Mihai Eminescu, la Sibiu și la Viena
Mihai Eminescu, în 1873
*
Datorită Bibliotecii Universitare ”Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, instituție de cultură care a digitalizat majoritatea publicațiilor vechi românești, accesul larg la paginile importante ale culturii române este asigurat. Într-o astfel de publicație, ”Rândunica” ( Anul I, nr. 1, Sibiu, 30 martie 1894, p. 5, și nr. 2, 10 aprilie 1894, pp. 17, 18), a apărut, sub semnătura lui Jeronim G. Barițiu, un articol interesant, ”MIHAIL EMINESCU”, în care fiul lui George Barițiu povestește, cam în maniera lui Stefanelli, întâmplări ciudate, prin care să-și lege numele de nemurirea poetului unic al spiritualității românești. Cât adevăr există în astfel de narațiuni urmează să stabilească fiecare singur, funcție de ce-l îndeamnă sufletul. Eu reiau textul din 1894, rămânând la convingerea că între Em. Grigorovitza, care, deși declarase că nu s-a împăcat niciodată cu Eminescu, i-a tradus și publicat opera în germană, și încă în două ediții, și ceilalți ”prieteni” doldora de fabulații, doar Grigorovitza i-a fost prieten lui Eminescu (I. D.).
*
Eminescu
*
”Eram student la gimnaziul de stat din Sibiu, când, în primăvara anului 1865 sau 1866, nu-mi aduc tocmai bine aminte, sosi în acel oraş trupa teatrală a lui Mihail Pascali, ca să dea, în teatrul orăşenesc, un ciclu de reprezentaţiuni. Bucuria nostra, a tuturor, şi mai ales a acelora care nu mai văzuseră în viaţa lor teatru românesc, era nemărginită. În serile de reprezentaţiune, teatrul era plin de un public curat românesc, mulţumitor şi în stare a se entuziasma până la frenezie, auzind pronunţându-se limba românească pe o scenă de teatru şi cântându-se ca la București. Mare minune şi mare însufleţire naţională!
*
Pe la sfârşitul ciclului de reprezentaţiuni, societatea româneascăa din Sibiiu decise ca, în semn de mulţămită, se dea un banchet în onoarea directorului Mihail Pascali şi a trupei sale, care, cu modestele sale mijloace şi cu şi mai modestul său repertoriu melo-dramatic, știu să încălzească inimile românilor din loc şi din jur, până la înfierbântare şi uitare de sine. Având consimţământul autorităţii poliţienești, banchetul se ţinu, într-o vineri, în sala de la hotelul „Împăratul romanilor”, sub preşedinția fericitului Iacob Bologa, pe atunci consilier aulic în pensie. La acel banchet au participat ca la vreo sută cincizeci de persoane de ambe sexele. Animaţiunea şi însufleţirea era nedescriptibilă şi ea ajunse la culme când directorul Mihail Pascali pronunţă un discurs-toast, cu oarecari discrete aluzii politice. Însă, oricât ar fi fost de discrete, ele au fost prea bine înţelese prin viul instinct de rasă al celor prezenți, a căror ţinută şi purtare probau că unitatea sentimentelor între fraţi de acelaşi sânge nu e şi nu poate fi la români, oriunde s-ar afla ei, o iluzie deşartă şi trecătoare.
*
Între studenţii români admişi la acel banchet memorabil eram şi eu, un junişor între 15 şi 16 ani. Nu aici locul să descriu agitarea veselă de care simţeam că e cuprinsă întrega mea fiinţă, în mijlocul acelei societăţi mari şi în faţa actorilor şi actriţelor române , care, în naivitatea-mi studențească de pe atunci, îmi păreau ca niște semizei şi zâne admirabile. Mă simţeam transportat într-o lume de mult visată, simţeam un imbold irezistibil de a vorbi şi eu ceva. După câteva momente de frământare internă, avui curajul să mă apropii de venerabilul preşedinte al banchetului şi să-l rog să-mi dea voie să vorbesc şi eu câteva cuvinte.
*
„Da, poţi vorbi, nepoate, numai să nu faci politică!”, îi fu părintescul răspuns şi sfat.
„Nu fac politică, voi vorbi despre artă” , îl asiguram eu, plin de bucurie junească.
„Bine, bine, să te vedem!”.
*
Ajuns la locul meu, aşteptai momentul favorabil şi începui a îngâna, cu mai mult curaj decât pricepere, primul meu toast despre artă, poezie şi teatru. Nu mai știu cum am vorbit atunci, știu însă că eram foarte înfierbântat, pulsul pe la tâmplele capului îmi băteau alarmant, ochii îmi ardeau şi-mi erau împăienjeniţi, şi că, după ce am terminat vorbirea, pe care publicul o ascultase cu seriozitate şi tăcere, eram mai aprope de plâns, decât de râs. Nu mult după aceea, ne-am ridicat de la masă şi se formară diferite grupuri, între care se discutau cele auzite, văzute şi nevăzute, după cum se întâmplă la astfel de ocaziuni.
*
Eram şi noi, tineretul, într-un grup şi văd că vine înspre noi un tânăr, ce semăna a fi şi el actor din trupa lui Pascali, cu părul lung şi de culoare negră foarte frumosă, cu niște ochi mari, de tăietura migdalelor, plini de o veselie melancolică, niște ochi expresivi, vorbitori şi, totodată, misterioşi. Erau niște ochi din cei mai periculoşi pentru inimile neexperte de fete, iar pentru femeile experte erau ochii dorului. În capul unei femei frumose şi tinere acei ochi ar fi spus de la prima vedere: ”I-ai văzut şi nu-i vei mai uita niciodată, cum nu uită călătorul undele azure ale „Fontanei trevi” din Roma veche!”. În capul acelui tânăr, de statură mijlocie, dar bine legat, ei îţi făceau impresia unui om predestinat, unui om fatal. Erau ochii despre care fericitul Vasile Alecsandri zice că ”sunt ochi mari, fără de noroc”.
*
Acel tânăr interesant, cu „ochii mari, fără de noroc” , ni se recomandă ca Mihail Eminovici, actor în trupa lui Pascali. Aveam, deci, în faţa noastră pe viitorul luceafăr al poeziei române moderne, pe mult regretatul şi mult sărbătoritul poet Mihail Eminescu, mort în 29 Iunie 1889 (data reală a morții – n.n.). Fiindcă nu-l văzuserăm jucând niciodată pe scena deschisă, întrebarăm, a doua zi, pe unul din actorii trupei, ce roluri jocă domnul Eminovici şi acela, apoi, ne-a spus că dânsul propriu-zis nu e actor, ci că s-a alăturat numai la trupa domnului Pascali, că deocamdat ă e sufleurul trupei, dar că se ocupă foarte mult cu poezia şi că e foarte talentat, dar nefericit.
*
Am mai văzut, apoi, pe Eminovici încă o data, la o cafeneaua din Sibiu, în preziua plecării trupei de acolo. Aceasta a fost prima întâlnire şi cunoscinţă a mea cu Mihail Eminescu, pe care aveam, apoi, să-l reîntâlnesc şi cunosc mai de aprope, în toamna anului 1869, la Viena, ca student înscris la Facultatea filosofică de la Universitatea de acolo.
*
După ce am sosit la Viena, mă duc la vechea Universitate, ca să mă înscriu la Facultatea filosofică, cu specialitatea știinţelor naturale.
Prima persoană cu care mă întâlnesc, urcând treptele, e Mihail Eminescu, care le scobora. Fusese şi el de se înscrie tot la Facultatea filosofică. Străini fiind amândoi în acea capitală vastă, revederea ne-a fost pe cât se poate de căldurosă şi de prietinească. De atunci şi pană în primăvara anului 1871, am stat cu Eminescu în cele mai bune relaţiuni, uneori chiar intime. Zic uneori, pentru că Eminescu nu era o natur ă expansivă, ci mai mult meditativă şi rezervată. Despre trecutul său, despre relaţiile sale familiale şi personale el nu vorbea bucuros şi nu cu oricine. El era discret faţă de alţii, dar mai vârtos faţă de ceea ce privea persoana sa.
*
În punctul acesta, era dificil şi la întrebări directe el sau nu răspundea deloc, sau în mod foarte laconic și brusc.
„Ce-ţ i pasă?” erau cuvintele stereotipe ale lui, când voia să se scape de un interogatoriu ce-l incomoda.
*
Locul stabil de întâlnire al universitarilor români, reprezentanți din mai toate provinciile locuite de români, al căror număr întrecea, pe atunci, cifra de peste 120 studenţi, era cunoscuta cafenea ”Troidel”, pe Wollzeile, în apropiere de Universitate. Acolo era clubul studenţilor români. Situaţiunea politică europenă, cât şi, în special, a românilor era, pe timpul acela, foarte agitată şi încordată, şi, prin urmare, aveam materie abundent ă de discuții. Acolo se încingeau, adesea, fără ca să se fi sfârşit vreodată în mod definitiv ori cu vreun rezultat pozitiv, nenumărate discuții şi, nu arareori, destul de înfocate, de natură politică, științifică, literară ş. a.
*
La început, Eminescu lua, mai totdeauna, parte activă la dezbatere şi era în stare să uite de timp şi de sine, când obiectul discutat îl pasiona. Admitea şi părerea adversarului, cu oareşicare amendamente restrângătoare sau extinzătoare, în materia politică, bisericescă şi socială, era însă implacabil, până la fanatism, în materie de istorie, filosofie şi estetică. Citea mult, acasă, în cafenea şi în biblioteca universităţii; citea cantitativ şi calitativ atât de mult şi de diferite materii şi discipline, încât oricât de genial ar fi fost, nu i-a fost posibil a prelucra cu creierul său puternic materialul încărcat, nici a-l sistemiza. Acesta a şi fost cauza că productivitatea sa nu putea avea un curs continuu, ci numai intermitent şi vulcanic. Dezechilibrarea gradată a funcţiunilor sale spirituale, căreia apoi avea să-i urmeze, inevitabil, paralizia totală, a fost, între altele, hipertrofia crescendă a știinţei aglomerate în creierul său fără saţ şi fără măsură. Cu toate acestea, ceea ce s-a cristalizat din creierul său vulcanic şi din inima sa generosă, care a fost atrofiată de „nostalgia necunoscutului”, l-a făcut nemuritor.
*
Adesea el absenta, cu săptămânile, din societatea noastră. Unde e Eminescu? Ce face ? E bolnav sau a plecat? Acestea erau întrebările ce ni le adresam, văzând că el nu mai vine între noi. Nimenea nu putea da un răspuns botărât. Apoi, fără de veste, el apărea iar între noi, mai rar vesel, mai adesea obosit, abătut, palid, cu ochii arzători şi din ce în ce mai tăcut.
*
”Unde ai fost, de atâta timp, Eminescule?”.
”Ce-ţi pasă?”, îi era răspunsul apăsat şi îndesat.
*
Celor mai intimi, însă, le spunea, între patru ochi, că a căpătat parale, că şi-a petrecut şi că acum iar e rău. Ceea ce înţelegea el prin petrecere era un fel de viaţă de boem, cum a descries-o, în mod aşa de interesant, scriitoriul francez Henri Murger. Din ce în ce individualitatea lui Eminescu începu a arăta niște particularităţi tot mai bizare. Ducea o viaţă neregulată şi dezordonată, avea capricii curiose, cădea dintr-o extremă în alta şi, ce ne punea pe unii dintre noi pe gânduri, era că începuse să-şi neglijeze exteriorul şi îmbrăcămintea. Ne era milă de el şi-l compătimeam, delicateţa, însă, știindu-l foarte simţitor, nu ne permitea a-i face observări.
*
Într-o zi de martie, după-amiază, în anul 1871, căutând scrisori cu dor aşteptate, la Universitate, primesc sub cuvertă un bilet, îl am încă şi azi, pe care era litografiat, în avers, numele unui coleg al nostrum, bucovinean, Alecsandru Prociukievicz, iar deasupra numelui scris: ”Lui Bariţiu”. Pe aversul biletului, sunt scrise cuvintele: ”Moriturus te salutat. După cum ţi-am promis. Adio”.
*
Acest tânăr, cu un temperament foarte vesel şi fericit (Alecsandru Prociukievicz – n.n.), se împuşcase, în dimineţa acelei zile, pe o bancă dosnică din parcul de la Dornbach, de lângă Viena, cu un revolver, drept în mijlocul frunţii.
*
În momentul când citeam biletul, iată că vine şi Eminescu. Îi arăt biletul, îl citește şi el şi, redându-mi-l, îmi zice:
”Bine a făcut Prociukievicz. Viaţa e un moft, o prostie!”.
*
De aici, apoi, s-a încins o discuție forate vie despre viaţă şi moarte. Atunci avui ocazia de a mă convinge că Eminescu devenise înfocat adept al lui Arthur de Schoppenhauer şi că era un pesimist incurabil. Spiritul, pe care, după zisa lui Goethe, îl înţelesese Eminescu, prin afinitate, îi făcu lui asemenea şi-l consumă moralicește şi trupește.
*
Nu mult după aceea, el dispăru din Viena şi eu nu l-am mai văzut niciodată”.