polonă, a voievodului de Lublin, Marcu Sobieski, cantonată, de pildă, în 18 septembrie 1602, „la o milă de Cernăuţi”, semnalând că tulburările se ţin lanţ, că „moldovenii s-au grupat în cete, iar codrii sunt pline de ele”, că, în două săptămâni, de când a intrat în Moldova, nu a „văzut zece ţărani; toţi au fugit, mai întâi, din pricina tătarilor, iar după aceea, din cauza acelor soldaţi”, că „în această ţară au loc mari prădăciuni”, trecerea soliilor prin Moldova fiind „foarte primejdioasă”.

 
Iar Ieremia Vodă îi scria voievodului de Lublin, rugându-l să plece din Moldova, pentru că „ţara este pustiită peste tot” (Călători, IV, pp. 246-251).

Cam aşa arăta Bucovina geografică după doar vreo şase decenii de la ieşirea ei din firava tentativă de istoricitate, reprezentată de domniile Muşatinilor: veşnic frământată, veşnic prădată şi călcată în picioare de alţii. Cam la fel ca în vremurile noastre, deci.