Mărturii despre muzica naţională a românilor

În numărul 30, din 25 iulie 1821, în prestigiosul „ziar muzical general” din Leipzig, „Allgemeine musikalische Zeitung”, se publica un studiu succint despre „Muzica din ţara Moldovei” – „Zustand der Musik in der Moldau” (paginile 523 şi 524), ilustrat cu cinci partituri: un cântec de nuntă, fără cuvinte, două cântece, un dans şi un cântec grecesc, la modă, pe atunci, în Moldova. Şi în anul următor, 1822, s-au mai publicat câteva partituri cu melos moldovenesc, partituri care, alăturate doar celor culese de Franz Josef Sulzer, înainte de anul 1781 şi publicate în 1792, deja se constituie nu doar într-o mărturie amplă şi complexă, ci şi într-un patrimoniu de nepreţuit. În fond, vorbim de vreo douăzeci de melodii naţionale româneşti, care, puse faţă în faţă cu irmoasele lui Anton Pann sau cu pricesnele guriştilor folclorici de astăzi, ne dumiresc asupra identităţii noastre spirituale reale, faţă de care avem datoria de a o apăra şi de a o încredinţa nefalsificată urmaşilor.

În studiul german, care însoţeşte partiturile publicate în 1821, pe care l-am tradus greu şi aproximativ, mai ales din coloana a doua, pentru că multe cuvinte sunt ilizibile, datorită calităţii slabe a tiparului şi a hârtiei, este luat ca model un taraf ţigănesc ieşean (dar şi cel al suceveanului Vasile Pletosu avea, încă din 1802, şi clarinet, ba chiar şi corn, în locul fluierului ieşean), iar melodiile, scurte, simple şi expresive, aveau strălucire proprie, fără influenţe turceşti sau greceşti, în ciuda faptului că de sub ferestrele palatului domnesc încă răsunau muzici orientale şi greceşti. Criticul muzical de la gazeta muzicală din Leipzig, deşi nu era un Carl Engel, îşi desfăşoară decent şi inspirat ideile, pornind de la starea socială şi culturală a Moldovei, care făcuse, deja, paşi mari în literatură şi dădea primele semne ale unei previzibile maturităţi naţionale şi politice.

Partiturile, notate simplu, lesne de descifrat şi de interpretat, s-au reauzit, după aproape două veacuri de tăcere, la Suceava, în spectacolele din 30 martie şi 13 aprilie 2015, atunci când „Zicălaşii”, proaspăt constituiţi într-o echipă recuperatoare de memorie şi de spiritualitate, erau la fel de uimiţi ca şi auditorii de frumuseţea cântecelor de odinioară, parcă mai limpezi, mai proaspete şi mai tămăduitoare decât cele de astăzi, dar durate din aceeaşi stâncă a discretei noastre columne spre cer. Erau uimiţi prietenii mei zicălaşi, adunaţi în altarul identităţii noastre naţionale de către profesorul Petru Oloieru, să constate că există zeci de cântece româneşti vechi (pe atunci, nu aveam decât 96 de partituri), pe care le-au ignorat toate somităţile etno-folclorice ale generaţiilor noastre. Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru, Gabriel Hurjui, Ionuţ Chitic, Adrian Pulpă şi Constantin Irimia începeau să înţeleagă, odată cu mine, că mitologicul nostru Anton Pann nu este decât un compozitor de muzică religioasă şi de cânticele şubrede şi nicidecum un culegător de folclor românesc, fie el, acest folclor, chiar şi de mahala bucureşteană.

Făcând click pe fotografii, intraţi direct în filmul concertelor.

Cântecul nostru dăinuia aidoma memoriei Eroului Necunoscut, făcând faţă indolenţei noastre îndătinate, numai că nu-l căuta nimeni. Strica rosturile şi şubrezea gomoşenia ageamiilor cu înalte diplome, a trântorilor spiritualităţii naţionale, care o fac pe savanţii prin juriile de doi bani ale unor festivaluri penibile. Ca să putem fonoteca, „Zicălaşii” repetau şi concertau în timpul nostru liber, în ciuda faptului că, exceptându-l pe naistul Gabriel Hurjui, care e licean, toţi ceilalţi suntem slujitori în sistemul culturii. Iar când ni s-au pus piedici şi mai mari, ne întâlneam discret Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Dănuţ Lungu şi eu, ca să fonotecăm audio 300 de cântece bucovinene din anii 1900.

E atât de greu să trezeşti din letargie, pe cât e de uşor să găseşti relicve ale spiritualităţii naţionale româneşti prin sertarele scrinurilor germanilor, ungurilor, englezilor, evreilor, polonilor şi, uneori, prin ale francezilor. Numai în scrinurile noastre nu putem găsi nimic. Nimic. Absolut nimic.

În „Allgemeine musikalische Zeitung” din 25 iulie 1821, scrie (ştiutorii de germană sunt rugaţi să-mi trimită corecturile după textele pe care le public în faximile):

Nu se poate face o idee corectă a stării de muzică în Moldova, fără a fi făcut, în prealabil, o privire asupra face o privire asupra culturii din această ţară. Moldovenii sunt, în general, ospitalieri, altruişti şi plini de viaţă, şi, deşi sub presiunea stăpânirii turceşti, relaţiile lor civile sunt foarte restrânse, ei merg cu paşi vioi pe calea economică şi a educaţiei generale, Europa constatând o maturizare. Literatura, cu speciile ei, a câştigat mii de ani lumină pe calea spre acest ţel: ea se afla, de asemenea, în Moldova, în adormire; pot fi găsiţi aici oameni care sunt familiarizaţi cu speciile literare şi au cunoştinţe bogate, şi, deoarece boierii îşi dau copiilor lor, în fiecare an, la o educaţie mai fină, germinează lumina care conservă artele.

Deci, muzica nu este neglijabilă, deoarece: clavirul se găseşte aproape în toate casele de mijloc; la chitară şi la harpă se cântă mai puţin. Dar se aud, uneori, frumoase sonate, cântate la instrumente sau cu glasul de către moldovence. Bineînţeles că nu au calificări muzicale, nici nu ştiu scrieri despre muzica oamenilor de rând băştinaşi sau străini. Străinii au jocurile şi muzica lor în Iaşi, din care se întrevede arta europeană. Există, aici, în această societate mai multă lumină. S-au format mici orchestre muzicale. Aici, omul este în căutarea muzicii naţionale moldoveneşti.

Aici, oamenii de rând nu găsesc decât bandele ţigăneşti de lăutari, care redau anumite melodii, dar cu siguranţă nu şi un cor muzical, ci doar ceva care seamănă cu o orchestră, cum încă se mai vedeau prin Europa medievală. De obicei, instrumentele lor sunt viorile, clarinetul, naiul, fluierul mic şi o cobză, iar melodiile sunt comune printre oameni.

Fiecare popor, chiar şi cele mai lipsite de fantezie, are muzica lui, prin care se exprimă caracterul său naţional. Acum, din moment ce acesta este locul valorii specifice a fiecărui popor, trebuie să fie caracterul muzicii moldoveneşti unul datorat influenţelor, un amestec de ecouri populare. Romanii antici au trăit, în principal, sub Traian drept coloni în Moldova; mai târziu, a venit aici stăpânirea turcească; muzica lor ciudată, auzită zi de zi, sub ferestrele prinţilor de la Iaşi; în cele din urmă au venit şi grecii, care s-au răspândit în această ţară pentru o lungă perioadă de timp, fără nimic naţional în melodiile lor pentru caracterul interpretativ volatil al muzicii moldoveneşti. Aceasta are melodii de mici dimensiuni, interpretate curajos, sunt aproape întotdeauna într-o cheie minoră, limitate la cântece şi dansuri, cu excepţia unor cântece de nuntă sau ale datinilor de sărbători, când timbrul acestor instrumente impune o stare de spirit liniştită şi serioasă.

Prin această strălucită muzică nu răzbate nici sunetul produsului vechi grec, al cărui domeniu de aplicare a rămas în Arhonţilor, mai mult sau mai puţin în întinderea unei octave.

Poate că cititorii vor fi interesaţi de muzica moldovenească, căreia îi urăm bun venit în paginile noastre.