Mihai Eminescu, 1871: Poemul de la Putna | Dragusanul.ro

Mihai Eminescu, 1871: Poemul de la Putna

Bustul lui Mihai Eminescu, expus de regretatul Dimitrie Loghin, în 1933, la Cernăuţi, cu ocazia concursului pentru realizarea unui bust al Poetului, destinat Cernăzţilor

Bustul lui Mihai Eminescu, expus de regretatul Dimitrie Loghin, în 1933, la Cernăuţi, cu ocazia concursului pentru realizarea unui bust al Poetului

*

În 14 august 1871, la Putna, Mihai Eminescu îi citea bucovineanului T. V. Stefanelli nu un poem, ci o trăire dezlănţuită de identitate, de memorie, de învăpăiată renaştere. Poemul acesta, al cărui titlu nu s-a păstrat, a fost citit, a doua zi, în 15 august 1871, în faţa românilor, apoi distribuit, la întâmplare, în copiile făcute de tipografia Neamului român, din Iaşi.

*

Impresionant prin construcţia imnică şi, deci, prin tumultoasa şi vibranta trăire, poemul din 1871, de la Putna, al lui Eminescu s-ar putea să nu prea placă exigentelor şi rafinatelor elite culturale şi liricoide de astăzi şi poate că nici jalnic de europenizaţilor români contemporani. Dar nici nu contează.

*

Poemul acesta s-a desprins din cuvinte, încă din 15 august 1871, şi s-a făcut cale pe cer, între reperele fundamentale ale puţinătăţii istoriei noastre: Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu. Dincolo de aceste repere, nu prea mai există altceva decât “chaosul” existenţial al mulţimilor care nu izbutesc să ajungă nici măcar popor, deşi ar merita să ajungă o superbă naţiune.

*

Încă îmi poposesc în faţa ochilor imaginile cu pietrele mormântale ale bunicilor lui Mihai Eminescu, scufundate în pământ şi călcate în picioare, la Călineşti, desprinsă de pe mormânt şi aruncată lângă temelia bisericii, la Băneşti. Încă mă dor livezile şi fâneţele parohiale care aruncă în buncărele nepăsării şi puţinele mărturii sfinte ale posibilei identităţi a neamului, care ne-au mai rămas.

*

După ce şi-a citit poemul, în 15 august 1871, la Putna, Mihai Eminescu a dispărut, în fugă, ca să-şi poată desfereca sufletul de lacrimi. Noi unde am mai putea fugi? Sufletele noastre mai au măcar o lacrimă şi pentru identitatea neamului?

*

*

Poemul de la Putna

*

1.

Şi strunele plesnite şi harpa desfăcută

În salcia pletoasă, de care atârna

L-a Isterului râpe, acuma este mută,

Şi cântul ei de aur nu pot a-l deştepta.

2.

Ce vânt trăgând s-aude sub crengile plecate

Spre unda cristalină ce fuge şopotind,

Şi umbrele din apă tot rânduri înecate

Se par că lasă-n urmă o voce suspinând?

3.

Durere!… şi-i profundă când România plânge

Cu fruntea-nfăşurată de doliu la mormânt;

Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge

În valea şi Carpatul ce-i românesc pământ.

4.

Ca valurile mării ce-n sânu-i se frământă

Şi spre un ţărm sau stâncă se-mping a se opri,

Aşa durerea sparge o ţară şi s-avântă

Colo spre mănăstire la Putna a lovi.

5.

De printre munţi, câmpie, din unghiuri depărtate,

Din târguri, municipii, cătune, un popor

De-acelaşi curat sânge se scoală să ia parte

La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor.

6.

Cu-a naţiunii cruce, de secoli ferecată,

Ca pelerin păşeşte la noua Golgota,

Unde eroul zace şi ţărna-i fu uitată.

Tăcere!… Este ora acum a ne ruga:

7.

„Mărire ţie, Doamne! O, Iehova, mărire!

Ce verşi în noi durerea ca balsamul ceresc

Să curăţi moliciunea, nedemnă moştenire,

La pragul casei tale, palat dumnezeiesc!”.

8.

Virtutea românească, virtutea strălucită

De patrie şi lege, aici în sanctuar

Se ştie-nmormântată. O dalbă zi-i sosită.

Poporul stă-n genunche s-o-nveţe la altar.

9.

Şi imn de rugăciune sub bolţile bătrâne

Vibrează cu putere, şi fumul majestuos

De smirnă, de tămâie din vasele divine

Se urcă către tâmplă în nour luminos.

10.

Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinţe,

Iar jos l-a lui picioare mormântul umilit

Al omului, în care un snop de oseminte

E-o mână de cenuşe, odor nepreţuit.

11.

Din astă catacombă şi mucedă şi rece,

Din ist sicriu de ghiaţă de noapte-nfăşurat

Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece

Şi de-a virtuţii raze tot templu-i decorat.

12.

În nimbul ce-ncunună mormântul se zăreşte:

Lipniţul, Grumăzeştii şi Balta şi Ciceu,

Dumbrava roşă, Baia şi cum îngălbineşte

Făloasa semilună la Racova de greu.

13.

Dar printre fum şi lupte în cercul de lumină

Se văd cereşti casteluri de-a lui Hristos tării.

Şi între ele-i Putna în care-adânc se-nchină

Lui Ştefan Vodă astăzi ai României fii.

14.

Aice e fântâna cea plină de mărire,

De sânta pietate, de-al patriei amor;

Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire

Fu duşmanilor ţării sfărâmând trufia lor.

15.

O, mamelor române! aduceţi-v-aminte

Că dintre voi fu una: Elena, ce ne-a dat

A patriei mărire! Şi când lipiţi fierbinte

La sânul vostru pruncul, îi daţi un sărutat,

16.

Un sărutat da mamă, extaz de bucurie

Ce numai sus în ceruri se poate repeta,

În numele lui Ştefan îl daţi să reînvie,

Şi duceţi pruncul vostru la Putna-l închina.

17.

Iar tu, junime verde, la ist izvor de viaţă

Cu unde de virtute ce-i al mărirei loc:

Învaţă-a iubi ţara, a o iubi învaţă

Şi-n el inimă, suflet căleşte-ţi ca-ntr-un foc.

18.

Aşa, junime scumpă, frumoasă auroră

A patriei române! Al nostru viitor,

Şi al naţiunei soare, din a virtuţii horă

Se naşte, vă surâde, vă cată cu amor.

19.

În leagănul de moarte vederea nu pătrunde

Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus;

Dar spiritul sondează şi-n muşchiul lui, fecunde

Seminţi de lauri zice: că Ştefan v-au depus.

20.

Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunţită

De patru secoli cântă un glas armonios,

Şi-a lui vibrare dulce de-aramă curăţită

Prin flăcări întreite, e imn religios.

21.

E-a clopotului Buga suspin şi lamentare

Ce-a munţilor ecouri de freamăt le-au împlut.

Ah! cântă la mormântul ce astăzi e-n serbare

Că glasu-ţi pentru lume şi cer este făcut.

22.

Te leagănă pe vânturi, şi-a ta melancolie

Misterioasă limbă în inimă lovind,

Fă lacrime să curgă, colo ca-n vecinicie

Eroul să tresalte, al tău glas auzind

23.

Şi strunele plesnite, şi harpa desfăcută

În salcia pletoasă, de care atârna,

L-a Isterului râpe, acuma este mută

Şi cântul ei de aur nu pot a-1 deştepta.

24.

O, munţi şi văi profunde, oh! daţi-mi pentru-n nume

Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu.

Dar bardul nu, nu cântă… el plânge şi-apoi spune:

O, Ştefan! tu eşti mare şi la mormântul tău!


Comments are closed