Martiriul globalizării prin datină nouă | Dragusanul.ro

Martiriul globalizării prin datină nouă

 

1 POTAILE

 

         Dulcele târg al Văii Repezi, mai curând aşezat sat muntenesc decât orăşel de provincie, şi-a redescoperit vocaţia planetară abia prin vara anului trecut, când, mânat de mistuitorul dor românesc al retrocedărilor, s-a întors acasă Johnny Dop, fiul risipitor al vălenilor, multă vreme pribeag pe meleagurile străine de dincolo de zarea zărilor. Avea o distincţie, o nobleţe, ba chiar şi o charmă de adevărat rege al românilor, cu urechile lui cât talgerele tobei lui Dubău, şi cu graiul acela vag germanizat, impozant şi persuasiv, cu care a revendicat o treime din clădirile istorice ale oraşului. Zadarnic a tot protestat, pe uliţele târgului, ba şi în faţa primăriei, moş Costache Dubău, toboşarul, cum că l-ar cunoaşte, după clăpăugeală, pe Ionică al Casandrei Dop, văduva cu coşmelie la marginea târgului. Omul a cerut şi, dacă a cerut, i s-a dat, pentru că Valea Repede are o administraţie cu adevărat europeană, care respectă sacralitatea proprietăţii fiilor risipitori.
                                                                                                   *
        Devenit proprietar peste o jumătate de târg, deşi ceruse doar o treime, dar tradiţionala ospitalitate românească nu se dezminte niciodată, Johnny Dop a trecut entuziast la emanciparea norodului. În mod ciudat, accentul acela vag germanizat, impozant şi persuasiv s-a pierdut pe undeva, prin mulţimea caselor retrocedate, iar Costache Dubău a ieşit iarăşi pe uliţi, strigând că Ionică Dop nici n-ar fi văzut străinătatea, ci că s-ar fi pitit administrator de bloc şi informator al securităţii pe la Cisnădie, până târziu după pensionare, dar cine să se uite la cum bate toba şi la ce turuie Costache Dubău, când Johnny Dop tocmai pusese de datină nouă în istoria urbei, îndopând populaţia cu vreo două duzini de curcani dolofani, straşnic rumeniţi, şi extaziind-o cu „zeamă de ploşniţă”, cum i se zicea, până de curând, băuturii cu nume fain şi exotic, pe care, acum, chiar şi copiii târgului ştiu să-l scrie. A fost, atunci, în a doua luni a lui octombrie trecut, o petrecere atât de minunată în fosta judecătorie a oraşului, încât n-a rămas vălean care să nu fi devenit partizan pe viaţă al datinii „Thanksgiving Day”, în ciuda faptului că nimeni nu a putut pronunţa şi reţine numele noii sărbători. Chiar şi Costache Dubău, toboşarul, a fost definitiv cucerit de farmecul şi de amplitudinea globalizantă a petrecerii, deşi mai tresălta spasmodic arţăgoşenia prin el:
        – Fain, măi Ionică, măi! Aşa mai vii de-acasă, da’ pe mine tot nu m-ai păcălit, măi Ionică, măi!
                                                                                                      *
        În februarie, pe 14, raiul s-a aşternut pe caldarâmul Văii Repezi, plutind dumnezeieşte în puzderii de steluţe albe, pe care păşeau diafane treizeci de îngeriţe ucrainence, pe care Johnny Dop le-a adus anume pentru o nouă datină a târgului. Dacă este să recunoaştem cinstit, la datinile vechi s-a renunţat demult, pentru că nu cadrează ca un orăşean să petreacă – la nuntă, să zicem – ca ţăranii, iar ţăranii de la marginea târgului şi de prin satele megieşe nici nu concep să nu se arate şi ei domni, când fac rost de firfiricul petrecerii; aşa că noile datini au prins pământ fertil, au mlădit şi au înspicat viguros.
        Pe 14 februarie, vălenii au avut nesperata ocazie de a pupa pe săturate nişte zâne nespus de reale şi primejdios de frumoase, ba încă şi fără riscul de a mânca rece, acasă, vreme de vreun an, pentru că Johnny chitise un pârdalnic de concurs de pupat, la care fiecare gospodar se putea înscrie, mai întâi cu preţ licitat, apoi cu o sută de euro. Dacă-i concurs, nevasta n-are ce zice, ba se mai şi sumeţeşte, pe margine, cu glas piţigăiat:
        – Ai grijă, Cotache, să nu mă faci de râs! Pup-o până leşină ca mine, acu’ vreo…
        Dar care femeie nu are măcar dramul acela de minte, care să-i pună stavilă gurii, când e vorba de deceniile care au trecut peste ea? Deci nu-şi termină vorba, că doar are de chibiţat pentru vrednicia bărbatului ei:
        – Pup-o, băăă!… Pup-o să leşine!…
        Numai că ucrainencele, neam de cremene, ba încă şi tinere pe deasupra, rezistă şi rezistă, în vreme ce vălenii mai bătrâni, în frunte cu primarul Tanache, se prăbuşesc, unul câte unul, ca popicele. Dar ce leşin de pomină, ce prăbuşire în rai! N-a rămas moşneag în Valea Repede care să nu fi reţinut numele noii datini, „Valentines Day”.
                                                                                                     *
        Abia apucase moş Costache Dubău să-i zică Johnny, cu afecţiune, lui Ionică Dop, şi nori negri, vestitori de nefericire, s-au bulucit, nevăzuţi, dar ameninţători, deasupra bolţii de azur care înseninează, din vremea vremilor, zilele dulcelui târg al Văii Repezi. Venise toamna, cu aripi muiate în aur şi în sângele tulburător al amurgului învăluind obcinile, când Johnny Dop a anunţat o altă datină nouă, cu numele scris mare, în violet, pe afişe portocalii: PEACE DAY. Şi tot pe afişele alea, vopsite în culoarea dragă norodului, mai scria că sărbătoarea Peace Day va începe, în 21 septembrie, orele 14, cu o conferinţă, în care Johnny va vorbi târgoveţilor şi târgoveţelor despre semnificaţia noii sărbători.
        În ziua şi la ora anunţată, fosta sală mare a judecătoriei din Valea Repede era plină ochi cu populaţie feminină, care, dusă de zvonul unui concurs de pupat cică în beneficiul femeilor, n-a lăsat babă sau liceancă în casă. Iar Johnny Dop, parcă pentru a dezminţi pălăvrăgelile lui Dubău, pronunţa cu accent englez fără cusur numele sărbătorii. „Peace Day” aşa şi „Peace Day” pe dincolo, globalism, „Peace Day”, tura-vura, „Peace Day”…
        Întâi s-a râs de „Peace Day” şi bietul Johnny s-a simţit umilit ca român; apoi au început murmurele, gâjâielile protestatare şi, după nici zece minute, au prins să zboare obiecte înspre nedumeritul orator, în vreme ce un cor de glasuri ca pânza de fierăstrău învălmăşea aceeaşi ripostă:
        – Ba pe-a mă-ti, libidinosule!…
        Când s-a ajuns la scărmăneală, când bulucirea sălbatică de babe, de femei şi de fete l-a transformat pe nefericitul fost fiu risipitor al Văii Repezi într-un adevărat martir al globalizării prin datină nouă, iadul s-a pogorât pe pământ.
                                                                                                  *
        Din 21 până în 24 septembrie, Johnny Dop n-a deschis un ochi. Au cusut doctorii la el ca la un sac ţărănesc. Pe 24 septembrie, după-amiază, Johnny a revenit la cele lumeşti şi a prins să-şi aducă aminte. Şi, pe măsură ce-şi amintea întâmplare cu întâmplare şi vorbă cu vorbă, uimirea şi deznădejdea îi bătuceau sufletul, strângându-l cumplit pe dinăuntru.
        – De ce, măi Titi, că doar le vorbeam despre sărbătoarea păcii, măi?, l-a întrebat, cu duioşie, pe Costache Dubău, care de trei zile şi trei nopţi veghea la căpătâiul prietenului din copilărie, în sfârşit regăsit.
        – Sărbătoarea păcii, pe naiba!, s-a strâmbat copilăreşte Titi Dubău. Asta numeşti tu pace: pisdei în sus, pisdei în jos?
        Şi-atunci, abia atunci, Johnny Dop, care, ce-i drept, îşi petrecuse viaţa ca administrator de bloc, dar nu în Cisnădie, ci în New-York, a înţeles ce cumplite bariere lexicale s-au înţânat sub bolovanul globalizării românilor şi a început să râdă.

 

Proză umoristică de Ion Drăguşanul

 

Caricatură de Radu Bercea


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *