Marginea II | Dragusanul.ro

Marginea II

Marginea, la răscrucea legendelor (II)

Marginea la joc

Despre legendarul haiduc Darie din Marginea

Informaţii despre celebrul haiduc Ioan Darie din Marginea şi despre răgazurile lui pe lângă Pietrele Murierilor, prin Marginea natală şi prin celelalte localităţi rădăuţene se pot găsi şi în folclor, dar şi în scrierile celor doi mari mărturisitori ai Bucovinei, Iraclie Porumbescu şi Simeon Florea Marian.
Iraclie Porumbescu era fascinat de personalitatea haiducului mărginean, mai ales că tatăl lui Iraclie, Tănase Golembiovschi din Suceviţa, petrecuse ceva timp pe lângă ceata lui Darie, în vara anului 1815, iar depănarea de amintiri târzii, cu care îşi fascina fiul, a fost repovestită de Iraclie Porumbescu, din perspectiva lui Tănase, în naraţiunea „Zece zile de haiducie / Un episod din anul 1815, în Bucovina” .
„Haiducul Darie, născut în satul Marginea, în Bucovina (în 1784 – n.n.), şi, mai pe urmă, acolo, adică pe şesul dintre Margine şi Dealul Ederii, la anul 1816, şi spânzurat, era prin toate comunele, de-a lungul Carpaţilor bucovineni, ba şi ai celor din Moldova, un nume foarte popular” .
Şi mai există o relatare a lui Iraclie Porumbescu, „Haiducul Darie şi Moş Mateiu Bercheşanul”, ambele povestiri însemnând şi mărturii, dar şi fresce ale satelor de la poala obcinilor bucovinene, inclusiv asupra portului popular de ieşit la horă, specific Marginii şi Suceviţei, dar şi întregii zone rădăuţene („pe vremea mea, fetelor mai jos de şaisprezece şi feciorilor de optsprezece ani încă nu le călca piciorul în joc cu ceilalţi flăcăi şi fete şi, când ajungeau ei acea vârstă, pe fecior, grijit bine, în cămaşă cu mâneci late, pieptar în mătăşi nou, curea, după statura flăcăului, în trei şi patru cătărămi, ciobote lungi până la genunchi şi încreţite la încheietură, apoi pălăria „retezată” şi încinsă în gherdane şi cordele mândre, îl aducea, întâiaşi dată, la joc tata, iar pe fată, tot împodobită cum era mai bine şi, afară de papuci galbeni sau negri şi călţuni, nu în flendure de târg, ci toate lucrate, în casă, de fată, singură, sub învăţătura mamei, o ducea aceasta la horă”), sau asupra portului fecioresc de mers la peţit („cămaşa de in cu mâneci largi, pieptarul nou cu primuri de jderi, brâu în ciubuce, sumanul negru de miţe pe umeri, pălăria cu flori, cu păuni şi cu gherdane-n cap, iar în picioare ciubote cu turetci lungi, încreţite la încheietură”), în vremea vestitului haiduc mărginean Ioan Dari.

„Venit, într-un an, în timpul feeriilor (vacanţei – n.n.) acasă, îmi povesti tatăl meu:
– Eram un băietan în lapte, cam de 17 ani. Ţin minte că încă nu ieşisem la horă, căci, pe vremea mea, fetelor mai jos de şaisprezece şi feciorilor de optsprezece ani încă nu le călca piciorul în joc cu ceilalţi flăcăi şi fete şi, când ajungeau ei acea vârstă, pe fecior, grijit bine, în cămaşă cu mâneci late, pieptar în mătăşi nou, curea, după statura flăcăului, în trei şi patru cătărămi, ciobote lungi până la genunchi şi încreţite la încheietură, apoi pălăria „retezată” şi încinsă în gherdane şi cordele mândre, îl aducea, întâiaşi dată, la joc tata, iar pe fată, tot împodobită cum era mai bine şi, afară de papuci galbeni sau negri şi călţuni, nu în flendure de târg, ci toate lucrate, în casă, de fată, singură, sub învăţătura mamei, o ducea aceasta la horă.
Ei,, eram, cum zic, ca de şaptesprezece ani; tatăl meu, Dumnezeu ierte-l!, se bolnăvise şi zăcea, de vreo trei-patru săptămâni, în pat. Mama, biata, ierte-o şi pe dânsa Dumnezeu!, îl căuta, zi şi noapte, ca o soţie cinstită, cu o priinţă şi osteneală ca şi cum ar fi fost luaţi numai de o săptămână, două, măcar că erau, acum, amândoi cărunţi, căci eu eram copilul lor cel mai mic şi aveam două surori mai mari, măritate şi cu copii. Dusu-s-au şi ele în cea lume, şti-va înduratul Dumnezeu de ele, că aicea şi-au lăsat şi ele nume cinstit de femei şi de găzdoaie cumsecade!
Tata, în boala sa, pofti carne de sălbăticiune: el fusese puşcaş şi vânător ghiambăş şi umblasem şi eu cu dânsul prin cele poieni şi preluci ori sărături din moşia lui Dumnezeu, din cei codri pe unde se arătau, serile şi dimineţile, cerbii şi căprioarele.
Auzind eu vorba tatălui către mama – care-l întrebase că n-ar mânca ceva şi de ce i-ar fi poftă – că parcă ar mânca ceva sălbăticiune, nu făcui alta, decât ieşii din casă, în tindă, luai puşca şi traista din cui şi, spre asfinţite de soare, eram la Poiana Ursului, unde ştiam că vine, cam pe aceea vreme, câte ceva bun de ţiglă.
Acolo ajuns, mă îndosii după un moş de brad, în partea poienii din preajmătul vântului, cum trebuie la pândă, dacă nu vrei să te trudeşti degeaba, şi-mi gătii, pe încetişor, puşca cu o încărcătură cum se cade la căpriori sau cerbi, adică un plumb dinainte grijit din ciocan, şi apoi stătui molcom şi neclintit, cu ochii strună spre poiană.
Stătui, cât stătui, aşa, când iată că, în cea margine a poienii, se arată, cătând în toate părţile şi mişcând din nări şi din urechi – de nu-i ceva a om pe aici – un cerb zdravăn şi o ciută. Fără să răsuflu şi numai inima bătându-mi-se în piept, de o auzeam, stam stâncă, cu cocoşul tras, şi aşteptam să-mi vină boul ceva mai aproape ori măcar să iasă dincolo de ciută, care mi-l îndosea.
Aud ceva la spatele meu, foşăind, călcând ceva pr frunzele uscate. „Mai ştii? – gândeam eu – poate, fiind aerul lin, vine ceva bun de puşcă şi din astă parte, la poiană”; de aceea, stătui ca mort, fără a întoarce ochii îndărăt. Însă, vai!, o mână de om se pune pe puşca mea! Vreau să sar într-o parte, altă mână mă prinde de a mea, cât eram speriat din creştet şi până în tălpi, şi cel ce mă prinse şi mă ţinea îmi zicea cu un glas ca de taur, dar năduşit:
– Stai, băiete, nu te teme!
Era căpitanul de hoţi, Darii, pe care-l cunoşteam, din treacăt, de mai multe ori, pe la casa noastră, când, după obiceiul lui, ieşea la sat şi-şi petrecea cu oamenii, fără să-i zică cineva ceva, şi în care treacăt pe la casa noastră, dacă era cineva din noi, ori tata, ori mama, ori eu, afară, ne zicea bineţe ca şi oricare om detreabă şi mergea mai departe.
– Ce faci tu, copile, aicea?, mă întrebă el.
Eu, deşi cunoscându-l cine-i, dară şi ştiind că ce fel de om este el, tremurul de frică nu mă lăsa şi în acea stare îi răspunsei, adică prin plânsete, că sunt feciorul cutăruia şi cutăruia din Suceviţa, că tatăl meu e bolnav, de mai multă vreme, şi că, având el, în boala sa, poftă de sălbăticiune, eu am venit, aicea, la pândă, poate capăt ceva, să duc tatii.
Spunându-i eu aceste, mai veniră câţiva, tot înarmaţi cu puşti şi cu pistoale ca şi căpitanul Darii; aceştia, cum se vede, ăi urmau lui în oareşicare depărtare. Darii, acum, îmi luase puşca din mână, o dete unuia din cei ce veniră după el, iar mie-mi zise:
– Apoi, cum văd, tu, aşa tânăr şi, acum, vânător şi puşcaş prin codrii afunzi: bun! Hai cu mine, te fac eu vânător de altă hiară, nu de asta proastă, ce o aştepţi tu, aicea, ca băieţii boiştele cu undiţa, la părău…
Zise şi mă luă înaintea sa, îmi puse nişte desagi de piele grei, ce-i luă de la unul din tovarăşii lui, în spate şi du-mi-te, băiete, de acum, numai Dumnezeu ştie unde şi încotro! Geaba plângeam eu şi mă rugam să mă lase să merg acasă, că tatăl mi-i bolnav şi n-are cine-l căta.
– L-a căta Dumnezeu, măi copile; şi, apoi, nu ştiu eu – zise Darii – că ai mamă şi surori, care mai bine îl vor căta decât tine! Haide tu numai cu noi, că, după vrerea lui Dumnezeu, pe tatăl tău îl vei mai vedea tu şi îl vom vedea cu toţii, n-ai grijă că ţi-om face ceva rău. Tu, băiete, eşti, cum văd eu, bun de a fi om, om te voi face; nu-i bănui nici tu, nici tatăl tău!
„Ce să fac, săracul de mine!”, gândeam eu; vorbele acestea şi altele asemenea, şi toate ca unse cu miere, dar ale unui hoţ, mă speriau şi mai mult, gândind acasă, gândind la mine şi ce va fi cu mine…
Mergeam, cu desagii în spate: să-i zvârl de pe mine şi să o apuc la fugă? Geaba, în urma mea erau, cum presupuneam eu, cu căpitanul Darii, încă vreo zece-unsprezece inşi şi toţi nişte hoţomani puternici; de unul nu scăpai, da’ încă de toţi!
Mergeam, dară, plângând, şi încă în glas, că poate mi-or da drumul, văzându-mă atât de brujiu şi, de aceea, nu de „făcut din mine om”, cum le trebuie lor.
Însă craii de codru şi de poteci nu băgau nici într-o seamă semnele bicisniciei mele, ci numai văzui că, după ce spuse Darii unuia dintre tovarăşii lui ceva, în taină, rămaseră vreo trei-patru din ei îndărăt.
Mai gândind eu acasă, la bolnavul meu tată şi, apoi, la aceea că ce-a gândi el, bietul, dacă va auzi că am părăsit casa şi pe dânsul tocmai într-o vreme aşa de grea a bolii sale, ori că ce-oi fi păţit, căci luai şi puşca cu mine, fără a spune că încotro mă duc, îmi seca tot sângele din inimă şi-mi venea să-mi pierd minţile. Mergeam pe drum mai că lovindu-mă de copaci.
Trecurăm printr-o poiană, unul din tovarăşii lui Darii mergea înainte, ceilalţi, la spatele mele, şi Darii în urmă. Înnoptase, când dădurăm, din poiană, în alt plai, şi tot pe creasta pădurii, când se auzi, în depărtare, răsunând prin codri două pocnete, unul după altul, de puşcă ori pistol. Se părea că acel sunet venea din acea parte din care noi veneam. Cel de dinaintea mea stete locului, stătui şi eu şi steteră şi cei de după mine. Auzii, în dosul meu, că Darii nu ştiu ce spune tovarăşilor de lângă dânsul şi, apoi, zise, cum pricepui, către mine:
– Mai şezi jos, băiete, mai odihneşte, poate ţi-i greu sub desagii ceia, că şi ei sunt cam grei, dară nu bănui de greutatea lor: ce-i întrînşii ţi-a fi şi ţie, numai nu tot scânci, nu fi muiere, ci flăcău cu inimă, că doară cu mine eşti!
Eram, întru adevăr, slăbit şi, de aceea, mă şi pusei la pământ. Darii veni la mine şi-mi dete o ploscă braşovenească, zicând:
– Ia, băiete, bea şi prinde la fire, ca să nu-ţi mai zic „băiete”, ci „voinice”!
Băui, era rachiu de cel de perje, tare, de care ştiam că-şi fac numai călugării la mănăstire, la noi. Dete plosca, bând şi el, şi la ceilalţi şi, apoi, zise:
– Haid’ cu Dumnezeu!
Mergeam numai în pas slab, că era întuneric şi cel de dinaintea mea abia ţinea plaiul. Mie mi se părea că umblasem, odată, cu tatăl meu pe acest plai: ne duceam spre Pietrele lui Dragoş. Se făcuse târziu, mai poposirăm o dată. Eu nu mai putui bea, dară Darii cu ai săi îşi mai petrecură plosca de la unul, la altul. Veni, apoi, iarăşi la mine şi zise:
– Ziua umblă numai bicisnicii care nu văd noaptea: voinicii, măi copile, voinicii ca noi şi cum vei fi şi tu nu-şi împleticesc picioarele ziua, ca cei numai cu o bucăţică de suflet, ia, aşa, noaptea, care-i ziua voinicului!
Zise, apoi, cugetând poate că-s prea slăbit, să ia altul desagii de la mine şi plecarăm mai departe…
Se auzea, acum, Cioful în brazi, când ajunserăm iarăşi într-o poiană; aceasta era Poiana Mărului; devale de ea, spre apus, erau Pietrele lui Dragoş, sub care se zice că ar fi mari comori: bani, arme scumpe şi alte odoare, aduse de acel Vodă, când veni el de dincolo de munţi, din Maramureş, încoace, ca să se aşeze, cu o mulţime de oameni, aicea, în Moldova, şi, neştiind el încă ce se va întâmpla, în treacăt pe la poalele acelui munte, unde, pe măgura lui, se aflau Poiana Mărului şi acele stânci mari, să se fi urcat el acolo şi să fi îngropat acele scumpeţi. Au căutat mulţi pe acolo, dară comorile zice-se că se află adânc, la talpa stâncilor şi între dânsele, încotro, între două din ele, se vede o crăpătură, prin care abia se poate băga un om. S-a şi băgat unul, de aicea, de la noi, pus de un călugăr, dară abia ajunse ceva mai adânc, în stânci, şi, cu ţipăt şi spaimă, strigă să-l tragă de frânghii înapoi, căci acolo ar fi văzut o mulţime de şerpi. La călcâiul acelor stânci, de ceea parte, spre apus, izvorâşte pârrâul Dragoşa, ce dă în Moldoviţa; iar de astă parte, Dragoşinul, ce dă în Pârâul Şoarecului şi acesta, în Suceviţa şi, cu aceasta, în Suceava. Iar dunga de munte ce se trage de la Poiana Mărului încoace, spre răsărit, se cheamă şi astăzi Piciorul Dragoşinului. Ei, ţi-aş spune eu – zise tatăl meu – multe despre acel Vodă Dragoş – oamenii îl numeau, mai demult, Drăguş – apoi şi despre alţi voievozi, de după dânsul, care au stăpânit ţara Moldovei şi care toţi creştini, cu voinicii noştri de moşi-strămoşi, au îngrădit, zice că cu piepturile lor, săracii, hotarele acestei ţări, ca să nu le ia liftele rele şi păgâne, ci să ne lase nouă, neamul lor, sărmea de hrană. Dară acestea tu, dragul meu, le vei şti mai bine din cărţi, că zice că toate-s scrise. Noi, ţăranii, orbi, atâta ştim, ce-a spus tata la fecior şi de acolo ştim şi noi, cei de acum. Dară, auzind ce auzim, socotim şi noi că cum e ţara aceasta, a Bucovinei, bună sau rea, e munca neamului nostru şi încă nu muncă ia, aşa, uşoară şi ieftină, ci muncă plătită cu sânge şi cu mii de vieţi de oameni creştini; că, aşadară, toţi care veniră încoace, mai târziu de aceea muncă a moşilor şi strămoşilor noştri, veniră la masa gata; nu s-ar cădea, deci, ca ei pe acei ce au muncit pentru această masă să-i împingă şi să-i dea, aşa, înapoi, pe la prag, prin tindă.
Dară, acum, despre alta-i vorba: prin Poiana Mărului trecurăm până la jumătate şi-apoi făcurăm hăisa, în pădure. Văzui, mai în vale, un foc. Gândeam că ne-om întoarce de pe-acolo, ca să nu dăm de oameni, dar nu: cel de dinaintea mea tot merse, drept, înainte, spre foc, şi noi, după el. De departe, zării, printre copaci, un om, dincolo de foc, ce sta cu mână la ochi, ca şi când ar vrea să cunoască mai bine, şi în alta ţinând o puşcă.
– Noi suntem, Iacobe, noi!, zise, în glas, cel de dinaintea mea. Toţi buni şi cu un adaos, ce poate a fi încă bunişor.
– Ceva îmbucătură, Iacobe, – strigă Darii – că mai c-ar fi vreme de ieri, la amiază!
Cel cu numele Iacob, un brădan de om, cu ţurcă în cap şi cu nişte plete până jos, pe umeri, cu cămaşa pe el ca de cioban şi cu bumbi galbeni la încheieturile umerilor, cu o curea de la brâu, până mai sub barbă, şi în ea, dinainte, teacă-n alămi cu cuţite cu mănunchi sclipicioşi, iar de o parte de ea, spre stânga, două pistoale. El se uită la mine – păcatele mele, eram aşişi în acea vârstă, de statură cam maşcată – şi zise ca pentru dânsul singur:
– Cam abia înţărcat, da’ s-o face!
„Face-v-ar Dumnezeu gânj şi ghem – gândeam eu – pe voi, da’ nu pe mine bun de voi!. Văzui, apoi, un ceaun mare, în crăcane, pe foc, curând după aceea, nişte felii de caş şi de urdă, înşirate pe sumanele întinse prin preajma focului şi, pe fiecare suman, pe scoarţe de brad, sare mare, ce-o pisase Iacob, cu muchia toporului, pe un bolovan. Prăvăli din ceaun o mămăligă cât un munte, puse iar ceaunul pe crăcană şi, până ce se sfârşi mămăliga cea dintâi, era cealaltă gata. Pe mine mă chemă Darii, lângă sine, şi, tot uitându-se din când în când la mine, îmi da singur în mâini felii de caş şi de urdă, îmbiindu-mă să mănânc:
– Că tu nu eşti – zise el – la noi în robie, ci oaspe şi nu între oameni răi. Ah, suntem – continuă el, cu glasul său puternic şi-apoi încă şi cam apăsat – suntem răi pentru cei răi, dar nu şi pentru cei buni; vei vedea, dragul meu… cum ţi-i numele?
– Tănasă.
– Tănasă? – bun!
După merinzire – nu ştiu cum s-o chem, prânz ori cină, că luceafărul de dimineaţă era, acum, ca de două suliţi de sus şi zorile, acolo, la marginea luminii, începură acum a se arăta pe cer – după merinzire, zic, se sculară toţi, îşi făcură cruce spre răsărit, de câte mai multe ori, băură, pe rând, dintr-o găleată de la oi şi-apoi, punându-şi sumanele şi pieptarele sub cap, puştile şi pistoalele lângă sine, la piept şi pe dânsele o mână, după ce-şi mai făcură o cruce, două, se culcară la dormit. Desagii cei grei, ce-i dusei eu, îi văzui sub capul lui Darii, împreună cu puşca lui şi a mea.
– Culcă-te, Tănasă, aici, lângă mine – zise el –, cu picioarele spre foc, şi hai să tragem un somn popesc, să vedem ce-om mai visa şi ce-om mai face!
De culcat, culcatu-m-am şi eu, în faţa lui Darii, după cum îmi porunci el, dar de ochii mei somnul nu s-a prins nici o clipită. Eram pierdut de necaz şi de-o jale de acasă, încât gândeam că mi se frânge inima. Cântau sturzii, cântau mierlele pe întrecute şi, în depărtatele măguri sunau, acum, în revărsatul zorilor, buciumele stânelor, de ţi se părea că te leagănă îngerii şi te ridică la cer şi că nu linul vântuleţ de dimineaţă, ci mândreţea acelor glasuri de bucium mişcă alean vârfurile uriaşilor brazi şi molizi. Dară inima mea, care altădată s-ar fi topit de atâta rai, ce umplea, acum, codrul şi lumea, inima mea, zdrobită fiind de necaz şi de grijă, pe mine toată această mândreţe din adâncimile codrilor mă umplu de o nespusă durere. Nu cugetam nimic alta, decât: oare, în adevăr, aicea, cu aceşti oameni să-mi fie rămânerea? eu să mă fac hoţ? să… vai, nu mai putui gândi; mi se punea nu ştiu ce ca un bolovan pe inimă.
În ahtul meu atât de greu şi de amar, aud, dinspre partea din care am venit, iarăşi, ca aseară, în poiană, sunet de frunze călcate de cineva. Iacob, care, cum zisei, nu se culcase, ci tot adăugea, din când în când, lemne de foc, se repezi în picioare, să vadă că ce este ori cine vine şi, după ce căută în aceea parte, făcu semn cu mâna, ca şi când ar fi dat poruncă, să nu facă vuiet, căci dorm toţi; şi, apoi, se aşeză, iarăşi, dincolo de foc, arătând cu mâna la o parte din merinzirea noastră. Eu mă temeam să mă uit îndărăt, să văd că ce ar fi, dară văzui că trei inşi, toţi înarmaţi cu puşti şi pistoale şi cu securi băgate, cu codiriştile, pe după suman, la spate, vin şi, pe încetul dezbrăcându-se, merinzesc şi apoi se culcă pe lângă ceilalţi. Mi se păru că-s aceia care, aseară, după ce spusese Darii unuia ceva, în taină, rămaseră îndărăt. Pe la un aprânz, se sculară, unul după altul, toţi, în urmă şi Darii şi, cu dânsul, şi eu. Unul după altul, se scoboară în vale, de unde, cum cunoscui, veneau spălaţi pe faţă.
Darii vorbi ceva cu cei trei, veniţi de curând, şi-apoi, venind la mine, zise:
– Ei, cum ai dormit, Tănăsucă, şi ce ai visat, aicea, la noi? Spune-mi şi hai, colea, la şipoţel, să ne spălăm!
El înainte, eu după dânsul.
– Nu spui, n-ai visat nimic?
– Ba am visat, bade Ioane, am visat că mi-a murit tata şi te rog…
– Nu-i drept!, mă întrerupse el. N-a murit, trăieşte şi va trăi încă, şi, dacă vrea Dumnezeu, ţi-a juca încă şi la nuntă!
„Adică – gândeam eu la aceste vorbe, eu încă şi mai necăjit gândii – Da’, de rămân cu tine şi cu voi, m-a vedea…” (aicea îşi făcu tatăl meu o cruce).
Ne spălarăm la ciurgău, ne şterserăm cu mânecile cămeşii şi Darii, întors cu faţa spre soare, zise rugăciunile în glas. Cu ce inimă le zise el şi în ce gând ştie Cela de sus; dară eu le zisei, cum mi se pare, că nicicând aşa cu evlavie nu le mai zisei ca acum şi tot numai cu unicul gând să mă scape Dumnezeu de aicea şi să-mi văd casa şi părinţii.
După ce îşi sfârşi Darii rugăciunile şi-şi făcu încă şi câteva cruci, se întoarse spre mine, mă netezi pe cap şi zise:
– Vină, Tănasă, colea şi şezi, jos, lângă mine!
Făcui şi aceasta.
– Măi fecior, tu ştii cine-s eu?
– Nu ştiu, bade.
– Nu ştii? D-apoi tu, aseară, mi-ai zis pe nume.
Eu slobozii capul în jos şi tăcui, mă temeam să spun mai mult.
Darii, pesemne pricepând aceasta, că adică eu nu cutez să-i spun totul, cum adică îl numeau oamenii şi, de acolea, ştiu şi eu că cine-i el; apoi, poate îi trebuia să nu mă apuce cam cu răul, să nu mă sperie, zise:
– Apoi, aşa-i cum zici, că nu ştii ce ai auzit de la tatăl tău sau de la alţi oameni, că-s eu şi ceilalţi unsprezece, cu mine. Dară-i şi aşa, dragul meu, şi nu prea aşa.
Aicea, tăcu Darii puţin, parcă gândea ce să spună şi, apoi, urmă:
– Eu şi tovarăşii mei nu suntem hoţi şi tâlhari, de care să se plângă o vădană ori un om sărac, că le-am luat văcuşoara de la copii. Nici năframa nu o luăm noi din mâna celui ce plânge şi nici nu furăm banul ce trebuie pe o sfântă tămâie.
Tăcu, iarăşi, puţin şi, apoi, adause:
– Zilele cuiva încă nu le-am luat. Tu eşti tânăr; auzit-ai tu de oameni vârcolici, ce beau, fără milă, sânge de creştin?
Aceste cuvinte le zise Darii apăsat şi cu glas ca de mânie. Eu ridicai, ca cu sfială, ochii spre dânsul, că ce vrea oare să zică, ce-s aceia ce fac ca săracii şi vădanele să n-aibă cu ce se hrăni pe sine şi pe copilaşii lor, ce răpesc năframa din mâna celui ce plânge şi banul de sfânta tămâie.
Tăcu puţin şi Darii, apoi sfârşi cu un glas ca scos din iad:
– Şi, apoi, tot aceia-s care vorbesc încă de dreptate, de lege şi de Dumnezeu!
Mă speriai, când mă uitai, acum, la Darii: fruntea-i cea lată îi era încreţită ca nişte brazde pe ogor, ochii, pe jumătate închişi şi tot parcă fulgerau foc şi pară; parcă tremura cu tot trupul şi-şi muşca stufoasele-şi musteţe. Se repezi, apoi, drept în sus, mă apucă de mână şi, tot cu acel glas de spaimă, zise:
– Pentru aceia-s tovarăşii mei şi eu, Ioan Darii, vătaful, hoţi şi tâlhari!, şi, uitându-mi-se, apoi, în faţă, sfârşi: La acel lucru ai să-mi fii tu tovarăş şi, de mi-i asculta, drag ca feciorul meu te voi avea! Haidem!…
Tremurând pielea pe mine de vorbele acestea, urcai, ţinut de mână de Darii, la vatră, unde şi vedeam, acum, iarăşi crăcanele cu ceaunul pe foc, pe unul, nu mai mult Iacob, grijind de el şi de nişte carne, ce o întorcea pe jăratic, ba pe o parte, ba pe alta, iar ceilalţi stau deoparte, unii aşa, răzimaţi cu spatele de copaci, şi vorbeau ceva nu în glas, ci pe încetul. Acum, văzându-i pe aceşti oameni mai bine, mi se părură că-s toţi unul mai de speriat lumea cu dânsul, decât altul.
Unii erau în cuşme ţurcăneşti, alţii în pălării şi alţii în comănace, şi toţi cu pene în ele, pare-mi-se că de vultur ori de huhurez de codru, şi nici unul nu avea cuşmă, pălărie ori comănac sus, pe creştet, ci pe frunte şi apăsat pe sprâncene, de ce, dacă te uitai la ei, încă şi mai multă groază-ţi făceau. Toţi aveau trăişti, unii de piele, alţii de lână, din care se vedea, la unii, şi câte un mănunchi de pistol, măcar că toţi aveau câte două şi după curea. Cămeşile şi pieptarele lor erau, la toţi, ca la ciobani, adică negre, iar Darii, căpitanul, era, după toată statura şi arătarea lui, ca un stejar între ulmi! Nu prea înalt la trup, dară în frunte, cum se zice, de o palmă şi în spete, de trei!
– Noroc, măi fârtaţi!, le zise Darii.
– Noroc, Ioane!, îi răspunseră ei şi Darii mai zise:
– Băiatul acesta e, de acum, al nostru; să ştiţi, deci, cum să fiţi şi voi către el!
Luă, apoi, puşca mea de sub căpătâiul său şi mi-o dete, cu cuvintele:
– Pe vârcolici să-i nimereşti, oameni buni să-i ocoleşti!
Prânzirăm ca şi astă-noapte. Nişte nori groşi se arătară pe cer, din parte despre apus. Darii, văzându-i, zise:
– Mă tem, măi, că om mai lăsa coasa, să nu ne fie lucrul degeaba, cum gândiţi?
– Cam aşa seamănă, ziseră unul, după altul.
Se mai porni şi un vânt, care mâna norii cei întunecaţi mai cu grăbire.
– Cum stăm cu merindea?, întrebă Darii.
– Cam pe sfârşite, răspunse Iacob.
Andrei, Toadere – zise Darii –, mergeţi la stâna Mutului şi aduceţi ce trebuie! Vă dă baciul, poate că va trebui să mai şedem pe acasă.
Andrei şi Toader se duseră, la deal, spre Poiana Mărului, iar Darii mai zise:
– Mihalache, Niţă, ia-n mai duceţi-vă unul spre plai, altul spre bâtcă, mai trageţi cu ochiul şi cu urechea, nu seamănă a ştiţi voi, şi a alţi nori?
Se duseră şi ăştia doi, iar Darii se întinse, cu faţa în sus, pe culcuşul lui, sub molid, şi zise, aşa, ca la toţi cei rămaşi:
– Mă, oare ce prună era ciocoiul de alaltăieri? Grăia rău moldoveneşte şi, apoi, încă şi parcă şepelea!
– Nu ştiu, răspunse unul, dar vorbă ca a lui mai auzii eu, odată, tot dincolo, peste hotar, şi despre acela ziceau oamenii că-i Grec; nu ştiu ce liftă a fi.
– Ce i-aţi mai lăsat în sipet, să nu sughiţe prea tare după măruntaiele lui, măcar că nu se cădea să-i mai lăsăm ceva, păgânul de el?!
– Lăsatu-i-am destul, cât să aibă încă cu ce trăi, în ocinaşe şi mătănii, până şi-a ispăşi fărădelegile ce le-a făcut cu bieţii creştini din satul unde-i arendaş.
În ziua aceasta, nu plouă, dar nici cerul nu se răzbună. Andrei şi Toader veniră, încărcaţi cu câte un berbec şi cu desagii plini de caş, urdă, făină şi sare.
– Ce-a zis moş Toma, baciul?, îi întrebă Darii.
– S-a închinat cu sănătate şi-a zis că, de-a mai trebui, de ce-a dat Dumnezeu gospodarului, lui badea Ioniţă Mutu, din Frumosu, să mai venim, că aşa i-a poruncit badea Ioniţă, să nu ne oprească ce-om cere.
– Bun, zise Darii, deie-i Dumnezeu, pentru puţin, mult!
Eu, vorbind Darii cu ai săi aceste şi altele, le ascultam şi nu prea, căci gândul meu şi inima mea erau în alte părţi. Către seară, veni Niţu, unul din cei ce-i trimise Darii să vadă de nu-s semne şi de alţi nori, veni şi, încă cam cu grabă şi ostenit, şi, după dânsul, încă un om, pe care eu încă nu-l văzusem, şi Niţu, de departe, zise către Darii:
– Iată-l, cimpoiul nostru vine; dar el nu-şi-ce zice, că pe aicea nu-i de a i se auzi bârzoiul!
Cum aflai, mai pe urmă, cel ce veni cu Niţă era cimpoeşul lui Darii, Ioan Bordeianul din Volovăţ.
– Noroc, Ioane!, zise Darii.
– Unde te-ai pierdut, de atâta vreme, şi ce aud ce spune Niţu, nu-i ceva de-a cântecului tău:
Măi bădiţă, măi fârtaş,
Ce s-aude prin oraş?
– Ba-i cam tocmai aşa, răspunse cimpoiaşul:
Oi, rea vestea, măi fârtaş,
Că te-ntreabă de răvaş.
– Aşaaa?, zise Darii. Bun, avem noi răvaşe, şi încă cu pecete domnească; nu le vezi şi slova le-o simţi, colea, la suliţa pieptului.
Aceste Darii zicând, arătă la pistoalele de lângă dânsul şi, apoi, adause:
– Şi mai de ales ce-i, Ioane, cum îi?
Cimpoiaşul, văzându-mă pe mine, merse aproape de Darii şi-i vorbi ceva şi cam mult în taină; iar pe Niţu îl încungiurară ceilalţi şi îşi plecau urechile spre el, ce spune. Darii, cum luai eu seama, la povestirile cimpoiaşului – acum ce i-a fi fost povestit –, tot mai mult îşi încreţi fruntea; dar, la urmă, zise în glas, ca să audă toţi:
– Cum mai cânţi tu, Bordeiene:
Cui i-i dor de rai ori iad,
Treacă dincoace de vad!
– Da, urmă cimpoiaşul, şi:
Cui i-i dor de iad ori rai,
Urce-ncoace, către plai!
– Măi fârtaţi, întrerupse, aici, Darii pe cimpoieş, cu glas tare:
Dar cui p-astă lume-i bine,
Cerce-şi norocul cu mine!
Şi se sculă în picioare, scoase, de după curea, ambele pistoale, nişte pistoale lungi, arnăuţeşti, şi ferecate bogat cu nişte alămi albe, se uită la ceilalţi şi zise, cu glas de biruinţă:
– Rând cu voi, inimi de Zmeu!
Şi, apoi, căutând la ambele-şi braţe zdravene şi vânjoase şi la pistoalele din mâini, adause, tot cu acel glas puternic:
– Şi cu voi, fraţi şi fărtaţi!…
Merse, apoi, înspre tovarăşii săi, vorbi ceva cu ei şi numai văzui că-şi cată cu toţii de puşti şi de pistoale, până şi de securi şi de cuţitele din teacă, apoi de cornurile de praf şi de pungile cu gloanţe; iau, apoi, fiecare câte ceva de-ale lor, de bagă în trăişti ori le leagă arcişi peste umeri, şi doi şi pornesc înainte, spre culme, cu pistoalele la brâu şi cu puşca în spate.
– Focul să nu-l stângeţi, ştiţi voi!, zise Darii, iar către mine: Fost-ai tu, Tănasă, la oi? Facem şi noi, acum, mutare, că, pe aicea, s-a cam sfârşit păşunea. Ia-ţi desagii ceia şi haidem!
Vai, cum mi se făcu, iarăşi, tot pieptul boţ, cum mi se întuneca înaintea ochilor şi cum mă părăsiră toate puterile! Nu ştiu ce-mi venea: să plâng, să mă rog de Darii să-mi dea drumul ori să strig, să mă împotrvesc, doar îmi face el sfârşitul aicea. În acest minut, însă, un şuier puternic se auzi dinspre culme. Eu parcă tresării, parcă căpătai inimă. Unul din cei ce porniră înainte vine, cu paşi mari, şi, arătând cu mâna spre partea din care veniseră ieri, zise către Darii, încet, dar apăsat:
– Pe-acolo, miros rău şi cam gros!
– Gros, tare gros?
– Tare! Pe aici s-o luăm – zise acela şi arătă cu mâna, ca să mergem hăisa, pe coasta muntelui.
Darii scoase un pistol de după curea şi zise:
Mergeţi înainte, eu rămân înapoia voastră. Pe Tănasă, între voi!, spuse, apoi, lui Iacob, care, la întoarcerea celui dinspre culme, veni aproape de Darii, să afle ce-i; îi spuse câteva cuvinte în taină, din care eu numai atâta auzii:
– … spune şi celora, să ştie!
Şi o luă spre culme. Iacob spuse, la toţi ceilalţi, ceva, adică ce-i porunci Darii ca să le spună; iar mie, la cuvintele lui Darii, „Pe Tănasă, în mijloc!”, îmi veni un gând, care amuşi li-i auzi.
Întunecase tare şi noi mergeam greu peste butuci de copaci doborâţi de vânt şi prin desişul pădurii. Deodată, auzim un pocnet de pistol, în partea dinspre culme, şi sunetul puşcăturii se aşternea peste întreaga pădure. Nu zise, la aceasta, nimeni nimica, nici steteră locului, ci, ca şi când n-ar fi fost nimic, merserăm tot mai departe. Iacob, care venea la spatele mele, îmi zice:
– Ştii tu, Tănăsucă, ce puşcătură a fost aceasta?
– Nu, bade Iacobe.
– Vătaful nostru, ca om ce nu ştie ce-i frica – că nici aceea nu-i şti-o, că de dânsul nici plumbul nu se prinde – a rămas înapoi, s-a dus acolo unde a puşcat, ca să se socoată că noi în acea parte ne învârtim. Tu nu ştii, da’ pe plaiul mare s-a înşirat o poteră, au adurmicat Nemţii cumva că suntem pe aici, şi aceasta mi-a spus-o cimpoiaşul (N.N. Ioan Bordeianu din Volovăţ); iar că potera-i acum pe plai, ne-a adus ştirea un păcurar.
Trecurăm o gârlă adâncă, prin care curge un pârâuţ; dar o trecurăm numai Dumnezeu ştie cum! Ajunşi de cea parte de gârlă, o luarăm la deal şi, lângă un brad gros şi crengos, sub care era loc gol, bătucit şi larg, cum sunt de acele prin păduri şi le zic oamenii „bătelişti”, Dumnezeu cu noi şi cruce de aur; lângă un brad, ne oprirăm şi se aşezară toţi la pământ.
– Ioane, zise Iacob, de la o vreme, către cimpoieş, hai ghini s-ar lovi, acum, aici, în liniştea asta a nopţii, una de-ale tale, ştii tu; da-i geaba, aice-i… cela ce nu trebuie zădărât.
– Cela ca cela; i-aş zice eu una că şi lui i-ar plăcea şi-ar mişca din coadă şi din corniţe; dar bâja de dincolo (arătând spre plai) zice: mai rabdă o ţâră!…
Deodată, parcă mi se lumină în cap şi-mi veni gândul ca, de-acum, înainte, să mă fac că-mi place a fi cu aceştia şi să le şi spun că nu m-aş mai duce de la ei. Văzându-mă, deci – socotii eu – Darii şi ceilalţi aşa, crezând ei că eu m-am domesticit la ei, m-or slăbi, pe-ncetul, din pază şi eu capăt, apoi, prilej să dau de cărarea spre casă. Gândul acesta, deşi toată grija nu mi-o lua de la inimă, într-adevăr, mă înveseli câtva, căci îmi dete nădejde să scap dintre „zmeii” iştea, cum îi numi căpitanul lor, Darii, pe care, azi-mâine – că şi potera era pe-acolea – i-or duce în furci sau cum, Doamne fereşte!, le zic pe aicea: „draiholţ”.
Se auzi sunând prin frunze uscate. Venind acel sunet de pe malul de dincolo al gârlei ce-o trecuserăm, auzirăm ca dând, de două ori, cu muchia toporului, dar nu tare, în copaci, unul dintre ceşti de aicia răspunse cu o lovitură, şi doi din ei merseră într-acolo, de unde se auziră loviturile.
În curând, veni Darii.
– Ce-i pe acolo?, îl întrebă Iacob.
– Ce să fie? Răspunse Darii, Ia, babe-caie şvăbeşti, de care le ştim noi, amu, pe de-arostul. Cu de aceste jucării, nu se prinde Darii şi fraţii lui. Din clopotniţa Solcii, dintre cătane, am trecut şi ei, proştii, socot că aicea, în largul nostru, ne-or prinde ca pe nişte becisnici? Ce ni-a spus Bordianul ştiam eu şi de la alţii, că cine din creştinii noştri ni-i duşman şi cui din ei am făcut noi vreun rău? Deci ce numai se aude în sat am eu cine să îmi spuie.
Gândi puţin şi, apoi, zise:
– Aveţi ceva în ploşti, că într-a mea-i secetă?
– Este, zise unul, ne-a adus Costea, păcurarul, când văzu pâcla de oameni venind spre plai, parcă la noi e hram!, zise cu râs batjocoritor şi dede plosca lui Darii, carele, după ce trase din ea, o dădu altuia, şi acesta, mai departe, pe rând, la toţi.
– Daţi şi lui Tănăsucă!, zise Darii şi, apoi, urmă: Se apropie Sântă-Maria; vă aduceţi aminte ce ni se întâmpla, cam pe astă vreme, când, tot aşa ca astăzi, mânară Nemţii pe bieţii oameni pe din dos de Dealul lui Vodă, ca să prindă iepuri cu… sare pe coadă?
– Da!, răspunseră mai mulţi, iar unul adause:
– Şi Sandu Olariul, cumătrul tău din Clit, veni şi ne spuse că le-au poruncit domnii din Solca Arborenilor, Clitenilor şi Solcanilor să-şi ieie sare pentru coada iepurilor… (aici râse) şi să vie să ne… (răse iar); noi şedeam pe Vârful lui Vodă şi ne uitam la vitejia şi la hătria ştaipucilor, ce se învârteau printre norod, acolo, pe uliţele Solcii…
– Da’ eu ce făceam, atuncea?, întrebă cimpoiaşul, la carele tocmai atunci ajunsese plosca.
– Ce făceai tu?, zise acela. D-apoi ţie-ţi crăpa cimpoiul de cele de-ale tale şi de-ale noastre; parcă aşişi chemai anume potera, să urce la noi, în vârful dealului.
– Aşa-i!, zise Darii. Şi-apoi, ca să nu stricăm plimbarea domnilor la Bâtca lui Vodă, unde zice-se că Ştefan Vodă, ce-a făcut mănăstirea Solcii, când venea cu gloata sa la mănăstire şi era zi frumoasă, se suia cu toţi ai săi, cu Doamna, cu copiii şi cu cei mari ai ţării, ce veneau cu el, pe vârful acelui munte, şi-şi petreceau, acolo, sus, cred că nu şi fără un păhar de Cotnariu, de cel domnesc, ştiţi, cam de acela la care, anţărţ, acolo, la Bogdăneşti, cu grea inimă se uita ciocoiul că îl slobozim din antalaş, pe gârliciul nostru, şi ne umplem cu el ploscele… Ca să nu stricăm, zic, plimbarea domnilor la vârful celui munte, ne luarăm hăisa, la vale, şi trecurăm prin mijlocul Solcei, spre Părteştii de sus, unde ne ospătară oamenii frumos şi de unde, apoi, ca să trecem dincolo, la chiaburul armean din Baia, o luarăm, pe de-ntreg, pe din sus de Cacica, unde, către seară, auzirăm, în pădure, un copil plângând şi ţipând.
– Ai făcut şi tu, Ioane, atunci, una ca zece!, îl întrerupse, aicea, Iacob. Eu, unul, n-o făceam.
– Că am gogolit copilul, ce se vedea că e de domn – urmă Darii – şi-l dusei, în braţe, prin mijlocul Cacichei, la părinţii săi, unde, aflând de la nişte băieşi, ce-i întâlnisem, al cui e copilul, mersei la casa părinţilor lui şi, acolo, între mai mulţi domni şi doamne, care veniseră să afle ce întâmplare e cu copilul, ce auziră că s-ar fi pierdut, dădui copilul pe mâna părinţilor lui şi mă întorsei iar, noaptea, pe întuneric, la voi , de unde, apoi, trecând peste tarniţa Stirigoaei, ânvăţarăm, a doua noapte, la Baia, pe hoţul de ciocoi cum să-şi deşerte ce s-a umplut cu habăuca. Dară, haidem – sfârşi Darii – să-i lăsăm pe cei cu dorul să ne vadă mai cu pofta-n sân!
Se sculară toţi, Darii o luă înainte, mie zicându-mi să-l urmez, şi ceilalţi după noi. Trecurăm prislopul şi, coborându-ne la pârâul Dragoşa, merserăm pe el până unde dă în Moldoviţa; acolo, poposirăm până la crăpatul de zi, ca să vedem ceva, pe unde ar fi, adică, acel râu de trecut. Îl trecurăm şi ne urcarăm în muntele numit Dealul lui Vasile, acolo ne ospătară baciul şi ciobanii unei stâne din Vama, fără a arăta cât de puţină frică de noi sau codire de a ne ospăta cu ce avură mai bun. Nu auzeam altă vorbă, de la ai noştri, către ceia, şi de la aceia, cu dânşii, şi am venit la ei în ospeţie. Acolo rămaserăm ziua întreagă, aducându-ne un păcurar, ce-l trimise Darii, o ploscă harnică de rachiu, de la crâşma din Frumosu, iar Bordeian, zicându-ne din cimpoi, de parcă ascultau şi copacii dinprejurul nostru.
Dis-de-dimineaţă, a doua zi, plecarăm de acolo, grijiţi cu merinde destule de la stână, şi ne răsări soarele dincolo de apa Moldovei. Era într-o Sâmbătă. Ne coborârăm, pe dincolo de apa Moldovei, la vale. Ne întâlneam cu oameni, ce mergeau ori la vite, ori la pădure; ei ne vedeau înarmaţi şi aşa mulţi la un loc, dar nu se fereau de noi. Ne deteră bineţe nouă, şi noi lor, unii adăugau către Darii şi numele „bade Ioane”.
Seara, trecurăm, pe lângă satul Valea Seacă, în Moldova şi maserăm în marginea pădurii, între satul Drăceni şi mănăstirea Slatina. Când, după miezul nopţii, sunară clopotele mănăstirii, săriră toţi în picioare şi, cu dânşii, şi eu, şi toţi ne făcurăm cruce şi ne închinarăm spre mănăstire. Darii, apoi, zise:
– Astăzi e Duminică, mergem la sfânta mănăstire, la biserică!
Nu-şi aprinse nici unul pipa, ci merseră, pe rând, la pârâu şi se spălară şi se pieptănară. Făcui şi eu aşa. Ascunseră, apoi, toţi desagii şi armele după butuci, iar la doi le zise Darii să rămână pe-acolo şi, simţind ceva, să alerge unul la mănăstire şi să-i dea de ştire.
Eu hoţ încă nu eram; şi totuşi, mergând cu Darii şi cu ceilalţi, pe când trăgeau, la mănăstire, clopotele de slujbă, la biserică, parcă mă strângea o frică grozavă de inimă, o frică şi de Dumnezeu, şi de oameni, şi această frică cu atâta tot mi se mări, cu cât mă apropiam de mănăstire şi vedeam oameni îmbrăcaţi ca de zi sfântă, mergând la biserică. Mă miram că nu ne zice nimeni nimic: se uitau numai la noi; dacă eram aproape de ei, , le dădeam ori noi, lor, ori ei, nouă, „bună dimineaţa” şi „Dumnezeu să vă ajute încotro mergeţi!”. Ei, apoi, cum luam seama, se apropiau cap la cap şi-şi spuneau ceva în taină.
Aproape de mănăstire, Darii îmi băgă ceva în mână şi zise:
– Na, să aibi de o slujbă şi la dicos!
Era o şestacă de cele mari şi o grivnă (jumătate de sorcoveţ).
Ajunşi la poarta mănăstirii, toţi îşi descoperiră capul, îşi îndreptară părul, îşi tocmiră şi-şi îmbumbară sumanele, şi, de la poarta mănăstirii şi până în biserică, tot cruci îşi făceau şi ziceau „Doamne, iartă-ne şi ne miluieşte!”.
În biserică, unde acum se începuse slujba, merse Darii, înainte, şi noi, toţi, după el, la uşa stângă a altarului, şi deterăm unui călugăr de câte o liturghie. Eu, cu mare frică, spuse călugărului cum mă cheamă.
În biserică, se uitau toţi ba la icoane, ba la noi. Luarăm şi naforă, cu oamenii, în rând, după care ieşirăm din biserică, tot cu oamenii, în rând, şi Darii, şi ceilalţi, vorbind cu dânşii ca cu nişte cunoscuţi, venirăm în sat, intrarăm, cu un om, în casa lui, dădurăm toţi bineţe gospodinei, ce rămăsese acasă, iar cei mai tineri îi puparăm mâna; însă cunoşteam că ea, biata-i cu sfială de noi şi ne răspunde numai ca cu jumătate de gură.
Darii ieşi, cu cimpoiaşul nostru, afară, poftind şi pe gospodarul de casă cu sine. Nu târziu după aceea, veniră tustrei, aducând Darii câte o ploscă în amândouă mâinile, iar gospodarul şi cimpoiaşul, câte trei-patru pite de grâu. Gospodina scoase din cuptorul ce, până acum, era înfundat cu lespede, o oală şi o tavă acoperită şi, până puse ea, în blide, pe masă, ce o avea în acea oală şi în acea tavă, veniră trei-patru oameni, şi ei cu oale şi cu traiste de ceva pline, şi cu vorbe şi voie bună, ca şi când ar fi venit ei cu colaci la nuntă; le puseră pe masă şi ce nu încăpu pe masă, pe vatră şi pe cuptor.
Gospodarul de casă mai aduse, de afară, o scândură lată şi un poloboc, făcu din aceste lucruri încă o masă şi gospodina, acoperind-o cu o faţă de lână, părea, într-adevăr, că-i la o nuntă. Oamenii veniţi îşi descărcară mâncările ce le aduseră, până şi linguri şi talgere de lemn, şi, apoi, să vezi trai! Ospăţ, băutură şi Bordeianul nostru, cu cimpoiul! Luai, însă, seamă că, din când în când, ieşea câte unul de-ai noştri afară, ba şi gospodarul, singur, şi se uitau prin prejur şi, apoi, iar intrau în casă. Abia după-amiază, după ce mai umplură ploştele, de vreo câteva ori, la crâşmă, cu vin, ne duserăm de-aicea, neuitând de cei doi tovarăşi, ce rămăseseră în pădure, pe lângă lucruri, să luăm cu noi de toate, câte ceva şi pentru dânşii.
– Cum îţi place cu noi, Tănăsucă?, mă întrebă Darii, mergând spre pădure.
– Bine, tare bine; mai bine decât acasă.
– Nu ţi-am spus eu că nu-i bănui, dacă-i fi cu noi?
– Tot cu Dumneavoastră, de acum, rămân.
– Aşadar – zise Darii –, dragul meu, nu numai cum zice vorba: „la plăcinte, înainte, iar la nevoi, înapoi!”, că vom avea şi de lucru!
Ceia râseră, iar eu zisei:
– N-ai grijă, bade Ioane!
Se vede că Darii tot nu se nădăjduia prea mult în toţi oamenii ce i-a văzut şi l-au văzut astăzi; curând după ce ajunserăm în pădure şi ospătară şi cei doi, încărcarăm ale noastre, eu luai iarăşi desagii cei de piele şi cu lacăt pe ei şi pornirăm, hăisa, prin pădure, la deal, cum se prinde printre hotarul Bucovinei şi Moldovei, în sus, şi, când trecurăm o bucată, mai la deal de mănăstirea Slatinei, o luarăm ceala („hăis” şi „ceala”, îndemnuri pentru animale de a o lua la stânga sau la dreapta – n.n.) şi urcarăm spre vârful dealului, de unde auzeam, acum, seara, bucium de oi. Ajunserăm la stână, lângă o poiană, unde nu găsirăm pe alţii, decât numai pe baciul, căci oile, cu ciobanii, erau duse „la porneală”, după mulsul de seară. Baciul acesta se cam sperie, când ne văzu; dar nu ştiu, de voie ori de nevoie, spunându-i Darii că nu suntem oameni răi şi nici nu-i cerem nimic, că nici flămânzi nu suntem, se păru împăciuit.
Maserăm acolo, schimbând Darii, cu baciul, apoi şi cu ciobanii – care şi ei, la o vreme, veniră cu stâna la strungi – vorbe şi sfaturi multe şi bune; dar când baciul luă, dimineaţa, până în zori, trâmbiţa şi dete semnul sculării şi mulsului, noi încă eram în picioare şi pornirăm, după un „rămas bun” de la baciul – care ne dete un caş şi o urdă harnică – mai departe, spre culmea dealului şi, pe ea, tot înainte.
Când se lumină binişor de ziuă, eram în dreptul Humorului, dar, uitându-ne ceala, departe, în vale, vedeam, pe drumul cel mare, în jos, spre Cornu Luncii ori spre Valea Seacă, că merg mulţi oameni pe jos, cu ceva poveri pe umeri, şi, înaintea lor, vreo două-trei căruţe, în care, după cât se părea din depărtare, şedeau domni şi aveau ceva în mâni ce seamănă a puşti. Steterăm îndosiţi după copaci şi ne uitarăm într-acolo, şi, la o vreme, zise Darii ca în râs:
– La noi? D-apoi n-om fi acasă, poftim încoace!
Ne mai uitară, cât ne uitarăm, într-acolo, zicând Darii către noi:
– Ori tot acei de la Poiana Mărului, ori alţii, de pe aicea: drum bun! Da’ noi haidem!
Merserăm, toată ziua, poposind deasupra sătuleţului Doroteea, în alt munte şi codru, şi abia din sus de Bucşoaia trecurăm, fără a vedea pe cineva, apa Moldovei, dincolo, şi, într-o fundoaie de poiană, ne culcarăm şi dormirăm pe sub brazi până după miezul nopţii, când ne sculă Darii şi, tot pe întuneric, urcarăm la deal, cam spre acele părţi în care, după părerea mea, nu prea departe se află şi Poiana Mărului.
Ajunserăm în vârful muntelui, dar aşa de greu că nu mai puteam! Acolo, după ce prânzirăm bine, ne odihnirăm până spre amiază. Darii vorbi ceva cu ceilalţi şi văzui că patru din ei o iau înainte, iar noi rămaserăm acolo. Darii întrebă cum stăm cu merindea şi i se răspunse că cam slab. Se sculă şi se sui pe grueţul muntelui, care era tare ascuţit, şi, după vreo câteva clipite, se întoarse şi zise:
– Iacobe şi încă doi, faceţi ceala, din cea parte miroase fum, veţi găsi ceva.
Se făcea seară şi nici cei patru, şi nici cei trei nu se întorceau. Darii parcă era pe gânduri şi nu vorbea nimic. Când înseră şi soarele, cum se zice, se uita încă numai cu un ochi înapoi, spre lume, veniră cei trei şi aduseră o oaie şi, într-un burduf, făină. Auzii numai zicându-i. „De la odaia Bocănilor”. Merserăm numai ceva mai dincolo de gruieţul muntelui, dar nu ştiu de ce nu merserăm mai departe.
A doua zi, pe la prânzul cel mare, veniră cei patru şi aduseră veste rea, că pe baciul şi pe păcurarii de la stâna Mutului i-a dus potera, legaţi, la Solca… Eu răcii în inima mea; iar Darii, că se bizuia în ceva ori ca să deie inimă la ai săi, zise, şi încă vesel:
– Legaţi i-au dus, dezlegaţi s-or întoarce, că eu încă sunt viu!
De astăzi, Luni, şi până Vineri, ne învârtim toţi prin părţile acestea, mergând şi venind, trimişi de Darii, unii încolo, alţii încoace: unii aducând veşti că cum şi ce-i prin cea şi cea parte, iar alţii merinde: miei, oi, caş, făină şi altele.
În aceste zile şi nopţi, luai seama că n-ar fi Darii fără grijă, ca mai înainte. Umbla şi el, şi alţii, cu pază şi foc mai că nu făceam, nici ziua, nici noaptea, însă Vineri, până în ziuă, ne scularăm şi ne luarăm, cu totul, de acolo, ne duserăm, prin pădure şi prin marginea poienilor, iarăşi spre Pietrele lui Dragoş, căci aduseră cei trimişi de Darii veste că, pe acolo, s-a răzbunat şi-i senin cu totul.
La Poiana Mărului nu mai era stână… Noi ne luarăm calea la vale şi oprirăm, iarăşi, sub acel brad cu băteliştea dracului, de pe râpa înaltă a adâncului pârâu. Era pe după amiază. Darii se luă cu mai toţi ceilalţi, trecu pârâul dincolo şi se duse mai departe, rămânând lângă acel brad numai eu, cimpoiaşul şi doi alţii. Şedeam fără foc şi ne era foame, căci afară de puţin caş nu mai aveam nimic de rândul gurii. Eu eram tare îngrijat că ce săracul de mine mă aşteaptă cu aceşti oameni şi cu trebile lor şi prilej de a-mi împlini gândul meu nu mi se îndemâna.
La un târziu, seara, auzirăm, dincolo de pârâu, bătând, pe încetul, cu muchea toporului în copaci. Era semn să venim într-acolo. Trecurăm, iarăşi, cu greu şi pe întuneric, pârâul şi, la o vreme, văzurăm, printre copaci, zare de foc. Erau ai noştri, iarăşi, acolo unde ne era vatra, în săptămâna trecută. Ce să văd acolo? Unii jupuiau nişte miei, alţii făceau ţigle, alţii strângeau lemne; iar pe sub brazi, clituri de pâini şi de sare, pe lângă şipuri şi balerci.
Darii, vesel, zise:
– Bieţii huţani se ţinură de cuvânt…
Asta vrea să zică, după cum aflai eu mai pe urmă, că, fiind poimâine, Duminică, Sântă-Măria Mare şi, la Ruşii Moldoviţei, hram, Darii, încă înainte de intrarea mea la „învăţătură” la dânsul, puse, cu bieţii huţani de acolo, la cale ca, venind ei, de la târg, de la Rădăuţi, cu cele ce trebuie de hram, să aibă ştire şi de dânsul cu ai săi şi, astăzi, Vineri, fiind ziua de târg în Rădăuţi, huţanii întorcându-se de la târg, unii puseră, în locuri anumite, lângă plai, „dajdia” lor pentru Darii, care, apoi, o aduse cu cei ce merseră după ea; iar alţii, care abia seara se întorceau cu mieii nevânduţi la târg, îi deteră aşişi în mână acei trei miei, ce-i jumuleau ai noştri…
– Astă noapte – zise Darii către mine – vei îngriji tu, Tănăsucă, de foc, dă puşca ta încoace!
I-o dădui şi el o puse, cu a sa, sub pieptar, la capul lui. Vorbi, apoi, cu ceilalţi şi, cum auzeam, ei puneau la cale cum să scape pe baciul şi ciobanii lui badea Mutu din Frumosu din închisoarea de la Solca, ce aşişi poimâine noaptea să urmeze… La auzirea acestor vorbe, prin inima mea trecea îngheţul Bobotezei. Cina era gata. Se aduseră şipurile de pe copaci, pe scoarţe de brad se tăiară fripturile, iar Darii zise:
– Pe cine-i rândul să aibă ochi la hotare să meargă!
Se duseră doi, luându-şi cu sine un şip şi, pe lângă el, câte o pită şi câte un şold de friptură.
– Apucă, Ioane, iute – zise Darii cimpoiaşului – şi mai mişcă-ţi bârzoiul, că, de când tace, şi-a uita vorba!…
Eu, dincolo de foc, aveam şi eu în mâini o bucată de pâine de târg şi o bucată de friptură şi, mai cătând lemne, pe ici, pe colea, gândeam ceva la Dumnezeu.
De la şipuri, văzui că veni rândul la balerci. Bordeianul sufla în cimpoi de i se făceau obrajii mălaie şi cheful ajunse deasupra. „O, Doamne – gândii eu – nu-i oare mâna ta, aicea, pentru mine?”.
Darii se scoală, ia pe Iacob de după gât şi strigă:
– Una, băieţi!
Numai ce văd că se înşiră şi ceilalţi, toţi luându-se, unul, după altul, de după gât, şi se înşiră, de la Darii, înainte. Bordeianul, văzând ce vrea Darii, porni o „Arcană”. Mă prinse şi pe mine cel din urmă de după grumaji şi o mânarăm, o bucată, cum se cade, ba încă poate şi mai!
– Ni-a fi pentru astăzi!, zise Darii, la o vreme, şi, cum văzui, chefuluit hăt bine.
Mai luară câte o duşcă din balerci şi, apoi, se culcară, care încotro, iarăşi sub copaci, şi Darii, ca totdeauna, cu picioarele la foc, zicând:
– Dormiţi şi hodiniţi-vă, şi, mâine, la drum şi la treabă!
Eu, deşi pusesem şipul şi balerca la gură, nu băui; eram, deci, la cap limpede. Când pricepui, deci, că adormiră cu toţii, mă dusei, câţiva paşi deoparte şi zisei rugăciunile, toate câte le ştiu, dară cu o simţire că mi se părea că stau aşişi înaintea lui Dumnezeu aievea şi tot cuvântul îl scot din fundul inimii. Mă întorsei spre foc, mai scormonind în el, cu sunet, să văd de nu s-a trezi careva; mă uitai, de-a rândul, la toţi, nu se mişca nici unul. Atunci, vai!, gândind ce vreau să fac, mi se păru că-mi sare inima din piept! Mă dusei, pe-ncetul – parcă nici nu călcam pe pământ şi nici nu suflam – lângă Darii, pusei mâna pe puşca mea, de sub capul lui; mi se întuneca înaintea ochilor, mă speriai singur de mine. Darii se mişcă şi gemu, eu mă dădui în lături şi, făcându-mă că iau un vreasc, de jos, mă dusei şi îl pusei pe foc. Mai aşteptai puţin, mai scormonii în foc şi pusei un butuc pe el şi, apoi, mă dusem pe-ncetul, iarăşi, la căpătâiul lui Darii şi, de-acum, înainte, nu ştiu ce se făcu cu mine!… Mă simţii cu puşca în mână…
Devale, dincolo de şipot, unde ne spălarăm, săptămâna trecută, acolo, de-abia, mă trezii ce-am făcut! Ca fără suflet şi încleştat de frică, o luai, prin pârâuţ, printre crengi şi peste butuci, la ocele, părându-mi-se că tot mă apucă careva de dinapoi. Dădui de brazi, căzuţi de-a curmezişul, peste pârâuţ; ca să nu fac sunet, mă vârâi, în brânci, sub ei, trăgând, cu socoteală, puşca după mine, ca să nu se sloboadă. Ajunsesem, acum, hăt, departe de acei de care mă temeam că mă apucă, când parcă nu ştiam să mai prind la inimă ori să mă gândesc că m-am băgat în mai mare primejdie prin ceea ce am făcut; stătui şi ascultai şi, neauzind nimic, iarăşi mai mersei o bucată. Deodată, aud un şuier, de la deal… şi ceva sudălmi! Eu încremenii! Încă un şuier şi iarăşi strigăte de sudălmi! „Ştiu că am făcut-o!”, gândeam, atunci, în spaima mea… „Ha, dar acum nu-i ce mai gândi: voia ta, Doamne!”, şi înainte, tot pe pârîu, la vale!…
Mi se făcu ziuă la marginea pădurii, spre Poiana Şoarecelui, dar nu mi se făcu ziuă în inima mea! Eram, de grijă şi de frică, ca zălud de cap! Mă temeam să ies din pădure, o luai, tot pe marginea ei, spre Capul Dealului Suceviţei; stătui şi aşteptai, cu grijă, şi mă uitam şi ascultam în toate părţile despre pădure, de n-oi vedea, de n-oi auzi ceva. Nu se simţea nimic. O luai, prin pădure, spre Suceviţa – mă temeam parcă de toţi copacii, de nu-mi iese vreun tovarăş de-al lui Darii ori poate şi el, singur, de undeva. Abia făceam doi-trei paşi şi iar stam şi ascultam. Când se răspundea vreo veveriţă de prin copaci, gândeam că nu pe mine, ci pe unul de aceia îl simţeşte.
Eram ostenit şi de trudă, şi de frică, că abia mai puteam păşi.
Satul meu, Suceviţa, era colea, la vale, în dreapta mea; eu, însă, parcă eram cine ştie unde, departe de el, între Turci şi Tătari, aşa mă temeam că hoţii mi-or ieşi, de undeva, înainte şi, atunci, sunt pierdut! Şi, apoi, de-oi şi scăpa, cumva, până acasă, ce se afla în capătul din sus, ce-oi folosi! Oh, şi încă dacă tatăl meu, bietul, e poate mort?
Era, acum, pe la toacă, ajunsei pe Dealu Negru, ce-i deasupra mănăstirii. La crucea de pe acel deal, mă oprii, o sărutai şi suspinai adânc. Trăgeau toate clopotele la mănstire, că mâne-i Sântă-Măria. Fără a căuta, de frică şi de grijă, în sus, spre casa noastră, ce puteam să o văd, de aicea, păşii înainte…
O, Doamne!, ce văd, din deal, când ajunsei în preajmătul casei noastre! Tata şedea afară, pe prispă, plecat pe un băţ; razele soarelui, ce se mai vedea ceva, pe deasupra dealurilor, luminau drept asupra lui…
– Bună vreme, tată!, strigai, de dincoace de poartă.
Vai de mine!, răspunse tata, cu glas slab şi rar. Da’ unde ai fost tu, măi băiete?
Îi pupai mâna, mama sări din casă, îşi puse mâinile în cap şi mă privi, cu vrerea, nu ştiu, să se bucure că mă vede ori să mă probozească; îi pupai mâna şi ei, şi-abia numai începui eu a spune păţania mea, când tata strigă, cum poate striga un om slab de boală:
– Taci, netrebnicule! Da’ cine, în noaptea aceea, spre care te-ai pierdut tu de-acasă, a răzimat un căprior de uşa mea?… Şi ce puşcă ai tu?
Săracul de mine, eu, în zăpăceala mea, luai, în locul puştii mele, pe a lui Darii!… Şi ce frică grozavă mă ţinu, toată ziua, se poate din aceasta şti, că eu nu dădui de greşeala cu schimbul puştilor.
– Am sfârşit!, gândii, atunci…
Acum, însă, şi pricepui de ce le spuse Darii nu ştiu ce la cei trei tovarăşi ai săi, care, după ce mă luă el de la poiană, rămaseră înapoi. Auzind el, adică, de la mine, că tatăl meu e bolnav şi pofteşte sălbăticiune, le dete, prin unul, la cei trei poruncă să facă, numaidecât, ce-or face şi ei şi făcură, şi aduseseră căpriorul şi-l răzimară, noaptea, de uşa noastră!…
Puşca lui Darii, încă într-acea noapte, o luă Iacob, aducând-o pe a mea şi, numai cu atâta, pupând mâna tătâne-meu, zise către el:
– Nu bănui, moşule, te roagă Darii, că ţi-am făcut puţină grijă! Vedem noi că Tănase nu-i de noi!
Şi, întorcându-se, apoi, spre mine, zise:
– Da’ tu, auzi tu, n-ai auzit, n-ai văzut, nu ştii nimic! Că, de altfel, şi noi, altfel: numai numele ţi-a rămâne!
Zise şi ieşi pe uşă.
Auzirăm că Darii, într-adevăr, scăpă pe baciul şi pe ciobanii lui Mutu din închisoare, lăsând pe străjeri legaţi şi cu căluşi în gură, dar nu mult după aceea, auzirăm şi alta. Auzirăm, adică, că-l duc pe Darii pe toloaca Marginei, să-l spânzure, ce şi urmă”.

Autorităţile austriece din Bucovina au dus o campanie amplă şi complexă împotriva haiducului mărginean Ioan Darie, inclusiv prin înfiinţarea de colonii germane şi în jurul satului său natal, Marginea, dar şi prin văile munţilor pe care şi-i alesese drept reşedinţă, la ceasuri de primejdie, localitatea premeditată ca atare fiind, după spusele istoricilor germani, Poiana Miculi sau a Micului, numită, în germană, Buchenhein, din vecinătatea Mănăstirii Humorului. Numai că povestea colonizărilor cu nemţi, pentru a îngrădi arealul lui Darie, haiducul, este o legendă, Poiana Micului fiind înfiinţată, drept vatră germană de sat, ceva mai târziu, la peste un deceniu de la uciderea lui Darie, în 1838, cu emigranţi germani din Boemia, o singură familie, David Fiber, venind din Bavaria. Primul colonist german din Poiana Micului a fost Jokl Kisslinger, urmat, curând, de alte 41 de familii, cele ale lui Sebastian Baumgartner, Anton Beer, Johann Beutel, Georg Binder, Josef Buganiuc (slovac), Mathias Eigner, David Fiber, Josef Flachs, Adalbert Fuchs, Johann Fuchs, Mathias Fuchs, Johann Hable, Wenzel Hackl, Andreas Hartinger, Josef Heiden, Georg Hellinger, Adam Herzer, Georg Hofmann, Stefan Honers, Wenzel Kisslinger, Andreas Klostermann, Jakob Kufner, Anton Landauer, Andreas Lang, Josef Lang, Georg Neuburger, Wenzel Rach, Ignaz Rankl, Karl Reitmajer, Martin Reitmajer, Wenzel Reitmajer, Franz Schelbauer, Leopold Schuster, Stefan Schuster, Günther Stor, Anton Tischler, Andreas Winzinger, Andreas Weber şi Josef Weber.
Legendările, expresii ale nevoii românilor de speranţă, dar şi de demnitate de împrumut, au cuprins veacul lui Ioan Darie, copleşindu-l, spre sfârşitul acelui veac, şi pe Iraclie Porumbescu, pasionat căutător de povestiri cu haiduci şi mărturisitor al lui Darie, care, după cum rezultă şi din textul anterior, avea şi motive intime, lăuntrice, de a simpatiza cu legendarul haiduc mărginean.
O a doua povestire a lui Iraclie Porumbescu despre haiducul mărginean Ioan Darie, „Haiducul Darie şi moş Mateiu Bercheşanul”, la care deja s-a făcut referire, completează povestirea anterioară, reliefând şi alte trăsături de suflet şi de caracter ale haiducului.
Povestirea încredinţează memoriei şi câteva informaţii, pe care şi istoria, şi legendele obişnuiesc să le omită:

„Haiducul Darie, născut în satul Marginea, în Bucovina, şi, mai pe urmă, acolo, adică pe şesul dintre Margine şi Dealul Ederii, la anul 1816, şi spânzurat, era prin toate comunele, de-a lungul Carpaţilor bucovineni, ba şi ai celor din Moldova, un nume foarte popular.
Mic şi mare cunoşteau năzdrăvăniile lui cele haiduceşti, care erau, seara, povestite la gura cuptorului, ziua, la lucrul prin ţarini. Se înţelege că fiecare, după bogăţia fanteziei sale, le povestea care din care cu culori mai vii, mai drastice şi mai cornurate, atribuindu-i „căpitanului Darie” şi nişte puteri supranaturale, pe care, apoi, le ilustra cu un nimb cât mai misterios şi mai transcendental.
Ba că, ziceau unii, Darie a găsit iarba fiarei şi deschide orice încuietoare şi frânge orice lanţ; ba că, adăugau alţii, s-a scăldat în şapte Iordanuri, de nu-l prinde plumbul; ba că, întăreau, iarăşi, alţii, are nafură de Paşti de la şapte biserici, de nu-l poate prinde nimeni; şi de acestea, mai multe.
Dar nu numai numele, ci şi persoana lui Darie era, mai pe tot locul, cunoscută: pentru că el nu umbla numai pe furiş, pe la capetele pâraielor şi potecile ascunse ale codrilor şi nu şedea tot numai prin fundoaiele pădurilor şi pe după stâncile măgurelor, ci el venea foarte adesea şi în sate, mergea la biserică, cu ceilalţi creştini, după aceea, şi la cârciumă, la scrânciob, se prindea cu feciorii la horă şi apoi mai trăgea, câteodată, şi din fluier, de-l ascultau nu numai, roată împrejurul lui, toţi oamenii, bărbaţi, flăcăi, femei şi fete, dar până şi păsările, şi frunza de pe copaci… Atunci poruncea Darie făgădarului să-i aducă vin, cu ridicata, şi să-i umple şi cupa, roată, pe la toţi şi toate.
Darie avea unsprezece „feciori”, adică tovarăşi; el era al doisprezecelea. Acei unsprezece, când venea căpitanul lor în vreun sat, se împrăştiau pe ici, pe colea, de strajă, de nu s-ar ivi, de undeva, ştiţi – „procleţii de poteraşi, ce te-ntreabă de răvaş”… căci de sătenii înşişi Darie nu avea nici o frică, deoarece, pe lângă aceea că trăia cu dânşii bine, îi cinstea şi îi omenea; el nu numai că nu făcea nimănui din ei nici un rău, dar mai şi boteza, cununa şi miluia, dând la fini şi la fine junci şi chiar şi perechi de boi, şi nu o vădană îşi îndulcea copiii cu lapte de la vaci căpătate pomană de la căpitanul Darie.
Banii de cheltuială şi straiele de primeneală, aceste Darie nu şi le căuta de pe la bieţii săteni, ci de pe la ciocoi chiaburi şi hapsâni şi de pe la negustori „cu chimiruri groase”
Se spune că el ar fi zis, de multe ori, „feciorilor” săi:
– Măi fârtaţi, să nu cumva să luaţi voi tămâia ce o duce vădana la biserică şi năframa din mâna celui ce plânge: pricepeţi ce vreau să zic?…
Nici de omorât Darie să nu fi omorât pe nimeni, decât, în urmă, pe un cârciumar jidov din Marginea, care, „mituit de domni”, merse furiş la Solca, de-l denunţă că chiar acum, noaptea, se află el în cârciumă, la dânsul, şi benchetuieşte cu oameni, dus. „Feciorii” pândaşi să fi oblicit aceasta şi să fi făcut lui Darie semn să iasă din cârciumă. Ieşit, dacă auzi de hăinia Jidanului, care, şi până atunci, avusese şi avea încă să aibă mulţi „zimţuiţi” de la dânsul, să-i fi mers în întâmpinare, pe drumul spre Solca, şi, văzând, în întunericul nopţii, într-adevăr sclipind baionete, ce se scoborau, de pe Dealul Ederii, la vale, întâlni şi pe trădătorul său, o distanţă bunicică înaintea soldaţilor, şi, acolo, pe acel loc, unde, mai pe urmă, îi fu osânda, Darie să-l fi prins pe crâşmar numai cu o mână de gât şi să-l fi strâns puţinel, dar aşa de puţinel încât mârţoaga-i să-l fi adus acasă mort cum se cade. Însă aceasta o atinserăm, aici, numai aşa, în treacăt, şi, de astă dată nici nu-l prinseră pe Darie.
După această mică întâmplare, Darie încungiură satul şi cârciuma din Marginea şi, într-o sărbătoare, se coborî, de la Pietrele lui Dragoş – un munte dintre Dragoşa şi Humorul, în Bucovina – în sat, la Suceviţa. Intră în cârciumă, dară, fiind încă numai ceva după-amiază, nu era încă nimeni în cârciumă, decât numai cârciumarul singur. Acesta era un creştin din loc. Darie îi dete „bună ziua!” şi, văzând că nu-i nimeni şi fiind trudit – poate că chiar se întorsese de la o expediţiune de ale sale, acolo, pe la Hărlâu sau Bacău – scoase pistoale argintate de la curea, le puse pe masa din fundul cârciumii şi, singur, făcându-şi sumanul căpătâi, se culcă jos, cu capul la pistoale.
Vine un om, vine altul, vine al treilea; cârciumarul le face la toţi semn să tacă, arătând la cel de jos. Oamenii, cunoscându-l pe Darie ca şi cârciumarul şi văzând că el e cel culcat, se aşezară cu toţii încet pe laviţă, fără a grăi un cuvânt. În sfârşit, mai că se umplu cârciuma de oameni. Vine, apoi, şi un moşneag bătrân, cu barba până la brâu. Acesta era Mateiu Bercheşanul, din sat de acolo, din Suceviţa, care, pe cât era stimat de toţi consătenii săi pentru bătrâneţile sale, căci trecuse de mult de şaptezeci de ani, pe atât era el şi de temut de toţi, până şi de satele vecine, fiindcă el trecea de un mare solomonar şi farmason; el închega apa şi pe la Sfântul Ilie, când era soarele drept în creştet…
Cârciumarul face şi moşneagului semn, arătând pe cel de jos. Moşneagul stă, se uită lung la cel culcat, apoi la oamenii molcomi de prin pregiur, dă, apoi, cu ochii şi de pistoalele de pe masă, stă, gândeşte, cu fruntea încreţită, îşi dă cuşma ceva înapoi, mai caută la dormitor ca şi când ar fi voit să se încredinţeze de doarme ori ba; mai gândeşte ceva şi, apoim încungiurându-l pe cel de jos, merge încet spre masa cu pistoale. Se mai uită, o dată, la dormitor şi, apoi, luându-şi cuşma ţurcănească din cap, înfige ochii în pistoale, se pleacă asupra lor şi şopteşte oarece. Face, apoi, un semn mistic, pare că cruce, asupra lor, îşi pune cuşma în cap şi, întorcându-se către oameni, zice cam cu jumătate de glas:
– Amin, de acum, plumbilor din buza lor!…
– Ce ai zis, moşule?!, strigă, atunci, Darie, sărit drept în sus.
Sar şi oamenii, de pe laviţe, surprinşi de acest accident, stă şi moş Mateiu şi se uită, ceva intrigat, la Darie, apoi, după o pauză, îi răspunse rar şi cu tocmeală:
– Ce am zis, fătul meu, e zis şi ce am făcut e făcut!
– Moşule!, strigă Darie cu mânie, dar ce ai cu mine, ce ai cu pistoalele mele? Ce rău ţi-am făcut?
Şi, roşu în faţă ca bujorul, de mânie, face un pas către moşneag.
Acesta, tot rar şi aşezat, zice:
– Destul, fătul meu, destul de haiducie, mai gândeşte, de acum, şi de…
Taci, moşnege!, curmă Darie, bătrânului, ultimul cuvânt, înfuriat peste fire şi, întorcându-se iute către pistoale, băgă mâna în curea, scoase o frunză, din ea nişte cenuşă, o pune în palmă, zice, peste ea, în taină, câteva cuvinte şi apoi suflă cenuşa peste pistoale. Le ia, apoi, în mâini pe amândouă, le trage cocoşul şi, întors către moşneag, strigă:
– Moşule, unde să pun „plumbii din buza lor”?
– Aici, fătul meu!, răspunse Bercheşanul dârz şi apăsat. Aici!, şi-i arătă lui Darie pieptul gol şi cărunt…
– Vai de mine!, strigară oamenii ca cu o gură, căutând speriaţi ba la moş Mateiu, ba la Darie.
Acesta, şi el, parte nedumerit, parte îngrijat de vorba şi siguritatea moşneagului, dă, deocamdată, un pas înapoi, îl soarbe cu ochii ţintă la el şi, apoi, ca şi când şi-ar fi adus de ceva aminte, ia iute pistoalele în stânga, iar în dreapta ia barba albă ca omătul a moşneagului, o pupă şi, tremurând de mânie, zice:
– Moşule, aceasta te apără!
Şi, îndreptat spre dulapul crâşmei… brrrum!, tună din ambele pistoale, deodată, încât numai tărâţe se făcură şipurile şi paharele din dulap, iar borţile de doi plumbi se vedeau una, în perete, lângă alta… Spaimă cumplită prinse pe toţi, şi pe moşneag, care, apoi, trezindu-se, zise cu glas slăbit:
– Bre, asta-i alta!
Şi, apoi, îndreptat către Darie, îi zise:
– Voinice căpitane, eu sunt meşter bătrân, dar tu m-ai întrecut!
Iese, apoi, pe uşă, cu capul plecat şi, de aici, înainte, nu-l mai văzu nimeni printre oameni…” .

Patrimoniul folcloric bucovinean păstrează o parte dintre „cântecele” cimpoiaşului haiducului Darie, Ionică Bordeianul din Volovăţ, cumătrul lui Darie, baladele românilor sau „cântecele bătrâneşti” fiind, după cum spun cronicarii şi cărturari cei vechi, alcătuite de anume oameni iscusiţi şi încredinţate poporului, spre desfătare şi spre păstrare.

„Literatura poporană nescrisă, ca răsuflu şi manifestare a vieţii sentimentale a întregului popor, se naşte deodată cu el, se dezvoltă împreună cu dânsul, este nedezlipită de el ca sufletul de trup şi ne prezintă un depozit de toate emoţiunile mai puternice şi permanente, petrecute în sufletul lui, în decursul vieţii sale. Deci existenţa ei nu poate fi pusă la îndoială în nici un răstimp din viaţa poporului, dar e foarte greu a constata cu acurateţe timpul ivirii diverselor producţiuni din diferitele ei stratificări. Numai la acele producţiuni care sunt legate de întâmplări istorice, politice sau culturale e cu putinţă aceasta” .

Şi tot vrednicul profesor bucovinean de literatură al lui Mihai Eminescu, Ion alui Gheorghe Sbiera, avea să descopere că „renumitul mitropolit al Moldovei, Dosoftei, ne spune că, până în timpul său (1614-1693), se păstrase, prin viu grai, un „Cântec ostăşesc”, compus de însuşi Ştefan cel Mare (1457-1504), care se cânta la ospeţe.
Acest cântec sună:

„Haideţi, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,
La năvală daţi, ţara v-apăraţi!
Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,
La năvală daţi, crucea v-apăraţi!
Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,
La năvală daţi, steagul v-apăraţi!”.

Acest cântec însumă, în trei cuvinte: ţară, cruce, steag, idealul spre care ţintea marele erou Ştefan” .

Astfel, „alăutele”, numite, în vremea lui Ştefan cel Mare, „scripci sârbeşti” , acompaniau mai ales cântecele bătrâneşti, deci baladele, care se cântau şi la Curtea Domnească. „Cronicarul polon Matei Strykowski încă ne povesteşte că el însuşi a văzut şi auzit, când călătorea prin Moldova, Ardeal şi Ţara Românească, în anul 1574, cum, prin adunările poporale de acolo, se celebrau faptele oamenilor mari şi renumiţi, prin cântece cu acompaniere de vioare, alăute, cobze şi harfe, şi că păturile de jos ale poporului se desfătau peste măsură, ascultând glorificarea vitejiilor marilor lor principi şi voinici” .

Iar cronicarul spune, cu fireştile lui obide, că, în 1591, „după ce s-au aşezat la domnie Aron vodă, nu-i era grijă de altă, numai afară de a prădarea şi dinlăuntru, nu să sătura de curvie, de jocuri, de cimpoiaşi, carii îi ţinea de măscării!” , singurul voievod evreu din istoria românilor iubind, ca şi Ştefan cel Mare, care-şi compusese singur o baladă, ca şi Matei Corvin, cântecul bătrânesc, acompaniat, în acele vremuri, mai ales de cimpoi şi de cobză.

Ioan Darie, deci, nu făcea o excepţie, atunci când angaja un lăutar din Volovăţ, care-i devenise şi cumătru, pentru a-i scrie cântecele, grija voinicilor pentru memoria lor, încredinţată posterităţii, fiind, se pare, aproape o tradiţie.

Cântecele lui Darie aveau să înflăcăreze, de-a lungul anilor, întreaga Bucovină, determinând chiar şi apariţia unui spectacol de teatru folcloric, în cadrul datinilor de iarnă, „Ceata lui Darie”, drept contrapondere bucovineană la mitizările moldoveneşti din „Banda lui Bujor”, ambele variante, dedicate celor doi prieteni de haiducie (se pare că Darie ar fi fost ginerele lui Bujor), dezvoltând numeroase variante, care se mai pun în scenă, ritualic, odată cu moartea şi reînvierea timpului, chiar şi de sătenii bucovineni contemporani.

Cele mai vechi cântece despre Darie au fost adunate, drept relicve sfinte, de Simeon Florea Marian, uneori şi cu sprijinul prietenului său, Iraclie Porumbescu, şi încredinţate memoriei, odată cu necesare şi benefice adnotări, care întregesc povestea reală a personajului real.
Publicată de Simeon Florea Marian, în 1873, la Cernăuţi, în tipografia viitorului său socru, Gheorghe Piotrovschi, colecţia de „Poesii / poporale romîne / adunate şi întocmite / de/ Simeon Fl. Marian. / Tom I”, grupează, în primele pagini ale Părţii I, „Balade / cântece bătrâneşti” şi textele care vorbesc despre Darie, haiducul, cu „Note” explicative la finalul cărţii, dar la care noi vom recurge mai întâi, folosindu-le ca explicaţii ale fiecărui text.

1. Darie şi maica sa.

Culeasă în Marginea.
Renumitul hoţ Darie s-a născut pe la finea secolului XVIII (1784 – n.n.), în Marginea, sat în ţinutul Rădăuţilor, în Bucovina, din părinţi ţărani.
El a fost contemporanul şi amicul lui Bujor, după cum se va vedea în balada IV. Avea pe lângă sine la 40-50 de feciori, toţi oameni aleşi şi voinici.
Voichiţa, o fată din ţinutul Odobeştilor, după cum spune tradiţia, să-l fi luat în banda sa, pe când era el de vreo 15 ani, şi aceasta să fi purtat şi comanda, până ce fu omorâtă din oarece cauze, pe Ascunsul Mare, un râu aproape de satul Voitinel; după aceasta, a purtat el comanda, până ce fusese prins şi spânzurat, în Ianuarie 1808 (Simion Florea Marian greşeşte data, anul sfârşitului tragic al haiducului Darie fiind 1816 – n.n.), într-o etate de 32 ani, pe imaşul Marginii, sub Dealul Jedrii.
Darie a cutreierat toată Bucovina şi Moldova, de care se ţinea, pe atunci, şi Basarabia, apoi Ardealul, Maramureşul, Rusia şi Ţara leşească, jefuind şi scurgând de bani mai ales pre ciocoi şi pre jidovi, carii, ca nişte lipitori flămânde, sugeau sângele bieţilor Români din toate părţile, lăsându-i, de multe ori, numai cu sufletul.
El nu omora pre nime şi era vai şi amar de capul aceluia dintre consoţii săi, carele îndrăznea măcar să maltrateze pe cineva.
Faţă cu văduvele şi cu cei sărmani era el foarte îndurător; totdeauna le împărţea pungi pline de bani. Făcea, parte, dreptate, luând de la cei avuţi şi dând celor nevoiaşi.

Frunză verde de-lămâie,
Mă suii în deal, la vie,
Mă uitai spre slobozie,
Văzui casele pustie,
Iar în jos de slobozie
Numai una nu-i pustie
Şi-acolo-i căncilărie,
Şede-un domnişor şi scrie,
Şi tot scrie cu mânie
Pe-o bucată de hârtie,
S-o trimită-n starostie
Ca să-l prindă pe Darie…

– Mă duc, maică, să-l învăţ
Cum se scrie-n lume cărţi
Şi, de-a fi un om de-a nost’,
L-oi lăsa unde-a mai fost,
Iar de-a fi vreun prăpădit
De prin alte ţări venit,
Rade-i-oi un pumn zgârcit
Să-i sară ochii din cap,
De el lumea ca s-o scap!…

– Dragul mamei, nu te duce,
Că te-oi scălda-n lapte dulce!
– Să mă scalzi chiar şi-n zahar,
Dacă trupul mi-i amar…

– Stai, Darie, nu te duce,
Că mă tem să nu te-apuce
Duşmanii cu armele
Să-ţi sfârşească zilele,
Să-ţi rămâie-averile!…
– Maică, nu vorbi-n zadar,
Trupul meu n-are habar,
Trupul meu are putere
Und’ se duce, unde mere,
Nu te teme de pierdere!…

– Dragul mamei Ionică,
Ascultă tu pe-a ta maică
Şi te lasă de furat
Că te-oi plânge spânzurat!
Chica ta cea gălbioară
N-a mai bate-o vânt de vară,
Ochii tăi muri şi frumoşi
I-oi privi de cioare scoşi!
– Atunci, maică, m-oi lăsa,
Scândura când mi-a suna,
Popa cu cadelniţa,
Dascălul cu clopotul,
Să se mire norodul
Ce-am făcut cu capul meu
Şi nu m-am temut de rău!…

2. Darie şi mândra sa.

Culeasă în Stupca, sat în ţinutul Suceava, de la cantorul bisericesc de acolo: Ionică Andreescu.

Că te-or prinde şi te-or duce
La Suceava-n stărostie…
(f. 5) – „Stărostia mai multe însămnânţe, aici însă se înţelege un fel de judecătorie.

Când în deal la Tărăşeni,
Când acolo, la Botuşeni.
(f. 5) – Tărăşeni se numeşte un sătişor din Bucovina, situat între codrii satului Cuciurul Mare, lângă drumul de ţară, ce duce din Cernăuţi spre Siret. Sătişorul acesta este renumit prin multele prăzi şi omoruri ce s-au comis aici, în timpii trecuţi, de către jidovii care ţineau în arânde făgădăele din el, şi care erau „gazde tâlharilor”.
Botuşeni, oraş în Moldova.

Frunză verde de-lămâie,
Mă sui, dragă,-n deal, la vie,
Mai din jos de slobozie,
Căci într-o căncilărie
Şede-un ciocoiaş şi scrie,
Scrie carte de mânie,
S-o trimită-n stărostie
Ca să-l prindă pre Darie.

Mă duc, puică, să-l pripesc
Şi de bani să-l mântuiesc,
Ş-apoi, dragă,-l voi lăsa
Ca să scrie cât a vrea,
Că-i ciocoi de cei mai mari,
Ce se-nchină la griţari,
Şi-i ciocoi de cei zgârciţi,
Ce n-au milă de lipiţi:
Pe ţărani îi chinuieşte,
Pe săraci nu-i miluieşte.
Mă duc, dragă, şi-i voi spune
Ce fel se trăieşte-n lume!

– Stai, Darie, nu te duce,
Căci te-or prinde şi te-or duce
La Suceava-n stărostie
Să-ţi gătească moarte ţie:
Caută-ţi de casa ta
Ca să nu dai de belea!

– Puică, nu-mi vorbi-n zadar,
Trupul meu n-are habar,
Căci prin şase ţări am fost,
Pe ciocoi îi ştiu de rost:
Pe ciocoi şi pe jidani,
Carii mult i-am stors de bani,
Când în deal la Tărăşeni,
Când acolo, la Botuşeni.
Şi când pungile-mi umpleam,
Multe sate colindam
Şi puţini îmi mai păstram.
Şi-acum, dragă, să nu pot
Pe-un ciocoi să-l storc de tot?!

3. Darie şi potira.

Culeasă în Stupca, de la Ionică Andreescu.

Sus de-al Suceviţei vad…
(f. 7) – Suceviţa e un pârâu, ce izvorăşte sub poalele munţilor din sus de satul cu avest nume, trece pe lângă partea miazănoptană a Marginii şi se revarsă, lângă Bădeuţi, în Suceava.

Şi-a trăit cu harhalic
Ca să scape de beilic.
(f. 7) – „Harhalic” şi „beilic” sunt cuvinte turceşti. Cel dintâi înseamnă o câtime de oameni la un loc adunaţi, cari petrec cu mult huet şi vorbă deşartă; rar, cel de-al doilea înseamnă scoaterea a unui sau a mai multor sate cu carele şi cu pălmile la îndreptarea unui drum, a unui pod sau orişilace lucru, care numai din poruncă şi silă trebuie să-l facă, fără de-a căpăta vreo răsplată pentru munca împlinită.

Măi panţiri cu strae dalbe
Şi cu chimirele albe…
(f. 13) – Cimir, cuvînt turcesc, înseamnă curea. Potira care l-a prins pre Darie, în cea din urmă oară, era compusă din panţiri, soldaţi şi feciori adunaţi de prin toate satele din împrejurimea Rădăuţilor şi Solcei.

I.
Frunză verde trei aluni,
Auzit-aţi, oameni buni?
Că deasupra satului
Potira ţinutului
De-mprejur că s-a sculat,
Câmp şi codru-a-ncunjurat,
Mare număr că s-a strâns,
Pe Darie l-a cuprins.

Darie de veste prinde
Cum că potira-l cuprinde,
Dă să scape, dar nu poate
Căci potira-i deasă foarte,
Şi se-nfrică, se-nspăimântă,
Şi suspină, şi-apoi cântă:

– Frunză verde lemn uscat,
Astă noapte stam culcat
Sub tulpina unui brad,
Sus de-al Suceviţei vad;
Un somn greu m-a-ntâmpinat
Şi-un vis groaznic am visat:
Vulturaş cu şarpe-n gură,
Deasupra de curmătură,
În zbor parcă se rotea
Şi din şarpe tot ciupea!
O!, nu-i semn de bucurie,
Ci de greu şi de urgie!

Aripi negre răschirate,
Ah!, sunt negrele-mi păcate;
Vulturul cu ciocul său
Este groaznicul călău,
Iară şarpele din gură
Ştreangul de spânzurătură,
Să-l zugrume pre Darie,
Ce-a trăit în haiducie
Şi-a trăit cu harhalic
Ca să scape de beilic.

Cinci pistoale de-ale mele
Le-am visat făr’ de oţele,
Semn că voi fi prins îndat’
Şi spre moarte judecat!
Hei, şi puşca mea cea nouă
Am visat-o ruptă-n două,
Astfel şi viaţa mea
Se va rupe, vai de ea!
Ce să fac, ce să gândesc
Să mă scap, să mă-ndosesc?
Căci potiră multă vine
Să mă ia legat pre mine!

II.
Hei, Darie s-ar ascunde
Şi-ar fugi, dar n-are unde,
Căci potira năvăleşte
Şi mereu îl strâmtoreşte;
Astăzi Darie-a fi prins,
Mândra-i leşină de plâns,
El cu jale o priveşte
Şi din gură mi-i vorbeşte:

– Sorioară, draga mea!
Iată vine vremea grea,
Potiraşii se ivesc,
Se ivesc şi mă găsesc
Şi m-or duce acolo-n zare,
Sus, la locul de pierzare,
Deci te rog şi te poftesc,
Dragă, până mai trăiesc,
Să-mi grijeşti de băieţei,
Dragii tatii mititei!
Să mi-i creşti cum vei putea,
Să-i fereşti de calea mea!
Şi, de-or creşte mărişori,
Fi-ţi-vor mâine de-ajutor!

– Of, bărbate, bărbăţele,
Amar de zilele mele!
Căci pe iarnă n-am nemică,
Casa-mi cade şi se strică
Şi mi-s goi, ca vai de ei,
Scumpii mamei băieţei!
Tu nu-mi laşi nici o putere
Decât scârbă şi durere!

– Roagă-te, iubita mea,
În toată duminica,
Roagă-te lui Dumnezeu
Şi te-a scoate el din greu
Cu puternica sa mână,
Căci tu nu poţi fi de vină
Pentru păcatele mele,
Ce-mi iscară-atâtea rele,
Ştiind cum că toate-aceste
Dumnezeu le rânduieşte,
Voind să fiu pedepsit,
Căci mult i-am păcătuit;
Dar să-l rogi şi pentru mine:
Cearcă totul să faci bine,
Ceea ce n-am putut eu
Face prin tot traiul meu;
Şi mereu prin rugăminte
Să-ţi aduci de mine-aminte,
Să dai câte-o liturghie
Pentru ca să-mi ierte mie,
Căci eu pentru casă-am tras
Groaznic chin şi mult necaz,
Când prin codri m-ascundeam,
Nopţi şi zile-ntregi pândeam
Şi pre cei bănoşi prindeam
Şi de bani îi despoiam;
Şi de câştigam ceva,
Ştii tu, dragă, draga mea,
Cum veneam şi-ţi aduceam
Şi de tine mă-ngrijeam?

– Ah, Darie, bărbăţele,
Vai de steaua vieţii mele!
O!, de ce nu mi s-a stins
Steaua de pe ceriu-ntins,
De ce nu s-a stins îndată,
Nainte de ce-am fost fată,
Fată mare şi frumoasă,
Când eram la tata-n casă?
Stânsu-mi-s-ar fi lumina
Mai nainte de-aţi da mâna,
Decât să rămân vădană,
Fără casă, fără hrană, fără milă de bărbat,
Spre batjocura din sat;
Cu copiii mititei,
Dragii mamei frumuşei,
Lăsaţi pradă la duşmani
Ce n-au milă de sărmani!

III.
Frunză verde de neghină,
Iată potera se-nşiră,
Spre Darie năvăleşte
Şi din greu mi-l strâmtoreşte,
Şi-ntr-o clipă, cum mi-l văd,
Trei panţiri mi se răpăd,
Pe trei şoimi cu stele-n frunte
Şi cu zăbalele crunte,
Şi la Darie, cum vin,
Schimbă treapăd în pas lin
Şi dintrînşii unul, iată,
Prin vorbire apăsată
Spre Darie se-ndreptează
Şi astfel îi cuvântează:

– Măi Darie, hoţ de ţară,
Ce ţii drumul la hotară,
Măi Darie, pui de lotru,
Ce ţii drumul strâmt din codru
Şi despoi pe călători
De-avuţii, de bănişori!
Potiri multe te-au cătat,
Multe potiri te-au scăpat,
Multe braţe-ai doborât,
Case multe-ai sărăcit,
Dar, azi, steaua-ţi s-a sfârşit,
Dar, azi, steaua-ţi s-a-nchinat,
Căci o să te dai legat!
Pune, deci, armele jos,
Să te prindem sănătos,
Ca să te mărturiseşti,
Păcatele să-ţi căieşti!
Căci să ştii că te-nconjoară,
Înarmaţi până-n picioare,
Şapte sute de hăitaşi,
Şi pe jos, şi călăraşi,
Şi, de te-i împotrivi,
Aici moartea-ţi vei găsi!

– Măi panţiri cu straie dalbe
Şi cu chimirele albe,
De voi nici că mi-ar păsa,
La voi nici că m-aş uita,
De n-ar fi pe lângă mine
A mea puică şi-al meu bine,
Ce mi-a rămas credincioasă
De când am luat-o-n casă;
Şi de-aceea sunt silit
Să fiu de voi biruit:
Deci, de-mi veţi făgădui
Şi dacă-mi veţi jurui
Că soţia-mi veţi cruţa
Să nu tragă munca mea,
Copilaşii-mi mititei
Să-i crească-n sudoarea ei,
Aste voi de-mi le veţi spune,
Jos eu armele voi pune
Şi m-oi da, să mă legaţi,
Dacă este ca să paţi!

Panţirii se sfătuiesc
Şi cererea-i juruiesc.
Darie li se supune
Şi armele jos le pune,
Potiraşii se slobod
Şi mi-l leagă cot la cot,
Şi-l duc la-nchisoare-ndată
Ca să-i facă judecată.

IV.
Frunză verde măr domnesc,
Pe Darie mi-l pornesc
Sus, la culmea dealului,
Sus, deasupra satului,
Către locul de pierzare,
Locul de spânzurătoare.
Şi pre cale cum îl duc,
Şapte preoţi îi aduc,
Preoţi de la mănăstire,
Cari-i fac mărturisire
Şi-l întreabă despre fapte
Şi-l dezleagă de păcate.

Soţia-n urmă-i păşeşte
Şi cu plâns se tânguieşte.
Darie cată spre ea
Şi din gură-i zice-aşa:

– Rămâi, dragă, sănătoasă
Şi te du la prunci, acasă,
Dragii tatii mititei,
Ce rămân ca vai de ei,
Căci pe mine mă vor duce,
Seara ca să nu m-apuce,
Sus, la locul de pierzare,
Locul de spânzurătoare.
Dar să vii, din când în când,
Să vii, dragă, la mormânt,
Să dai ţărna într-o parte,
Să vezi oase deşirate
Şi mulţime de păcate
Lângă mine îngropate,
Şi să-l rogi pe Dumnezeu
Ca să am milă şi eu!

Astfel Darie vorbeşte
Şi, plângând, se despărţeşte.
Între panţiri mi se duce,
Seara ca să nu-l apuce,
Sus, la culmea dealului,
Sus, deasupra satului:
Şi-i se face judecată
Şi, astfel, viaţa-i se gată.

4. Darie şi Bujor.

Culeasă în stupca, de la Ionică Andreescu.
Vestitul hoţ Bujor era, de loc, din satul Orăşa, ţinutul Bacăului, în Moldova. Începutul hoţiei lui datează din timpul lui Alexandru Moruz. El fu prins într-o bărbierie din Focşani şi spânzurat la Movila Săranda. Balada lui se află între poeziile populare, adunate de Dl. V. Alecsandri. Bucureşti, 1866, f. 156.

Frunză verde nicorete,
Darie-un răvaş trimite
Şi-l trimite iutişor
La prietenul Bujor:

– Măi fârtate, fă ce-i face
Şi repezi-mi-te-ncoace,
Să mă scoţi din greu pe mine,
Cum te-am scos şi eu pe tine!

– Nu-ţi pot, frate, ajuta,
Nu te pot, acum, scăpa,
Potira nenumărată
Şi pre mine, azi, mă cată!

Ah, prietine Bujor,
Eu te las cu-alai şi dor,
Te las cu dor şi suspin
Căci, de azi, n-om mai bea vin,
Vinul roşu din cristal
Astăzi-l simţesc cu amar!”.

Haiducul Darie, în obiceiurile bucovinene

Haiducul mărginean Ioan Darie nu are un mormânt pământesc ştiut. A fost înmormântat, ca toţi condamnaţii la moarte, în afara cimitirului, iar odată cu extinderea acestuia, locul odihnei lui veşnice a fost pierdut de către superficiala memorie obştească a generaţiilor. Haiducul mărginean Ioan Darie nu are un mormânt pământesc ştiut, dar nici nu-i era de trebuinţă, el continuând să trăiască în obiceiurile bucovinene de iarnă, acolo unde, pe un fond spiritual ancestral („Bunghierii” şi „Irozii”), „Ceata lui Darie” sărbătoreşte, anual, moartea şi învierea Timpului (Cerbul, Capricornul adică, numit, în vechime, Cernunos – cerul îndepărtat, neguros, din care cerne zăpada, ştiut fiind că nu ninge niciodată din Ur Anu, din Roata Cerului înstelat, care provoacă gerul, cerul zilei numindu-se, în acele vremi ancestrale, Deaus).
„Ceata lui Darie” are şapte personaje (cât numărul zilelor săptămânii. Darie, haiduc, îmbrăcat în costum naţional, cu suman sau manta (suman purtau numai iobagii, iar manta numai răzeşii); are plete; poartă arme. Nevasta lui Darie, îmbrăcată în costum naţional, reprezintă, ca şi personajul din datina Căluşarilor, Zeiţa Vetrei. Căpitanul I şi Căpitanul II, care alcătuiesc potera, poartă haine militare, împodobite precum cele bunghiereşti. Ceata mai cuprinde un vânător, Anul Nou, îmbrăcat ca un înger, şi Anul Vechi, îmbrăcat şi travestit în moşneag.
Formă de teatru popular, „Ceata lui Darie” , care descinde din datina primordială a „lebedelor”, despre care vorbeşte Strabon, în „Geografia” sa, dar şi din datina creştină a Irozilor, pe care o descrie, pentru prima dată, Paul de Alep, în 1653, seamănă cu obiceiul moldovenesc „Banda lui Bujor” (contemporanul şi aliatul lui Darie, care i-a fost şi socru), dar evoluează, cu întreaga ei încărcătură mitică, filosofică şi naţională, pe melodii populare bucovinene şi, mai ales, pe cele ale jocurilor cu comenzi, reminiscenţe ale unor străvechi dansuri ritualice româneşti. Nu lipsesc, desigur, din repertoriul acestui obicei nici vechile cântece ale lui Darie, născocite de cumătrul şi cimpoieşul acestuia, Ionică Bordeianu din Volovăţ, apoi desăvârşite de vocaţia artistică obştească din Bucovina:

Anul Vechi:

Frunză verde de mărari,
Bună seara, gospodari!
Greu-i, greu cu barbă şi mustaţă
De cum treci de dimineaţă!
Bună, bună, An Nou!

Anul Nou:

Bună seara, veteran!
Tu eşti mândrul căpitan?
Cine eşti, voieşti a-mi spune
Care este al tău nume?

Anul Vechi:

Da, poţi tu să iscodeşti
Un veteran din poveşti!

Anul Nou:

Aaa, tu eşti un veteran,
Poate şi trecutul an!?

Anul Vechi:

Da, eu sunt trecutul an,
An de jertfă şi credinţă,
Dar purtat de biruinţă.
Dar tu, care cam glumeşti,
Cu ce nume te numeşti?

Anul Nou:

Eu sunt Anul Nou, sosit,
Şi locul tău va fi părăsit;
Iar pe tine, gânj bătrân,
Cu barbă de păgân,
Am să te prefac în colb şi scrum
Că de nimic nu eşti bun
Şi nimic n-ai folosit
Acestui popor cinstit!

Anul Vechi:

Of, Doamne sfinte şi-ndurate,
Cum de un astfel de om rău poate
Şi are îndrăzneala a mă certa pe mine
Şi mă întreabă cine sunt?
Căci eu sunt Anul Vechi, trecut,
Care pentru acest popor cinstit
Multe am tras şi am suferit…

Anul Nou:

Decât să ne certăm,
Mai bine un cântec să cântăm!

(amândoi cântă:)

Anul Nou, cu bucurie,
Noi de mult îl aşteptăm
Şi, cu multă veselie,
Noi cu toţi îl colindăm!

(ceata întreagă începe să cânte un cântec al lui Darie:)

De la maica am supt lapte,
Lapte dulce, românesc,
Sunt voinic, zdrobesc pe şapte
Şi n-am frică de nimic!

Darie:

Frunză verde de-o lămâie,
Mă suii în deal, la vie,
Căci într-o cănţălărie
Şade-un boieraş şi scrie.
Mă duc, dragă, să-l găsesc
Şi de bani să-l mântuiesc,
Căci ciocoii cei mai mari
Se închină la griiţari,
Iar ciocoi de cei zgârciţi,
Ce n-au milă de lipsiţi,
Pe ţărani îi chinuiesc,
Pe săraci nu-i miluiesc.
Mă duc, dragă, şi voi spune
Cum să mai trăiască-n lume!

Nevasta lui Darie:

Stai, Darie, nu te duce,
Că te-or prinde şi te-or duce
Duşmanii cu armele
Şi ţi-or sfârşi zilele!
Şi lasă-te de furat,
Că te-oi plânge spânzurat!
Chica ta cea gălbioară
N-a mai bate-n vânt, la vară,
Iar ochii tăi frumoşi
I-oi privi de cioară scoşi!

Darie:

Puică, nu vorbi-n zadar,
Trupul meu n-are habar!
Trupul meu are putere,
Und’ se duce, unde mere,
Nu se teme de pierdere;
Că prin şase ţări am fost,
Pe ciocoi îi ştiu de rost,
Pe ciocoi, pe chiaburani,
Care mult i-am stors de bani.
Iar când pungile-mi umpleam,
La săraci bani împărţeam
Şi puţini îmi mai păstram;
Iar acum să nu pot
Pe-un ciocoi să-l storc de tot?!
Frunză verde trei aluni,
Am auzit, oameni buni,
Că deasupra satului
Îi potera ţinutului,
Dimprejur mi s-a sculat,
Câmp şi codru-a-nconjurat,
Mare număr mi s-a strâns
Şi pe mine m-au cuprins.
Of, că tare m-aş ascunde
Şi-aş fugi, dar nu am unde!

Toţi (cântă:)

Frunză verde lemn uscat,
Astă-noapte stam culcat
Lângă-un stejărel uscat
Şi spre moarte judecat;
Şi puşcuţa mea cea nouă
Am visat-o ruptă-n două,
Semn că şi viaţa mea
Se va rupe, vai de ea!

Darie:

Puiculiţă, draga mea,
Iată, vine vremea grea,
Potiraşii se ivesc,
Se ivesc şi mă găsesc
Şi m-or duce colo-n zare,
Sus, la locul de pierzare,
Dar te rog şi te poftesc,
Dragă, până ce trăiesc,
Să-ngrijeşti de băieţei,
Dragii tatii frumuşei!
Să mi-i creşti cum îi putea,
Să-i fereşti de calea mea,
Că, de-or creşte mărişori,
Ţi-or fi mână de-ajutor!

Nevasta lui Darie:

Of, Darie, bărbăţele,
Vai de steaua vieţii mele,
Căci pe iarnă n-am nimică,
Casa-mi cade şi se strică
Şi mi-s goi ca vai de ei
Scumpii mamei băieţei!
Tu nu-mi laşi nici o putere,
Numai scârbă şi durere!

Darie:

Roagă-te, iubita mea,
În toată duminica,
Roagă-te lui Dumnezeu
Să te scoată de la greu!
Căci eu pentru casă-am tras
Groaznic chin şi mult necaz;
În codri, când m-ascundeam,
Nopţi şi zile-ntregi pândeam
Şi, de câştigam ceva,
Ştii tu, dragă, draga mea,
Cum veneam şi-ţi aduceam
Şi de tine îngrijeam!

Nevasta lui Darie:

Of, bărbate, bărbăţele,
Amar de zilele mele!
Of, de ce nu mi s-a stins
Steaua de pe ceru-ntins!
Stinsu-mi-s-ar fi lumina
Înainte de-a-ţi da mâna!
Decât să rămân vădană
Fără casă, fără hrană,
Fără milă de bărbat,
De batjocură în sat,
Cu copiii mititei,
Dragii mamei băieţei,
Lăsaţi pradă la duşmani,
Că n-au milă se sărmani!

Căpitanul I:

Măi Darie, hoţ de ţară
Ce ţii drumul la hotară,
Măi Darie, pui de lotru
Ce ţii drumul strâmt în codru
Şi dispoi pe călători
De arginţi şi bănişori,
Multe poteri te-au cătat,
Multe poteri te-au scăpat,
Multe braţe-ai doborât,
Case multe-ai sărăcit,
Dar, azi, steaua-ţi s-a sfârşit!

Căpitanul II:

Azi, steaua ţi s-a-nchinat,
Căci o să te dai legat,
Pune-ţi, deci, armele jos,
Să te prindem sănătos!
Că de-afară te-nconjoară,
Înarmaţi până-n picioară,
Şapte sute de ostaşi,
Şi pe jos, şi călăraşi,
Şi, de te-i împotrivi,
Aici moartea-ţi vei găsi!

Darie:

La voi nici nu m-aş uita,
De voi nici că mi-ar păsa
De n-ar fi pe lângă mine
A mea puică şi-al meu bine,
Care mi-a fost credincioasă
De când am luat-o-n casă!
Şi, de asta, sunt silit
Să fiu de voi biciuit,
Dar dacă mi-aţi jurui
Şi îmi veţi făgădui
Că soţia mi-ţi cruţa
Să nu tragă munca mea,
Copilaşii mititei
Să aveţi grijă de ei,
Astea voi de mi le-ţi spune,
Jos eu armele le-oi pune!

Căpitanul I:

Soţia ta eliberăm
Şi pe tine te legăm!

Toţi (cântă:)

Rămâi, dragă, sănătoasă
Şi te du la munci acasă,
Că pe mine mă vor duce,
Seara ca să nu m-apuce,
Sus, la locul de pierzare,
Locul de spânzurătoare!
Dar te rog, din când în când,
Să vii, dragă, la mormânt,
Să dai ţărna într-o parte,
Să vezi oase deşirate
Şi-o mulţime de păcate
Lângă mine îngropate!
Roagă-te lui Dumnezeu
Ca să am milă şi eu!
La Anul şi la mulţi ani!

Gruparea vechilor cântece ale haiducului mărginean Ioan Darie într-o formulă de teatru popular, jucat, la cumpăna anilor, în mai toate satele Bucovinei, a contribuit la salvarea acelor cântece şi ca melodii, în condiţiile în care colecţia lui Carol Mikuli , viitorul prim iniţiator al lui Ciprian Porumbescu în tainele cântatului la vioară, colecţie realizată în anii 1844-1848, conţine şi „Cântecul lui Dari”, dar fără text, în notaţie muzicală simplă, pentru pian.
„Ceata lui Darie” se joacă şi la Marginea, la cumpăna anilor, haiducul mărginean Ioan Darie însemnând, pentru întreaga Bucovină, un simbol al neostoitei dorinţe de libertate a românilor, de-a lungul veacurilor de amar şi de împovărare.

Despre ocupaţiile mărginenilor

Aşa cum o dovedesc şi toponimele (Pârâul Stânii, Dealul Stânii), mărginenii au fost, dintotdeauna, adică şi în vremurile cele vechi, când încă nu se aşezaseră vetrele de sat, păstori neîntrecuţi, care împărţeau între ei plaiurile şi văile pâraielor montane, dar care, primăvara, precum în urătură, coborau pe platoul înalt de la marginea codrilor pentru a ara şi semăna.
Gospodăriile mărginenilor se aflau, în vremurile vechi, sus, pe munte, pentru că aşa era datina străveche, mărturisită, până astăzi, de ritualurile folclorice, care, după spusa lui Mircea Eliade, „se afundă… în universul de valori spirituale care preexistă apariţiei marilor civilizaţii din Orientul Apropiat şi din spaţiul mediteranian” , mărginenii cei vechi au fost români (flaci sau volohi, cum le-au zis slavii), o dovadă în acest sens constituind-o numele râuşorului, lângă vadul (prundul) căruia şi-au durat primele bordeie de agricultori, Voloh-văţul (al volohilor, al flacilor, deci al românilor), care, din vremurile mai noi (din 18 septembrie 1744, conform documentelor adunate de Teodor Bălan) „acum se cheamă Suceviţa” .
Românii continuă, la nord de Dunăre, cea mai teribilă civilizaţie a începuturilor europene, cea numită boreală, confirmată de mitologie şi de istoriografie, dar foarte puţin şi de arheologie, ei fiind, în fond, continuatorii unei ramuri târzii a hyperboreilor, pelasgii (legendarul Flachus, din care pretindeau românii că se trag, reprezenta memoria subconştientă a lui Pelasg, iniţiatorul în construcţia de case, în confecţionarea de îmbrăcăminte şi în arta culinară).
Pindar îi menţionează pe hyperborei „pe ţărmurile Istrului de Jos”, iar Strabon precizează că „cei de întâi care au deschis diferite părţi ale lumii ne spun că Hyperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei” (Geografia, XI, 6.2), dar nici un autor antic nu-i localizează şi în timp, deşi menţionează ocupaţii agrare şi pastorale, dar şi existenţa unei capitale, „Piroboridava, pe Hieratus”, deci Tecuci, pe Siret.
„Păstorii hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos din fructe şi din prima lor recoltă”, iar Hecateu Abderida, citat de Strabon, susţinea că „pe Apollo ei îl venerează mai mult decât pe oricare alt zeu”. De altfel Abaris, de pildă, celălalt iniţiator, alături de Zalmose, pe care unii îl dau drept scit, este cunoscut ca fiind „originar din ţara hyperboreilor şi preot al lui Apollon” .
„Ce limbă vor fi vorbit pelasgii nu pot să spun fără greş”, scria Herodot, în Cartea I (LVII) a „Istoriilor” sale („Logoi”), apoi, amintindu-şi de numeroşii pelasgi care, în vremea sa (cca 485-425 î. H.), populau ţinuturile rurale greceşti, „părintele istoriei” (cum l-a numit Cicero) continuă: „Pelasgii vorbesc o limbă barbară, vorbesc o limbă pe care o înţeleg numai ei, dovedind astfel că graiul ce-l păstrează este acela pe care l-au adus, când s-au strămutat pe aceste meleaguri”. Herodot ştia că agricultorii şi păstorii pelasgi, care populau şi întreaga Peninsulă Balcanică, constituiau temelia societăţilor elenistice, şi o şi recunoaşte, în aceeaşi Carte I (LVIII), printr-un superb elogiu disimulat: „Neamul elinilor, după câte mi se pare mie, de când s-a ivit, s-a folosit necontenit de aceeaşi limbă. Pornind de la începuturi modeste, puţin numeros, s-a avântat spre locul cel mai înalt şi s-a înmulţit până a atins numărul neamurilor din zilele noastre, mulţumită mai ales amestecului ce s-a făcut cu numeroşii pelasgi şi cu multe alte neamuri barbare”.
Fără îndoială că „numeroşii pelasgi” ai lui Herodot şi „divinii pelasgi” ai lui Homer formează populaţia de agricultori, cea căreia i se şi adresează Hesiod, în „Munci şi zile”, povăţuind-o, printre altele, cum să-şi dureze îmbrăcămintea, după ce „soarele însuşi” părea că pleacă „spre ţara şi neamul bărbaţilor negri”, înspăimântat de venirea iernii. Atunci, când „nemărginita pădure mugeşte de vifor cuprinsă”,

„corpul atunci ţi-l îmbracă, urmând poveţele mele:
pune-ţi o bundă de lână peste tunica cea lungă,
chiar dacă-i rară urzeala, fă-i bătătură mai deasă,
şi-nveşmântează-te bine…
Pielea de bou, cu putere izbit între coarne, croieşte-o
pentru ale tale picioare opinci şi cu păru-nlăuntru,
iar când gerul e în toi, fereşte-ţi de ploaie spinarea,
pieile primilor iezi, haină făcând, iar pe umeri
prinde-o cu vine de bou, pe cap potriveşte căciulă,
ca să păzească urechile tale de burniţa rece,
căci dimineaţa-i geroasă, când Crivăţul vine asupră-i” .

Noi, cititorii români de astăzi, recunoaştem în antica descriere caracteristicile costumului nostru popular contemporan, deşi, în vremurile de demult, aşa cum susţine şi Henri Hubert, „aceleaşi tehnici de ţesut şi de decorat îmbrăcămintea au fost folosite în întreaga Europă” . O Europă dinamică, aflată în continuă mişcare, dar necunoscută mărturisitorilor greci, care preferă să numească populaţiile de dincolo de Dunăre Keltoi, adică popoare aflate dincolo de nordicul oraş grecesc Keltoi (romanii aveau să-i numească Galatai, deci gali sau… daci). Populaţia pe care tot grecii o numiseră pelasgă („locuitorii pământului negru”), continua să existe, dar, după obiceiul elen, toate populaţiile de la nord de Dunăre sunt numite, într-un timp sau altul, după cel al tribului din imediata lor vecinătate sau al tribului cu care s-au confruntat.
Chiar dacă exagerează mitic, autorii antici vehiculează numele unor şefi de triburi din largul areal al populaţiilor boreale (Rudolf Steiner confirmă că doar două rase-rădăcină sunt acceptate de scrierile filosofice, polară şi hyperboreană), cu rol de protopărinţi, care împrumută sau nu numele lor unor triburi. Adrian susţine că părintele tracilor ar fi fost Doloncos, fiul lui Cronos, care ar fi avut multe neveste şi, drept consecinţă, foarte mulţi copii. Herodian stabileşte în Scythes şi Agathyrsos, doi dintre feciorii lui Hercules, pe protopărinţii sciţilor şi ai agatârşilor.
Descendenţa din Cronos (Saturn), deci din Moş Timp, trăită nostalgic de mai toţi poeţii latini, dar şi de Hesiod, care, în „Teogonia”, vorbeşte de „generaţia de aur”, cea de dinainte ca prima toporişcă aruncată de mâna unui om să ucidă un alt om (La Voluspa), este descendenţa de dinainte de constituirea structurilor (oraşele-cetate) primei statalităţi europene, cea elină, după migrarea spre sud a polarilor ionieni, care au de înfruntat, în drumul lor, populaţia agrară a civilizaţiei hyperboreice, cea numită de arheologii noştri cucuteniană. Păstorii ionieni vor întemeia state, ca produse sociale, istorice şi civilizatorii ale oraşelor-cetate. Oraşul, precum într-un poem al lui Constantin Berariu, este aidoma unui cuţit înfipt în identitatea spirituală a locurilor.
O superbă şi esenţializată istorie a începuturilor civilizaţiei europene, „De Natura rerum”, datorată lui Titus Lucretius Carus (97-58 î.H.), marchează reperele evolutive ale civilizaţiei pe continentul european:

„Şi tot natura, urzitoarea lumii,
Ce-a arătat întâi şi-ntâi la oameni
Cum pot sădi şi altoi copacii,
Deoarece seminţele şi ghinda
Căzând pe jos, pe sub copaci, puzderie
De pui dădeau, la timpul lor, din ele.
Şi oamenii s-au apucat atunce
Să-nfigă-n ramuri tinere mlădiţe,
Butaşii noi în ţarină să-i îngroape,
Apoi, pe ogoraşul lor cel dulce,
Ei au cercat şi alte, alte roduri,
Şi au văzut îndată că pământul
Îşi îmblânzeşte roada pădureaţă,
Dacă-l răsfeţi şi-i porţi cu drag de grijă.
Din zi în zi, ei tot mai mult siliră
Pădurea să se tragă mai la munte,
Lăsând în vale locul cel de hrană,
Pentru ca ei, pe câmpuri şi pe dealuri,
Să aibă pajişti, iazuri şi grâneţe”.

Atmosfera aceasta este, în fond, cea hyperboreică, pelasgă, tracică, getică, dacică şi valahă, pe care o regăsim, de-a lungul vremii, în descrierile reprezentanţilor neamurilor mărturisitoare: „Ei trăiesc pe creştetele munţilor, departe de orice civilizaţie şi, de aceea, erau mai sălbatici… Ei nu erau obişnuiţi să asculte nici măcar de regi, decât atunci când doreau… Aveau oricând curajul necesar pentru libertate sau moarte” (Tacitus, Istorii). „Apoi oile nu numai că-i satură prin belşugul brânzei şi al laptelui… iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi şi dintre geţi se numeau băutori de lapte” (Columella, Despre agricultură).
Şi pe teritoriul ţării noastre existau, şi în vechime, două culturi ocupaţionale, cele menţionate de Iorga, a păstorilor şi a agricultorilor. Păstorii ocupau munţii, coborând, precum în „Urătură”, în văile largi, pentru a ara, semăna şi, la vremea potrivită, pentru a recolta. Agricultorii ocupau şesurile şi dealurile domoale, devenind, încetul cu încetul, victimele organizărilor statale, ocazionale sau de durată, inclusiv prin contactul cu civilizaţia, în dezvoltare şi, în egală măsură, în decădere. Păstorii trăiau izolaţi, iar datina, obiceiul şi tradiţia se conservă la ei mult mai bine şi mai durabil. În fond, adevăraţii hyperborei, descrişi de Pliniu cel Bătrân, dar şi de ceilalţi autori vechi, sunt ei, muntenii, chiar şi în zilele de astăzi. Ei aveau să şi conserve, subconştient, memoria neamului pelasg, din care şi ei se trag, prin dreptul obştesc şi prin numele de valahi, pe care le păstrează aproape intacte, pe creştetele munţilor, din Balcani şi până în Moravia, ba până şi la văile Rhinului. Iar odată cu numele, muntenii, făcând „să nu-nceteze / Cântarea păstorească niciodată”, păstrează şi vestimentaţia pelasgilor, şi zestrea de simboluri, cunoscută, după desacralizare, sub numele de artizanat. În fond, în izolarea „lângă cer”, departe de bunele şi relele civilizaţiei dinamice, muntenii au o superioritate metafizică, moştenită de la legendarii „Blajini” şi încredinţată, pe cale orală („legile se cântau, ca să nu se uite”, ne încredinţa Aristotel), drept sistem de valori ale acelor comunităţi izolate.
Iar din sistemul acesta de valori ancestrale face parte şi stâna, cu „focul viu” şi cu „legile” ei ascetice, pe care Dimitrie Dan avea să le identifice şi să le încredinţeze viitorului.

Stâna, la Marginea, şi astăzi un teritoriu iniţiatic inconfundabil, respectă, şi în reţetele de conservare a laptelui (caş, urdă, jândiţă, balmoş etc.), şi în specificităţile pastorale, specificul profund românesc al stânei din ţinutul cel mai românesc al Bucovinei, cel al Rădăuţilor. Fără îndoială că, printr-o reînviere a datinii mitice („focul viu”, de pildă, de care s-a cam uitat), stâna mărgineană ar putea redeveni un fapt stilistic, cum spunea Lucian Blaga, remarcabil, dar şi un element de turism cultural imposibil de egalat ca valoare mitic-ocupaţională. Tocmai de asta, apelăm la memoria vremii, pentru a ajuta la re-conştientizarea a ceea ce ne defineşte.
Înainte de toate, însă, trebuie să ne reamintim că, aşa cum mărturiseau anticii, pe munteanul din Carpaţi „oaia îl hrăneşte şi-l îmbracă, din cap până la căputa picioarelor, cu călduroasele cuşme de miel, cu sau fără urechi, cu elegantele bondiţe şi pieptare, cu lungile şi ca neaua de albe cojoace, făcute din întregi piei de oaie, cu brunele sumane şi albele mantăli, cu albii iţari (cioareci) de vară şi berneveci de iarnă, cu călduroasele meşini (cioareci din piei de oaie, cu lâna înlăuntru), cu mânecări de iarnă, împletite din lână sau făcute din blană de oaie, şi cu catrinţele (pregitoarele), ţesute de Româncele noastre cu mare iscusinţă, din călduroasa şi trainica lână. Ba chiar şi obiectele ţăranului sunt de lână. Nu ne mai oprim la neîntrecutele scoarţe, laicere şi pănuri de lână, care împodobesc căscioarele satelor noastre” .

În spiritualitatea păstorească bucovineană, au apărut, de-a lungul vremii, numeroase „credinţe”, deci eresuri, multe dintre ele, mai ales cele acvatice, malefice, fiind de origine slavă (contaminarea civilizaţiei păstoreşti cu civilizaţia agrară), iar celelalte sunt solare, deci păstoreşti.
Conform „credinţelor”, preluate din mediul agrar, „ţăranul nostru ştie, mai dinainte, de ce gen vor fi mieii, căci, dacă în Ajunul Crăciunului sau al Bobotezei îi va intra în casă un bărbat, atunci oile lui vor făta cârlănaşi, iar dacă oaspetele lui, în acele dimineţi, va fi o femeie, atunci oile vor avea numai mieluşele.
La mieii mici şi, mai ales, la cei întorşi de la ţâţă nu-i iertat să te uiţi rău, căci îndată se bolnăvesc de diochi şi pier, dacă nu li se sting cărbuni, spălându-se, apoi, cu apa cărbunilor sau cu urina unui copil.
Mieii, umplându-se de chercheliţi (căpuşe sau păduchi), trebuie spălaţi cu apa în care a mocnit sterigoae sau cornişor sau corniş” .

„Din focul din colibă, rezemat de buşteanul naclad, „nu este bine să se deie cuiva cărbuni, căci, atunci, cu ei, împreună, s-ar da şi somnul ciobanilor, care şi aşa este foarte scurt”.
Pe naclad nu se şede, căci, dacă cineva ar şedea pe un capăt al lui, atunci oile se împărţesc, adică nu se ţin la un loc şi sunt greu de păzit” .

„Oile, când pleacă la stână, se descântă, recitându-se formula: „Când or fi gângăniile în deal, voi, oilor, să fiţi devale, iar când voi îţi fi pe vale, gângăniile să fie în deal!”.
E obicei străvechi că, dacă sosesc oile la stână, se aprind două focuri vii dinaintea strungii…
Imediat după aprinderea acestui foc viu, oile se mână, prin foc, la muls, ca ele să fie scutite şi ferite de boli şi dihănii, şi nimeni să nu le poată lua mana.
Din acest foc viu nimeni n-are voie să ieie cărbuni, spre a aprinde alt foc sau pentru aprinsul lulelelor, pentru că el este viu…
Câteodată, se fac focuri de acestea la fiecare mutare a oilor din loc în loc. Dar foc viu e bine să facă omul nu numai la stână, ci şi pe lângă casă, şi anume de Paşti şi de Sfântul Gheorghe, căci focul ista are darul de a apăra vitele de muşcatul şerpilor, de deochi, de dihănii şi altele…
În timpul cât petrec oile la stână, ciobanii n-au voie să îmble la joc şi petreceri, căci, de altfel, oile îşi pierd laptele, ba chiar şi iese, adică se trec” .

Există, desigur, şi alte credinţe păstoreşti, legate de vreme, rod al unei observaţii atente, de-a lungul vieţii, dar şi al unei încredinţări din generaţie în generaţiei. Astfel, „când fluierul, trâmbiţa sau cimpoiul oilor sună bine, e semn a vreme bună, chiar dacă-i vreme ploioasă.
În presara anului nou, oile se ung cu usturoi, ca să fie ferite de duhurile cele rele şi de strigoaicele ce umblă să le ieie mana.
Pe timpul mulsului oilor acasă sau la stână, nu-i bine a zice din trâmbiţă sau fluier, căci, de cântec, oile se împrăştie.
Sosind cineva la stână, pe când se mulg oile, nu i se dă bună ziua şi nici nu i se mulţumeşte, dacă dă bună ziua.
Oile împrăştiate sau pierdute nu trebuie căutate în vale, ci totdeauna la gruieţe, adică deluţuri, căci ele se trag spre vârf, pe când caprele trag la pâraie, pietre şi lanuri.
Culcându-se oile pe dâmburi, departe de colibă, îi semn de vreme bună, iar culcându-se aproape de stână, se zice că-i semn de vreme rea.
Când oile sar şi saltă necontenit, când se bulucesc cu coarnele, bătându-se cap în cap, când sunt neliniştite şi răspândesc un miros greu, atunci îi semn de furtună cu tunete.
Dacă visezi carne multă sau grăunţe, vei avea pagubă între oi.
Se crede că oaia e foarte evlavioasă şi că, atunci când scurmă locul, înainte de a se culca, îşi face cruce şi se roagă la Dumnezeu.
Intrând în coliba stânii vreo broască, se crede că este trimisă de cineva cu vreun fapt, iar dacă intră furnici, de cele mari, cu aripi, se zice că ele au venit să ieie fruptul sau mana oilor.
Românul, când vinde o oaie, îi taie, mai întâi, păr din frunte sau coadă şi face o bortă, cu sfredelul, în peretele grajdului, unde vâră părul tăiat, ca norocul oii să-i rămână lui. Dacă vânzătorului i-ar părea rău după oaie, atunci cumpărătorul n-are haznă dintr-însa, căci oaia sau se prilejeşte sau piere.
Mare nenorocire pentru oi e dacă se întâmplă ca o rândunică să zboare pe sub dânsele. Oile se mulg, atunci, cu sânge.
Ciobanii, când fulgeră, îşi fac cruce, ca să nu vie diavolul, cu fulgerul, între oi şi să le detune.
Ciobanii, în stână, n-au voie să se fure unul pe altul, căci, de altfel, s-ar întâmpla precaz şi pagubă între oi. Tot aşa, nu li-i iertat ciobanilor să se apuce în rămăşag.
Cât stau la stână, ciobanii consumă mai mult usturoi şi ceapă hagimă, pentru a paraliza efectul caşului şi laptelui gras de oi, care le-ar pricinui greaţă.
Se crede că, dacă în ziua de Simion Stâlpnicul plouă, atunci nu-i bine a băga oile în iarnă, căci toate pier de gălbează. Semn a ploaie este când oile hută, adică scutură cu capetele şi plioscăiesc din urechi.
Nu-i bine ca, toamna, oile să mănânce jir, căci se îngraşă şi, primăvara, le cade lâna înainte de timpul tunsului.
Iarna, când e golişte, adică nu-i omăt, nu-i bine a lăsa oile să hlepăiască, adică să roadă pe cele câmpuri, căci capătă guşă şi li se umflă capul şi, apoi, pier.
Oile care se înmoaie, adică nu sunt iuţi, în săptămâna albă, şi dorm cu capul întins pe pământ vor pieri de gălbează.
Românii, care doresc ca oile lor să fete câte doi miei, leagă, dinapoia cornului şi lângă capul oilor, câte o perjă gemânare şi pun, în sălaşul lor, câte un buhăşel, îngropându-l în pământ, cu o cruciuliţă în vârf.
Peste iarnă, se lasă, de obicei, berbeci şuţi, adică fără de coarne mari, ca ei să nu poată bate (cu coarnele) oile, de la mâncarea fânului.
Gospodarii, care doresc ca oile lor să aibă mieluţe, lasă berbeci cu coarne drepte sau în lături, iar cei care-şi doresc cârlănaşi lasă, de sămânţă, berbeci cu coarne învârtite” .

Aceste „credinţe” şi multe altele asemănătoare au determinat un ansamblu de „practici păgâne ale bacilor”, dacă nu cumva toate aceste practici vin din metafizicul preistoric, deci din religia care a existat dintotdeauna şi pe care, acum, o numim creştinism, după cum susţinea Preafericitul Augustin.
Printre practicile stranii, mai ales în ochii preoţilor, Dimitrie Dan, el însuşi preot, reţinea:

„La prima mulsoare a oilor, se pune, în găleată, un ban de argint, sare mare şi două fire de urzică, apoi se mulge laptele, ca oile să fie iuţi, adică lacome la mâncare, cum sunt oamenii de lacomi după argint şi cum de iute este urzica, şi ca bulzul (caşul) să fie dulce, cum e sarea în bucate de dulce” .

„La stână se ţin şi zilele de post şi, în zilele acestea, nu-i iertat să te înfrupţi. Bici la biserică nu se duce frupt, în zilele acestea, pentru că-i „păcat” şi s-ar putea întâmpla „prilej”, adică pagubă între oi. Tot din pricina aceasta, nu-i iertat ca oamenii desfrânaţi să vie la stână, şi păstorii oilor trebuie să fie curaţi la trup şi la suflet” .

„Fiindcă oile care vărează, mai ales prin munţi, sunt primejduite de fiare răpitoare, de aceea li s-a dat lor şi un Sfânt apărător. Apărătorul acesta e Sân-Petru…
Afară de Sâmpetru, Românii din Bucovina mai ţin următoarele zile, ca oile lor să fie ferite de dihănii şi să nu bolească: 1. Ziua Sf. Nestor (27 Octomvrie); 2. Ziua Sf. Filip (14 Noemvrie); 3. Ziua Sf. Chiric (26 Septemvrie); 4. Sf. Andrei (30 Noiemvrie); 5. A doua zi de Sâmpetru (30 Iunie); 6. Sărbătoarea oilor (11 Noemvrie) ca oile să nu cobească de vărsat; 7. Sf. Trif cel Nebun (1 Faur), patronul lupilor; 8. Întâmpinarea Domnului (2 Faur) sau Filipii de Iarnă, pentru lupi; 9. Sf. Alexie, omul lui Dumnezeu (17 Martie), contra dihăniilor, şerpilor şi gângăniilor; 10. Sf. George (23 Aprilie); 11. Sf. Nicolai (6 Decemvrie); 12. Sf. Procopie (8 Iulie); 13. Pocroavele (1 Octomvrie); 14. A doua zi de Bunavestire, ca vitele şi oile să fie scutite de jivinii” .

„În seara fiecărui Ajun, oile se afumă şi se stropesc cu aghiazmă, pentru însănătoşare, iar în ziua Bobotezei, pe timpul sfinţirii apei Iordanului, oile se scot afară din staulul lor, ca ele – deşi din depărtare – să fie de faţă la această sfântă lucrare. Cu aghiazma Iordanului se stropesc, apoi, atât oile, cât şi hrana lor, ca oile, peste an, să fie scutite de boli.
Ca lupul să nu se apropie de stână, baciul, îndată după suirea oilor la stână şi mânarea lor în parcan, împrejură parcanul, de 3 ori, în pielea goală. Ca dihăniile să nu „zică”, adică să nu facă nimic rău oilor, baciul, la cea de-a treia „împrejurare”, zice: „Cum am împrejurat, de 3 ori, stâna şi n-am zis nemică, aşa lşi tu, dihanie, n-ai voie să zici nemică oilor!”.
Lupul, vara, nu zăhăie oile, la stână sau şi la gospodăria omului, dacă se ia o bucată de potcoavă de cal, găsită pe drum, şi se pune în şperla (vatra focului) de pe vatra stânii, unde trebuie să steie până la mutarea stânii în alt loc şi unde potcoava iarăşi se pune în foc.
Când intră ciobanii în vatră, iau foarfecele şi, legându-le cu aţă, le pun undeva, deoparte, pentru a lega gurile dihăniilor.
Gospodarii care ţin oi postesc lunile de peste an şi Vinerea Mare, ca oile să fie ferite de dihănii şi şerpi.
Ca dihăniile şi, mai ales, lupii să nu nimerească vreo oaie şi s-o mănânce, se fierbe ceva în vatră şi, ridicându-se ulcica sau căldarea de pe vatră, urma ei se împrăştie, căci, făcându-se aşa, jivina aşa nu va da de urma oii cum nu se poate da de urma spuzei împrăştiate.
Ca gurile dihăniilor să fie astupate şi, aşa, oile ferite de dânsele, se unge gura cuptorului, în ziua „Ciudei” (adică Minunii Arhanghelilor Mihail şi Gavril, pe care Românii o ţin în postul cel mare).
Îmbolnăvindu-se vreo oaie, se fac 2 focuri vii, se ia iască şi se aprinde la acele focuri, se încălzeşte, apoi, la focurile acelea oleacă de apă, cu care se spală oaia bolnavă. Mânând-o, apoi, prin cele 2 focuri, oaia se vindecă.
Ca oile îmbolnăvite la stână să se însănătoşeze, se face, pe un dâmb, o groapă, în pământ, prin care trebuie să treacă fiecare oaie. Oile se stropesc, apoi, cu apă în care s-au stins cărbuni. Ciobanii care trec oile trebuie să fie în pielea goală. După ce toate oile au trecut prin acea groapă, apoi se trece şi un câine, pe care, apoi, se duce toată boala şi care dispare de la stână, ducându-se pe lume, de unde nu se va mai întoarce. După o procedură ca aceasta, oile, de bună seamă, se însănătoşează.
Îmbolnăvindu-se vreo oaie de limbar, baciul pune lemn de tisă la mocnit în apă şi, dacă oaia bolnavă bea din apa aceasta, atunci se vindecă.
Dacă sângeră o oaie, pentru că a mâncat vreo buruiană pe care paingănul şi-a făcut casă, atunci i se taie, cel mai târziu până într-un ceas, o ureche, din care se scură sângele cel rău. O seamă de ciobani obicinuiesc, la prilejul de sângerare, să sângereze oaia, slobozindu-i sângele, cu cuţitul, dintr-o vânuţă de pe frunte, de deasupra ochilor.
Oile capătă şi vărsat, adică nişte bubuţe peste tot trupul şi piept. Oile bolesc şi de ocniţă, dacă beau apă stătută, care se strânge în coşniţă şi ajunge în maiul cel negru. Boala aceasta n-are leac.
Îmbolnăvindu-se oile, la stână, fără să se ştie de ce boală, atunci baciul sau unul din ciobani îi stânge cărbuni în apă neîncepută, din care îi dă să bea.
Ca şerpii să nu se apropie de dobitoacele şi oile oamenilor, se afumă ele şi grajdurile lor cu busuioc şi tămâie, cu care se şi înconjură grajdul, în ziua de Sf. Alexie.
Oaia muşcată de şarpe o tămăduieşte baciul mergând spre dânsa, fără a se uita înapoi, şi spălând-o, pe la pulpe, cu apă neîncepută, luată dintr-un izvor cu o ulcică nouă de lut, care apă o amestecă cu rădăcinile a 9 fire de iarbă, ale căror vârfuri le ţine în mână şi, apoi, îi dă să beie dintr-însa, după ce a spălat cu acea apă şi acele fire de iarbă locul muşcat şi spinarea oii.
Nevoind oaia să beie din acea apă, îi toarnă în gură, cu de-a sila, zăr călduţ şi o descântă, aşa ca nimene să nu audă descântecul, recitat de 9 ori şi foarte încet (…).
Alţii lecuiesc oile muşcate de şarpe în următorul chip:
Merg la un izvor, fără a vorbi cu cineva, iau apă neîncepută şi 3 fire de iarbă nemuşcată, pe care le pun în ulcica cu apă, şi descântă (…). Acest descântec se zice de 9 ori, apoi se sting cărbunii pe secure, îndărăpt de 9 ori, până la unul şi, deci, niciunul, se spală oala şi se mai zic următoarele:

„De diochi
De mirare
De strigare
De făcătură
De minune
De năjit
De pricăjit”.

(Năjitul este îmbolnăvirea ţâţelor la oi, din care cauză se mulge sânge, dar şi durerea de urechi la om).
O seamă de baci obişnuiesc încă să afume oaia muşcată, după spălarea ei cu apă, în care s-au stins cărbuni, cu putregai de răchită.
Oaia muşcată de şarpe se vindecă, dacă se oblojeşte locul muşcat cu buruiana şerpelui, care constă din 3 rămurele, cu cel din mijloc mai scurt şi o floare albastră foarte mică.
O seamă cred că, ungându-se oaia muşcată de şarpe cu usturoi, ea s-ar vindeca.
Oaia muşcată de ţâţă îşi pierde ţâţa, fiindcă-i pică.
La caz că se năjeşte, adică se umflă pulpa unei oi sau se fac bube pe pulpe, atunci oaia se descântă aşa:

„Fugi, năjite, pricăjite,
Că te-oi prinde pe cărare
Şi te-a iubi fată mare,
Pe cât îs eu fată mare!”.

(După descântec, pulpa trebuie masată. Comunicat de Ioana, soţia lui Grigorie Cotos din Straja).
Năjitul se mai vindecă dacă oaia se mulge printr-o gaură făcută într-o pietricică de Curcubeu sau printr-o bortă de cute, adică gresie, sau printr-un inel de cununie.
O seamă de baci vindecă năjitul la oi, ungând pulpa oii cu humă, luată de pe un spălător şi, apoi, afumată cu putregai de răchită.
Oile se îmbolnăvesc şi de albeaţă şi, atunci, li se pune în ochi făină de păpuşoi sau scuipit de tabac sau zahăr pisat. Alţii ard un culbeci alb, uscat, şi suflă, printr-o ţeavă, cenuşa lui în ochiul bolnav sau iau o broscuţă galbenă şi roşie pe pântece şi freacă cu dânsa ochiul cu albeaţă.
Şchiopătând vreo oaie, pentru că s-a mustit, adică i s-a infectat pielea între rateţe, atunci piciorul cel bolnav se curăţeşte între rateţe, unde se pune sare, răşină şi măcriş, pisate la un loc, sau numai lut sărat, şi se leagă piciorul, ca cele puse să nu cadă.
Dacă oaia care a mâncat o buruiană cu paingăn se umflă, i se toarnă, înlăuntru, zăr călduţ sau lapte dulce sau se freacă bine şi i se sloboade sângele dintr-o ureche.
Românul crede că laptele de oi, turnat în focul aprins de fulger, are darul de a stinge acel foc, dar el este şi leac pentru durerea pieptului.
Cea mai grea boală a oilor este gălbeaza, căreia îi mai zic moartea oilor. Oile se îmbolnăvesc de gălbează dacă pasc prin locuri mlăştinoase, unde pe iarbă se află un vierme (distomum hepaticum), care, odată cu iarba, intră în ficatul oii şi-i căşunează moartea. Deci, oile trebuie păzite, primăvara şi toamna, să nu pască pe locuri umede, nici pe otavă sau trifoişte, până nu se ridică roua. Cel mai bine-i dacă, toamna, oile pasc pe mirişte.
Oaia care toamna-i voioasă îi, de bună seamă, şi sănătoasă, pe când aceea care scapătă de picioare e gălbăgioasă.
Oile molipsite de gălbează se cunosc după ochii lor văscuţi în seu, adică au seu pe dinlăuntrul pleoapelor, pe când cele cu ochii roşii sunt sănătoase.
Oile gălbăgioase se cunosc şi pe următorul semn: ningându-le, iarna, omătul, acesta uşor se topeşte pe dânsele, pe când pe cele sănătoase, foarte greu. Cele gălbăgioase se cunosc şi pe aceea că n-au lapte şi mieii lor trebuie aplecaţi la alte oi. Oile acestea nici nu trebuie băgate în iarnă, căci pier, desigur, de gălbează.
Oilor băgate în iarnă li se dă, întâi, ovăz. Alţii taie o oaie, înainte de a băga oile în iarnă, şi pun maiul, în cuptor, la fript. Dacă maiul se face vârtos ca mălaiul, atunci oile sunt sănătoase; dacă, însă, maiul se risipeşte, atunci oile sunt gălbăcioase şi se taie.
O seamă de gospodari apără, cu folos, oile lor de gălbeaza provenită şi din mâncarea plantei fierea pământului (Erythrarea centaurium), pe care se ţine viermele gălbezei, dându-le să mănânce, toamna târziu şi primăvara, în toate dimineţile, pleavă de cânepă sau, de trei ori pe săptămână, în postul cel mare, sămânţă de cânepă, amestecată cu hrean, dumicat mărunţel, şi cu uruială sărată.
Alt mijloc de a vindeca gălbeaza este că, în moare de pepeni, se pune chipăruşă, piatră vânătă şi mujdei de usturoi, care se fierbe şi, apoi, după ce s-a răcit, se toarnă, în fiecare oaie, câte un polonic mic (o seamă fierb chipăruşă în horilcă şi-o dau oilor să beie, după ce s-a răcit). Alţii împiedică, la început, lăţirea gălbezei în oaie, dându-i să mănânce, în tărâţe, cenuşă de tei, amestecată cu nisip mărunţel.
Îmbolnăvindu-se mieii, se toarnă în ei apa în care s-a amestecat dihil pisat, adică planta numită diclie.
Gheochii = diochii oilor sau mieilor se vindecă dacă li se sting 9 cărbuni în apă neîncepută, cu care se stropesc, spunându-li-se descântecul:

„Ochi boldiţi,
Ochi răhniţi,
Ochi ghe diochi,
De te-o gheochiet fată,
Să-i crape ţâţele şi cosiţa,
De te-o gheochiet barbat,
Să-l văd şi pe el crăpat!”.

Dacă le crapă oilor ţâţele, atunci se ung cu untură de pe maţele porcilor sau cu unt de oi şi ţâţele îndată se moaie, şi oile slobod laptele.
Când laptele ce fierbe dă în foc, atunci focul trebuie huscuit, adică trebuie presărat cu sare de huscă (căpăţână de sare albă) şi cu ceva iarbă verde. Se mai toarnă şi apă în foc, pentru ca oile să nu se spuzească, adică să nu facă spuze (bube lungi ca negeii, pe ţâţe), care, la muls, se sparg şi slobod sânge.
Cărbunii pe care a curs laptele se strâng undeva, la o parte, ca nu cumva să calce cineva pe ei, pentru că, atunci, ţâţele oilor s-ar face călcători sau cioaşpe, adică nişte bube albastre, mari cât aluna, şi, atunci, oile nu stau la muls.
Întâmplându-se ca o helgie să muşte vreo oaie de pulpă sau de altă parte a trupului, atunci se ia burdujel de helgie şi se toarnă prin el apă, de 9 ori, pe locul muşcat. Alţii spală oaia muşcată cu acea apă peste tot trupul şi-i dau chiar de băut apă petrecută prin burdujel.
Îmbolnăvindu-se vreo oaie sau vreo vită de arici, i se dau de mâncat măţişoare, sfinţite în ziua de Florii.
Dacă oile pier sau ies vara în pripă, fără să fie sângerate, atunci au şopârlaiţă. La boala aceasta, li se dă de băut apă, în care a mocnit buruiana şopârlaiţă. Boala aceasta poate fi stabilită cu certitudine, dacă, tăindu-se oaia şi desprinzându-se picioarele de coaste, găsim, acolo, carne galbenă.
Îmbolnăvindu-se oile de răceală, ele colnicează sau colnicesc. Atunci li se vâră păr de pe capul unui om în urechi şi tot astfel de păr li se leagă la picioare. Alţii practică următoarea metodă de vindecare a acestei boale: iau o oaie din cele bolnave, o duc pe o punte, unde o învârtesc de 3 ori îndărăpt şi, apoi, îi taie capul; atunci, celelalte oi se vindecă şi ele.
Umflăturile la oricare parte a capului oii se vindecă oblojindu-se umflătura cu nalbă şi cu miere, până ce umflătura se sparge.
Tusa oilor se vindecă, dându-li-se de băut, dimineaţa, înainte de a paşte, apă în care a mocnit, o zi şi o noapte, o rădăcină de stege sau steghie.
Mieilor care colnicesc li se oblojesc picioarele cu lemn de tulopchină (un lemn ca nucul şi tare ca sârma, cu o floare roşie) şi păr din cap de om.
De răceală, oile şi căpchiază, adică fac viermi în cap. Boala aceasta n-are leac. Ca să nu se umple şi celelalte oi de capchie, i se taie oii bolnave capul, la fel ca la cele ce colnicesc.
Apa cu care s-au spălat găleţile, la stână, trebuie să se verse numai într-un loc curat, unde nu se calcă cu picioarele, căci, de altfel, oile capătă iar călcători şi felurite bube.
Se crede că nimeni nu-i în stare să strice, adică să ieie laptele oilor.
Untul de oi este leac, căci, dacă cineva şi-a smintit sau sclintit sau vulcezit mâna, de i s-a umflat, atunci, ungându-se mâna bolnavă cu unt de oi şi pălindu-se (încălzindu-se la foc, până ce untul s-a uscat, intrând în mână), mâna se vindecă.
Dar şi staulul oilor e de leac, căci caii care nu se pot uda se duc în staulul oilor şi mirosul oilor le uşurează udatul. Şi copitele cailor nepotcoviţi, roase şi din cale-afară micşorate, cresc curând, dacă, mai multe zile, caii stau în staulul oilor” ..

Civilizaţia păstorească are şi un calendar propriu, preistoric şi acesta, dar suprapus peste calendarul creştin, practicile păgâne (de la „pagane”, care, în latină, înseamnă „sate”) beneficiind, astfel, de-a lungul timpului, de acceptul tacit al Bisericii.
„În ziua de Florii, sosind gospodarii, acasă, de la biserică, ating cu mâţişoarele (stâlpările) sfinţite vitele cornute şi oile, pentru ca, peste an, să fie aşa de înflorite ca mâţişoarele din acea zi.
În presara Sfântului Gheorghe, se aleg mieii, iar în dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe se mulg oile şi, din întâiul lapte muls, se face caşul, care se duce jertfă la biserică, ca oile, în cursul verii, să aibă multă mană. Tot în acea zi, se porneşte trâmbiţa oilor, care durează până la Sâmedru (Sfântul Dimitrie).
Presara Sfântului Gheorghe este foarte primejdioasă pentru oi, căci atunci îmblă vrăjitoarele şi strigoii pe la târlele oamenilor şi iau mana, adică laptele oilor, zicând „Să le rămâie ud şi baligă!”. Dar aceşti răuvoitori abat şi pe la stâni, în acelaşi scop, unde îngroapă, în poarta stânii, sare şi tărâţe, şi oile care trec peste aceste îşi pierd mana. Pierderea manei poate fi împiedicată sau, dacă e acu pierdută, poate fi redobândită, dacă respectivele oi se spală pe spinare, de trei ori, cu udul lor.
O samă de Români mulg oile şi de Paşti, fac caş şi-l duc la biserică, dimpreună cu pasca, la sfinţit. Caşul acesta e socotit, apoi, ca leac împotriva frigurilor.
Românul, de dragul oilor sale, se lipseşte, în ziua Sfântului Gheorghe, şi de somn, ca nu cumva să ieie somnul mieilor.
O strânsură de mai multe oi se numeşte botei, iar o mulţime de 500-1.000 oi, turmă, care poate forma o stână.
La Sfântul Gheorghe, se aleg oile, cele mulgătoare, de cele sterpe, şi se iau şi mieii de la oi. Atunci se năimesc ciobanii, cârlanarii şi baciul.
Mieii înţărcaţi se trimit la vreo păscătoare dintr-o pădure, căci acolo le merge foarte bine şi miţele (lânele) se fac negre ca mura, pe când mieii care pasc pe câmp devin roşietici…
Oile se tund în săptămâna de după Sfântul Gheorghe, când dă căldura, iar mieii, abia între Sâmpetru şi Sântilie.
Tunsul se începe de la fruntea oii, merge peste spinare şi sfârşeşte pe ambele părţi ale trupului. O seamă pornesc cu tunsul de la cap, grumaz, merg până la picioarele cele de dinainte, de unde, apoi, o duc până la spinare. Oile tunse trebuie ferite, mai ales în timpul nopţii, de răceală, care este în stare să le bolnăvească de sânger.
Înainte de a începe tunsul, se face, cu foarfecele, cruce în fruntea oii, fiindcă norocul oii este în frunte şi pentru ca oaia să fie ferită de orice beteşug…
Lâna, adunată din tunsul oilor, trebuie cântărită cu dreptate, căci, dacă cineva se încumetă să şterpelească ceva dintr-însa, pe furiş, atunci urmează, de bună seamă, pagubă între oi.
Lâna unui miel, numită mniţ, e mai puţin preţ decât cea a unui miel noaten, adică cea de pe o mioară sau de pe un berbec de un an, şi lâna noatenului e mai puţin preţuită decât cea a unei oi bătrâne.
Lâna oilor, nu numai că-l îmbracă pe Român, dar îi este şi de leac împotriva reumatismului, care se vindecă, dacă bolnavul se înveleşte cu dânsa la mâini şi la picioare sau stă, trei ore, în apa în care s-a spălat lâna, căci ursucul, adică grăsimea din lână, scoate reumatismul din trupul omului.
Mortului, însă, nu-i bine să-i dai ceva haine de lână, căci, la judeţul de apoi, pământul va arde şi, arzându-le lâna, le va pricinui un miros rău.
Oile pot fi stricate, dacă li se ia, din urmă sau din lapte, când li se fac moţochini, adică umflături vârtoase pe pulpe.
Timpul farmecelor şi stricării laptelui începe cu seara Sfântului Andrei şi durează până la Dumineca Mare. Cel mai primejdios timp pentru oi este presara Sfântului Gheorghe. De la Rusalii, însă, şi până la Sfântul Andrei, farmecele nu mai au nici o putere” .

Din vremuri imemoriale, pregătirea, organizarea şi exploatare stânei se fac după acelaşi tipic, inclusiv în Marginea zilelor noastre:
„Strânsoarea pentru stână se face în următorul chip: cutare gospodar arendează, pe timp de o vară, un munte sau o păscătoare. Arendaşul acesta adună oile pentru vărat. Tot el îşi năimeşte, la Sfântul Gheorghe, un baci şi câţiva ciobani cârlanari.

Strânsoarea oilor se face la două-trei săptămâni, înainte de Duminica Mare. Proprietarii oilor, adică sâmbraşii, plătesc pentru branişte, adică pentru păscătoare sau, mai bine zis, pentru văratul unei oi suma hotărâtă în tocmeală şi încă ceva pe deasupra, pentru sare, însă, Dumineca, nu li se dă de lins oilor, pentru că, atunci, le-ar curge ochii.
Sâmbraşii mai dau şi mai dau şi câte o ocă de făină de păpuşoi, pe care o duc la stână, când se suie să-şi ieie brânza.
Sarea se pune, în timp senin, peste noapte, pe crivăli, adică crăcane sau furci de lemn. În fiecare stână, se află 4-5 crivăli de felul acesta.

Braniştea unei stâni constă din cel puţin 2 sau 3 mutări, adică locuri de păscut. Când, într-o păscătoare, se găteşte păşunea, atunci oile se mută în alt loc, încă nepăscut.
Dacă, la o astfel de mutare, o stână întâlneşte în cale o altă stână, care şi ea se mută, atunci ciobanii din ambele stâni caută să încunjure cealaltă stână cu stâna lor. Această încercare stârneşte multă supărare, sfadă, ba chiar şi păruială, pentru că se crede că stâna care a încunjurat pe cealaltă i-a luat celei încunjurate şi laptele.

La stână, se împarte fruptul, mai întâi sâmbraşilor cu mai multe oi şi, apoi, celor cu mai puţine; cei din urmă ies mai bine la capăt, pentru că – zice credinţa – caşul lor este cu mai mult saţ.

Arendaşul se învoieşte, pentru frupt, cu sâmbraşii oilor, cu baciul şi cu ciobanii năimiţi pe măsură, adică la ocă; şi sâmbraşul primeşte câte 3 ocă sau 5 kilograme, de oaie, tot aşa, baciul, adică de la toate oile cam 6-7 vedre de caş, iar ciobanii, 4-5 vedre, dacă timpul verii este mistreţ, adică nici prea sec, nici ploios.
Untul strâns este al baciului, al ciobanilor şi al strungarului.
Dacă învoiala se face pe cumpănă, care-i şi cea mai dreaptă, atunci sâmbraşul, care are oi mai bune de lapte, capătă şi cel mai mult caş.
Lucrul se face aşa: oile fiecărui sâmbraş se mulg, pe rând şi deosebit, într-un vas anumit şi baciul măsură cantitatea mulsă, cu un băţ numit carâmb, încrestându-l cu o crestătură; ia, apoi, un alt băţ, lung cât măsura carâmbului, de la crestătură, până la capătul de jos, numit răbuş sau ţincuş, şi-l dă sâmbraşului. Carâmbul, cu crestăturile tuturor sâmbraşilor, rămâne la baci.
Venind sâmbraşul, după 7 săptămâni, să-şi ieie fruptul, baciul ia răbuşul sâmbraşului şi, după ce-l aseamănă cu carâmbul său, îl vâră în apa din căldare, care trebuie să ajungă până la înălţimea răbuşului, apoi cântăreşte acea cantitate de apă şi-i dă sâmbraşului de 10-12 ori atâta caş, cât a tras la cântar acea apă.
O samă de baci obicinuiesc a cumpeni laptele unei oi de la o mulsoare şi, apoi, dau sâmbraşului de 10-12 ori atât caş. Carâmbul şi răbuşii (ţincuşii) au valoare numai pentru o vară şi sâmbraşul care şi-a primit fruptul de la oile sale trebuie să predeie răbuşul la mâna baciului.
O samă de sâmbraşi dau oilor, cu câteva zile înainte de suire la stână şi mulsoare, să mămânce sămânţă de cânepă sau mătrăgună cu slatină, ca oile lor, la mulsoarea de cumpănă, să deie mult lapte. Alţii le dau să mănânce, în seara Sfântului Gheorghe, câte o bucăţică de pască, sfinţită în ziua de Paşti. Alţii le dau tărâţe, de cele care le pun, la Ajunul Bobotezei, supt faţa de masă, dimpreună cu ceva fânicel sau otavă, care se stropeşte de preot cu aghiazmă. De acestea se dau oilor în scopul ca ele, peste an, să fie sănătoase” .

Stâna, aşezată, la Marginea, pe Dealul Stânii, în vecinătatea Pârâului Stânii, se organiza ritualic, o parte dintre practicile vechi supravieţuind şi astăzi:
„După ce s-a făcut strânsoarea oilor şi arendaşul şi-a ales un baci şi ciobani, aceştia merg, cu câteva zile înainte de sosirea oilor, de obicei în 21 Aprilie, adică în ajunul Sfântului Gheorghe, de aleg locul pentru stână şi fac părcanul, apoi coliba (în Roşoşa îi zice coşmagă, iar în România, aciotă) şi strunga stânii.
Părcanul este un gard de drugi, înşiraţi cam câte 7-9 între 4 pari, bătuţi în pământ şi legaţi la un loc cu câte un gânj de cepuri de brad. La şes, părcanul se face dintr-un gard împletit din nuiele. Terenul cuprins în părcan este cam o falce de loc.
În mijlocul părcanului, se face coliba sau stâna, înţepenindu-se patru furci de lemn de brad sau molid în pământ, care, apoi, se prind cu pari şi se leagă cu gânji; în urmă, coliba se corneşte, se leţueşte şi se acoperă cu draniţă. Înainte vreme, coliba se acoperea cu foltea, adică scoarţă, jupită de pe molizi, pe care se aşezau pietre grele, ca vântul să nu poată descoperi coliba.
În colibă se face, pe un stâlp bătut în pământ, un pod de scânduri, acoperit cu draniţe, numit cămarnic, pentru păstrarea caşului. Cămarnicul, mai demult, se făcea afară, cam trei paşi de la colibă, astăzi, însă, se face numai în colibă, ca nu cumva să se piardă ceva caş.
În colibă, se pune o furcă de lemn, prins sus de dânsa cu un gânj şi care stă, jos, într-o scobitură de lemn, aşa că lemnul se poate răsuci în dreapta şi stânga. Acest lemn, numit vârtej, are, la mijlocul său, o dăltuitură, in care intră un capăt al altui lemn, numit cal, pe al cărui capăt încrestat, care ajunge cam până la mijlocul colibei, se aşează toarta căldării, sub care arde un foc răzimat de un butuc, numit naclad. Aceasta scuteşte peretele colibei de foc şi ţine focul necontenit nestins. Din acest foc nu este bine să se deie cuiva cărbuni, căci, atunci, cu ei, împreună, s-ar da şi somnul ciobanilor, care şi aşa este foarte scurt.
Pe naclad nu se şede, căci, dacă cineva ar şedea pe un capăt al lui, atunci oile se împărţesc, adică nu se ţin la un loc şi sunt greu de păzit.
Într-un ungher al colibei, se bate acarniţa, adică traista în care ciobanii ţin acele, foarfecele şi alte mărunţişuri trebuincioase.
Dinaintea colibei sau stânii, se îngrădeşte o ogradă, adică o bucată de loc, unde se taie lemnele trebuincioase şi se spală găleţile, care, apoi, curate, se anină de sărcior, adică într-un vârf de fag, cu mai multe cornări, tăiat şi înfipt în pământ, ca pe cornării lui să se scurgă şi usuce găleţile stânii.
Lângă colibă, se face strunga, adică locul unde se mulg oile. Se trag, adică, 3 pereţi spre colibă. Într-un perete, sunt zăvoară, adică un fel de poartă, pe care se mână oile în strungă, care trebuie să fie aşa de largă, ca să cuprindă toate oile.
Al doilea perete al stânii este cu totul închis. Al treilea formează strunga propriu-zisă. Ea constă din spătare, adică leaţuri înfipte în pământ. Distanţa dintre două leaţuri este cam de un cot, adică aşa de mare ca între două leaţuri să poată trece o oaie. În fiecare strungă, se află, de obicei, trei, adică pentru 3 rânduri de oi şi 6 mulgători.
Spătarii au o înălţime cam de 2 coţi şi se sprijină de o lungă prăjină, numită ceriu, care se ţine strâns de spătari printr-o altă prăjină, numită durobeaţă. Durobeaţa este tot atât de lungă ca şi ceriul, de ale cărui capete este prinsă cu gânji.
Spaţiul între spătari constă dintr-o împletitură de nuiele sau din scânduri.
Intrările strungii se numesc strunguşoare sau strunguţe. Aici şed, faţă în faţă, câte 2 ciobani şi mulg oile, pe care băiatul numit strungar le mână la muls. Strungarul este ajutătorul baciului.
Ciobanii, înainte de muls, se aşează, câte doi, înaintea unei strunguţe, pe scaun sau ţoldac, adică un butucaş de lemn, aşa ca genunchiul drept al unuia să ajungă genunchiul stâng al celuilalt şi, aşa, să formeze un unghi şi, prin urmare, o stavilă, ca nici o oaie să nu poată trece nemulsă prin strunguţă.
Ciobanii aşezaţi la strunguţe, cu mânecile cămeşii suflecate în sus şi prinse la umăr cu un nasture, strigă, către băiatul strungar „Mână!”. Acesta, atunci, mână oile în ţarc, adică în ocol, şuierând şi strigând hurăst, strigăt care indică oilor direcţia încotro să meargă, ca, bunăoară, hăis şi cea, uzitate la mânatul vitelor cornute.
Oile mulse ies din strungă, în dreapta şi stânga, în părcan.
Strunga de dinainte, adică acolo unde şed şi mulg ciobanii, este acoperită cu draniţe, ca să fie scutită la vreme de ploaie.
La fiecare stână se mai află, în preajma stânii şi ogrăzii, încă şi câte-o colibiţă, acoperită cu scoarţă de molid şi numită zavatră, unde veghează, în fiecare noapte, lângă focul aprins, câte un cioban, întovărăşit de câte un câine, şi păzeşte oile, în timpul nopţii, de oameni răi şi dihănii. Aceşti ciobani au rândul, adică de perindă, să meargă, dimineaţa, după mulsoare, cu oile la păscut. Baciul, însă, şi ceilalţi ciobani, care nu-s de rând, dorm în stână, pe o mare scoarţă de molid, având sub cap câte o perinuţă, umplută cu bugeag (adică muşchi), şi acoperiţi fiind fiecare cu sumanul său, care, de altfel, la stână, se îmbracă numai pe timp de ploaie”

Focurile vii, elemente purificatoare ancestrale, dar şi metodă dibace de a păstra focul multă vreme aprins, fără mare cheltuială de combustibil şi fără a pune în pericol mediul înconjurător, înseamnă o datină care s-a pierdut, dar care ar trebui reluată şi cu ocazia oricărei manifestări folclorice tradiţionale, pentru că, în fond, focul viu simbolizează şi menhirul (piatra căzută din cer), deci un simbol sacru şi păstoresc, dar şi meşteşugăresc (din menhir au făcut fierarii cele mai tari săbii, după cum o demonstrează şi mitul lui Siegfried):
În lumea păstorească, „e obicei străvechi că, dacă sosesc oile la stână, se aprind două focuri vii dinaintea strungii.
Focul viu se face luându-se o bucată de lemn, care se despică la ambele capete, iar în despicături se pune iască.
Apoi se înţepenesc două scânduri, una în faţa alteia, în pământ, după ce s-a făcut, cam în mijlocul lor, câte o bortă, în care se vâră, în uşor, capetele lemnului cu iască.
După aceea, se leagă acest lemn, care trebuie să aibă forma unui vălătug, c-o funie, aşa ca el, fiind tras de funie, să se poată învârti în dreapta şi stânga.
Deci, prinde un cioban neînsurat funia de-o parte, şi altul, şi el holtei, pe altă parte, şi trag de funie aşa că vălătugul se mişcă în dreapta şi stânga, timp până când se aprind capetele vălătugului, iasca din ele şi scândura.
Imediat după aprinderea acestui foc viu, oile se mână, prin foc, la muls, ca ele să fie scutite şi ferite de boli şi dihănii, şi nimeni să nu le poată lua mana.
Acest foc viu arde, în locul unde s-a aprins, fără să se mai pună lemne pe dânsul, pănă se stinge de sine.
Din acest foc viu nimeni n-are voie să ieie cărbuni, spre a aprinde alt foc sau pentru aprinsul lulelelor, pentru că el este viu.
Câteodată, se fac focuri de acestea la fiecare mutare a oilor din loc în loc. Dar foc viu e bine să facă omul nu numai la stână, ci şi pe lângă casă, şi anume de Paşti şi de Sfântul Gheorghe, căci focul ista are darul de a apăra vitele de muşcatul şerpilor, de deochi, de dihănii şi altele…
În timpul cât petrec oile la stână, ciobanii n-au voie să îmble la joc şi petreceri, căci, de altfel, oile îşi pierd laptele, ba chiar şi iese, adică se trec” .

Mulsul oilor şi facerea caşului determină o întreagă artă culinară păstorească, aceeaşi din vremuri ancestrale.
„La prima mulsoare a oilor, se pune, în găleată, un ban de argint, sare mare şi două fire de urzică, apoi se mulge laptele, ca oile să fie iuţi, adică lacome la mâncare, cum sunt oamenii de lacomi după argint şi cum de iute este urzica, şi ca bulzul (caşul) să fie dulce, cum e sarea în bucate de dulce.
Găleata în care se mulge laptele este un polobocel, cu cercuri de lemn sau de fier, care, la fund, este ceva mai larg decât la gură. Două din doagele lui, care stau faţă în faţă, sunt, sus, mai lungi decât celelalte şi găurite cu borţi, numite urechi, prin care se vâră un baier, adică o nuia groasă.
După mulsoare, baciul şi ciobanii prind, cu mâna dreaptă, de mijlocul baierului şi duc găleţile, cu laptele muls, din strungă, în colibă, unde le aşează lângă budacă, un ciubăr înalt, cu gura mai largă decât fundul, şi înzestrat, şi el, cu urechi.
Apoi, toţi îşi spală mâinile, precum o făcuseră şi înainte de muls, şi unii din ciobani pleacă cu oile, alţii, însă, rămân în stână. După ce baciul a făcut rânduială cu laptele, spală găleţile şi face şi alte trebi de ale stânii.
Baciul, la rândul său, ia câte o găleată cu lapte şi strecură laptele printr-o strecurătoare, adică o bucată de pânză de câlţi, de 2 părţi cu şfere (cu sfori la ambele capete – n.n.), care se ţine, cu dânsele, peste hârzobul de deasupra budăcii.
Hârzobul este un cerc de lemn, pe deasupra căruia se leagă, cruciş şi în toate părţile, aţe groase de cânepă. El are menirea să ţină strecurătoarea deasupra budăcii.
Apoi, baciul ia, din cigorniţă (un fedeleş cu cheag), cu un polonic de lemn, 2-3 polonice de cheag, după mulţimea laptelui, le toarnă în budaca cu lapte şi mestecă, cu polonicul, cheagul în lapte, face semnul crucii deasupra lui, pune capacul de lemn deasupra budăcii, pe care a aşezat-o dinaintea focului, ca laptele să se încălzească ceva şi o mai acoperă cu un suman, ca laptele să nu se răcească.
Cheagul trebuincios se pregăteşte în următorul chip: Se ia un miel frumos, imediat după ce l-a fătat oaia, şi se închide într-un coteţ podit, unde nu se află nimic de mâncare. De aici, se scoate mielul numai la supt. După două săptămâni, mielul se taie şi i se scoate rânza, în care se află un fel de căşuţ. Rânza aceasta se sărează şi se anină în drăgar, în dreptul hornului, unde stă cam 2-4 săptămâni, să se usuce. Pentru facerea caşului, se ia, deci, căşuţ de acesta, se lungeşte cu zăr şi se toarnă în cigorniţă, iar de aici, cu polonicul, în budaca cu lapte.
Laptele, după 1 ½ – 2 ore, se prinde şi, atunci, baciul descopere budaca şi bate bine laptele în budacă, cu un bătălău de lemn, numit roată, aşa că laptele se face, iar, ca laptele cel dulce. Această procedură se face numai după ce baciul, mai întâi, a înfipt bătălăul în lapte şi a luat 2-3 polonice de zăr, ieşit deasupra laptelui, şi l-a turnat în cigorniţă, ca cheagul să nu se sfârşească.
Bătălăul este un băţ tare, cam de un metru lungime, înţepenit, în mijlocul a 2 tălpi de lemn, puse cruciş, prin care trec, jur-împrejur, 3 rânduri de vergele, din care fiecare formează un cerc.
Baciul, după procedura arătată, îşi suflecă mânecile cămeşii, îşi spală mâinile, apoi bagă o mână în budacă, ocoleşte laptele dimprejur, până se îndeseşte, aşa că devine vârtos, apoi strânge bulzul (caşul din laptele ieşit din mulsoarea tuturor oilor), îl scoate afară şi-l pune pe strecurătoarea de deasupra unei budăcuţe şi-l scurge de zăr, apăsându-l de 3 ori.
Acest prim bulz, numit cocârtiţă se taie în felii şi se împarte între toţi sâmbraşii care se află la stână, ca toţi să se îndulcească din mana oiţelor.
Baciul scurge bulzul, aşezând hârzobul şi strecurătoarea pe prima budacă, şi punând caşul pe strecurătoare, unde-l rumpe în 4 bucăţi, ca să se scurgă mai bine. Apoi ia caşul, cu strecurătoare, cu tot, şi-l anină, de şferele strecurătoarei, în cui, unde stă până a doua zi, dimineaţa, sau până la al treilea lapte, când se ridică, de aici, făcând loc altui caş, şi se pune pe podul din comarnic.
După ce a pus caşul în cui, baciul toarnă zărul, ieşit din caş, în căldarea care stă pe calul de deasupra focului din colibă. Mestecă, apoi, zărul, care clocoteşte în căldare, cu meleşteul, numit şterţ. Şterţul este un băţ, cu capătul de jos mai gros şi despicat în mai multe despicături. Mestecatul se continuă până ce zărul fierbe şi se face urda şi pentru ca urda să nu se afume sau să se prindă de căldare. Baciul mai rumpe, apoi, urda cu polonicul, ca ea să fiarbă mai bine.
Urda se scoate, apoi, din căldare, se pune într-o anume strecurătoare, ca zărul dintr-însa să se scurgă bine, într-o anume budacă, şi aşa să poată sta mult în bărbânţe şi să nu se strice.
Grăsimea care iese deasupra zărului fierbând se strânge într-o bărbânţă, în care se colboteşte (bate) până se alege untul.
Zărul, scurs din urdă, amestecat cu fulgi de urdă, se numeşte jintiţă. Băută pe inima goală, jintiţa curăţă repede stomacul.
Amintita operaţie cu laptele, zărul, caşul şi urda se repetă după fiecare lapte, adică mulsoare.
Când căldarea stânii este mică, atunci zărul trebuie fiert de mai multe ori, ceea ce durează până noaptea, târziu, şi bietul baci, pe la Sâmpetru, când este mult lapte, n-are maică defel de somn.
Mulsul oilor se face de trei ori pe zi, şi anume primul – la 4 ore, dimineaţa, adică la mânecate, ceasul când baciul îşi trezeşte ciobanii din somn cu trâmbiţa, şi, după mulsoare, oile merg în porneală, adică la păscut, întovărăşite de ciobani şi câini.
La fiecare porneală a oilor se trâmbiţă. Din trâmbiţă sau din cimpoi ştiu zice (cânta) numai acei bărbaţi care au fost ciobani la oi şi o seamă de femei, care, ca fete, au vărat cu vitele pe munte.
Ciobanii călăuzesc oile prin păscători, purtând în mână caţa (băţul ciobănesc, destul de înalt şi cioturos la capătul de sus), şi zicând din fluierul frumos împestrit şi îngălbenit doine şi alte cântece de dor şi jale, ca să se zăbăvească. După ce se satură de cântat, îşi taie beţe pentru bâte sau lemn pentru polonice şi linguri, pe care le încrestează seara.
Pe la orele 11, la prânz, baciul iarăşi trâmbiţă, dând semn ciobanilor să vie cu oile la mulsoare. Oile se mulg şi la ora 1, după-amiazi; după ce ciobanii au mâncat, oile iarăşi trebuie să fie în porneală.
Seara, la orele 6, oile iarăşi se mulg şi, apoi, merg ciobanii cu oile, după răsăritul luceafărului, numit steaua ciobanului, adică după achindie, de iznou în porneală, până la 9 ceasuri, când oile se mână la părcanul stânii, la mas sau în sălaş sau în târlă.
Fiecare stână are câini harnici (dulăi), care păzesc oile. Numele lor e, de obicei, Negriu, Grivei, Grivor, Dâns, Cotei, Albei, Labuş, Ţigan, Tarcuş, Socical, Tambur ş.a.
Pentru ca dulăii să nu turbe, ciobanii bat în troaca dulăilor un cui de la o potcoavă de cal, găsită, sau le dau să mănânce lapte dulce, amestecat cu usturoi pisat…
La stână se află felurite vase de lemn, pentru trebuinţa laptelui, zărului, şi anume: Budace şi budăcuţe, cu capace şi toarte, cofele, cupe cu mănunchi, săpate dintr-o bucată de rădăcină, ocă, racle, polonice şi untăriţe de ales untul, care toate sunt proprietatea baciului.
Baciul, care strânge fruptul oilor, trebuie să fie om cu dreptate, căci, în altfel, s-ar întâmpla pagubă mare între oi. El împarte frăţeşte brânza, caşul şi urda, între sâmbraşi, în fiecare săptămână, până ce i-a mulţămit pe toţi.
Oile stau la stână de la 12-16 săptămâni, în care răstimp stâna nu stă locului – după cum am amintit mai sus – ci se mută de mai multe ori, în mai multe locuri, unde este păşune” .

Răscolul stânei, adică desfacerea acestei forme de întovărăşire obştească (sâmbră înseamnă întovărăşire, ca şi la sâmbra plugului), începe cu plata ciobanilor, care, în curând, vor părăsi asceza autoimpusă şi se vor întoarce la petrecerile obşteşti de toamnă. „Primind sâmbraşii, baciul şi ciobanii fruptul care li se cuvine, stâna se răscoleşte, adică se desface. Lucrul acesta se întâmplă în postul Sântămăriei.
Atunci, ciobanii voioşi cântă:

Şi-apoi legea voastră, oi,
Iute treci tu, vară hăi!
Iute treci şi iat-o-i toamna
Să nu stau s-îmblu de-a valma!
Păpuşoii-s de cules,
Fete multe dintr-ales!
Grâu-i gata secerat,
Fete mândre de pupat!.

La răscol, se adună toţi sâmbraşii, înştiinţaţi de cu bună vreme, mulţămesc baciului şi ciobanilor pentru truda lor, pentru buna îngrijire a oilor şi fruptului, dorind ca „Dumnezeu să ajute cu bine şi sănătate şi la anul”. Ciobanii, la rândul lor, le urează sâmbraşilor ca sâmbraşii, la anul, să aibă şi mai multe oi.
În ziua răscolului, se ia puiul, adică smântâna de pe urdă. Din smântâna aceasta, apoi din făină de păpuşoi şi sare, se face balmoş. Toţi sâmbraşii aflători la stână ospătează din balmoşul acesta. Tot atunci, se mai mănâncă şi jintiţă. Jintiţa se ia cu polonicul dintr-o cupă sau dintr-un cofăiel.
Dacă, la răscol, rămâne ceva din balmoş, atunci se zice că răscolul a fost sătul, de altfel, răscolul e flămând.
După mâncarea balmoşului, sarea rămasă la stână se sfarmă şi se împărţeşte între toţi sâmbraşii, care, luându-şi fiecare oile sale, se duc, în voie bună, care încotro, la sălaşul său. Atunci, baciul vâră răbuşul, lângă un izvor, în pământ, ca nime să nu-l afle.
Oile sosite acasă, după răscolirea stânii, sunt întâmpinate de gospodină sau gospodar cu mare bucurie.
Acasă, se mulg oile cam până la Ziua Crucii, dar numai de 2 ori pe zi, adică dimineaţa şi seara. Din laptele muls, însă, nu se mai face caş, ci el se mănâncă dulce sau se prinde acru sau se amestecă cu cel de vacă, ca să iasă mai multă smântână” .

Despre meşteşugurile mărginene. Olăritul

Mărginenii sunt, dintotdeauna, cosaşi fără egal şi, pe merit, li s-a dus buhul pe toate continentele lumii. Din vechime, creşterea animalelor, lucrul la pădure şi agricultura tradiţională sunt îndeletnicirile lor de bază, deşi nici meşteşugurile străvechi nu le sunt străine, fiecare mărginean pricepându-se cum să-şi încheie o casă, de la temelie, până la acoperiş. Dar faima comunei Marginea o dă olăritul, multă vreme, adică mai bine de un veac şi jumătate, ceramica neagră de Marginea, produsă aproape în fiecare gospodărie, asigurând cele necesare traiului pentru întreaga familie. Statisticile, inclusiv cele ale lui Torouţiu, inclusiv cele, cu rol publicitar, ale gazetei bucovinene „Deşteptarea”, nu-i menţionează pe olarii mărgineni, deşi, la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, existau, în Marginea, peste o sută de olari, toţi anonimi, dar în aprigă concurenţă cu vestiţii olari rădăuţeni, mulţi dintre ei – mărgineni la origine, stabiliţi la Rădăuţi, adică în imediata vecinătate a târgului de oale, olari rădăuţeni ai anului 1902, precum Petru Ungurean, Constantin Băltei, David Colibaba, Ioan Scîntei, Vasile Bodnar, Ilie Marciuc, Daniil Simota şi Zaharie Marţinco . Şi în tradiţia mărgineană supravieţuiesc nume de olari vestiţi, precum Vasile Magopăţ, Arcadie, Dumitru şi Vladimir Berenghean, Florea Bodale, Toader şi Dumitru Pascaniuc, Ion Maloş, Simion Repciuc şi Onofrei Geană, urmaşii lor la fel de vredinici fiind Gheorghe, Ion şi Corneliu Magopăţ, Gheorghe, Ionel şi Radu Pascaniuc, Vasile Adochiţei sau Marius Bodnarescu.
E drept că Torouţiu, în tabele sale statistici, preluate din „Mitteilungen des statistischen Landesamtes des Herzogtums Bukowina”, Heft XVII, Czernowitz 1913, deci dintr-o „publicaţie oficială, care cuprinde rezultatele celei mai recente catagrafii din Bucovina, de la 1910” , menţionează, în Marginea (p. 263) 24 meseriaşi români, cei mai mulţi dintr-o localitate rurală bucovineană, 2 meseriaşi evrei şi 7 străini, din acei 24 de români şi 7 străini, adică ruteni, o mare majoritate fiind olari.
Că Marginea domina piaţa ceramicii, în târgul Rădăuţilor, e lesne de dovedit, datorită unei insolite iconografii, realizată de profesorul gimnazial Ilie Vişan (se numără şi printre ctitorii revistei rădăuţene a gimnaziştilor „Muguri”), cel care, în 1934, valorifica o bună parte din colecţia de fotografii făcute de Carol Krepler prin localităţile judeţului interbelic al Rădăuţilor.
Cartea, „Judeţul Rădăuţi / în imagini” , cu o prefaţă trilingvă (română, germană şi franceză), cuprinde şi 5 instantanee din Marginea („Biserică romano-catolică” – p. 63, „Fete din Marginea” – p. 79, „Joc pe toloaca satului” – 84, „Dumineca la joc” – 94, şi „La munca câmpului” – 97 ), instantanee în care mărginencele nu poartă catrinţe, precum româncele şi huţancele, ci fuste colorate, largi şi încreţite, de model galiţian.
În instantaneele din târgul Rădăuţilor („Zi de târg” – p. 115, „În piaţa oalelor” – p. 116, „La cumpărat oale” – p. 125, „La ales străchini” – p. 126 ) doar femeile care vând oale, nu şi cele care cumpără sau doar întreabă de preţ poară fustele acelea galiţiene (Ilie Vişan precizează, în notiţele de la sfârşitul cărţii, p. XVIII, care explică fotografia „Olarul”, de la p. 107, că „oale de lut se fac la Marginea şi Rădăuţi”, stabilind, deci, şi o întâietate pentru Marginea), pe care, probabil, le croiau şi coseau cei doi croitori evrei din Marginea, pe care îi menţionează Torouţiu, după gustul sau tradiţia nevestelor de olari, deşi noi înclinăm să credem că este o tradiţie, olarii mărgineni trăgându-se din coloniştii ruteni de la 1776, ceramica neagră de tip Kutty însemnând încă o dovadă, în sprijinul acestei afirmaţii, asupra căreia vom mai zăbovi.
Românizarea totală a acelor ruteni s-a produs lesne, datorită condiţiilor economice (aveau de vândut produsele meşteşugului lor într-un amplu şi dens spaţiu românesc, la fel ca şi huţanii şi rutenii din Breaza, care cereau, cu astfel de motivaţii, în 29 decembrie 1899 , şcoală în limba română ), iar caracterul românesc al satului Marginea nu poate fi pus la îndoială, pentru că, în fond, caracterul unei spiritualităţi este dat de adeziunea la mit, „cea care spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice” , mitul mărginean, dominat de Spiritul Pământului, deci de Zeiţa Vetrei, găsind numeroase formule de exprimare artistică, începând de la tradiţii (legende) şi terminând cu arta ceramicii.
La Marginea, după cum o probează menţionata carte a profesorului rădăuţean Ilie Vişan, nu se făcea doar ceramică neagră, necesară doar într-un anumit segment al gastronomiei rurale, ci şi ceramică albă, colorată sau pictată, pasiunea pentru această superbă unicitate planetară de astăzi, ceramica neagră de Marginea şi Rădăuţi, lucrată precum ceramica Kutty, renăscând odată cu creşterea interesului estetic al turiştilor din întreaga lume, care vizitează Marginea, pentru un astfel de produs meşteşugăresc, dar care, de mai bine de o jumătate de secol, nu mai este privit ca un produs meşteşugăresc, ci, aşa cum se şi cuvine, drept un produs artistic.
Ceramica neagră de Marginea, unică în lume, pentru că se obţine culoare neagră prin ardere mocnită, fără aerisire, descinde, peste milenii, din ceramica de Kutty, arta aceea ancestrală fiind reînviată, în Bucovina, de emigranţii galiţieni, în tradiţia cărora chiar şi grâul fiert, de Crăciun, se numeşte „kutty” (probabil că se servea în vase negre), spre deosebire de grâul fiert de paşte, care se numeşte „kollyvo”, de unde şi pământeasca delicatese, coliva. De altfel, în slavonă, cuvântul „magopeţ”, care a devenit numele celei mai importante familii de olari din Marginea, cu o tradiţie profesională de cinci generaţii ştiute, familia Magopăţ, înseamnă „paznic al cuptoarelor” sau „brutar”, cu referire probabilă la îndepărtatele epoci ale cuptoarelor de pâine obşteşti, iar odată cu înlocuirea acestora cu cuptoare de gospodărie individuală, termenul a început să desemneze, probabil, olarul.
La Marginea, aşa cum o probează contemporaneitatea noastră, în care Corneliu Magopăţ, de pildă, licenţiat în relaţii economice europene (domeniu în care a luat şi un masterat), dar şi olar destoinic încă din copilărie, reconfigurează prestigiul ceramicii de tip Kutty, olăritul înseamnă şi o tradiţie, şi un mod de subzistenţă, dar şi o artă prin care se rostesc generaţiile, Corneliu, fiul olarului Gheorghe Magopăţ şi al soţiei lui, Elena, şi nepotul fratelui tatălui său, olarul Ioan Magopăţ, şi al soţiei lui, Rodica, avându-i bunici pe olarul Vasile Magopăţ şi pe soţia lui, Ana, străbunici – pe olarul Ilie Magopăţ şi pe soţia lui, Aurelia, şi stră-străbunici – pe olarul Gheorghe Magopăţ şi pe soţia lui, Maranda . A mai existat un stră-stră-străbunic olar, dar numele lui s-a pierdut.
Gheorghe Magopăţ, tatăl lui Corneliu, s-a născut în primăvara anului 1951, pe 7 mai, iar fratele lui, Ioan Magopăţ, în 22 noiembrie 1952, ambii specializându-se în arta ceramicii, ca şi Corneliu, încă de copilărie. Corneliu Magopăţ, „viitorul” ceramicii negre de Marginea, a văzut lumina zilei în 5 octombrie 1984.
De-a lungul anilor, prin atelierul din Marginea al familiei celor 6 generaţii de olari Magopăţ, au trecut Împăratul Japonie, Akihito, Regina Olandei, Juliana, Regele Spaniei, Juan Carlos şi Regina Sofia, Regina Fabiola a Belgiei, fostul şahinşah al Iranului Reza Pahlavi Aria Mehr, Regele României, Mihai I, Guvernatorul Canadei, toţi ambasadorii străini la Bucureşti, precum şi personalităţi politice româneşti precum Traian Băsescu, Ioan Raţiu, Petre Roman, Radu Câmpeanu, Radu Vasile, Theodor Stolojan sau Gelu Voican Voiculescu, actorii Radu Beligan, Florin Piersic, Ilarion Ciobanu, Jean Constantin, Draga Olteanu-Matei, Iurie Darie, Tamara Buciuceanu, Sebastian Papaiani, Dionisie Vitcu, Vasile Murariu, Adrian Păduraru, Radu Duda (actualul prinţ), precum şi folclorişti de calibrul lui Tancred Bănăţeanu sau a lui Ioan Vlăduţoiu.
Ceramica neagră de Marginea nu lipseşte, la ora actuală, din nici o mare colecţie muzeală sau particulară din lume şi, în vreme ce ba Gheorghe Magopăţ, ba Ioan Magopăţ, însoţiţi de roata vocaţiei lor, participă, cu rol de mesageri ai artei bucovinene, la marile târguri şi expoziţii de prin marile oraşe ale Europei, Corneliu Magopăţ, specialist în relaţii economice internaţionale cu masterat, pune, încet, dar sigur, temeliile unei afaceri europene durabile, o afacere prin care sufletul mărginean se rosteşte în cosmica lui deplinătate.

Despre casele Marginii,

comori de artă românească

La Marginea, satul acesta întins din zare în zare, până în faţa altarului sfânt al obcinilor bucovinene, în care construcţiile moderne amintesc de zonele rezidenţiale din Elveţia, din Austria sau din Germania, încă se mai păstrează casa tipică bucovineană, pe care o putem regăsi, şi peste timp, în iconografia salvată de profesorul Ilie Vişan, la care am făcut deja referire („Biserică catolică” – p. 63 ).
În fotografia făcută de Carol Krepler, casa de lângă biserica zveltă şi înaltă, are măreţia ei, dată de acoperişul negru în patru ape (casele slave şi nemţeşti sunt în două ape), dar şi de nobleţea chenăruirilor albe, pe fundalul negru al pereţilor, în jurul ferestrelor şi a uşii.
Casa tradiţională de Marginea desăvârşeşte o arhitectură rurală tradiţională moldovenească, despre care s-a mărturisit încă din 1653 („Toate casele au acoperişuri în povârniş, făcute din şindrilă, şi aceasta s-a născocit din pricina ninsorilor mari, pentru ca zăpada să nu se poată aşeza pe ele. Toate casele au coşuri şi sobe” ), iar desăvârşirea a fost determinată, după cum susţine Iorga, sub „înrâurirea coloniştilor străini (care înrâurinţă) a făcut să înainteze mult vechiul tip al casei moldoveneşti” , remarcabilă fiind, în fiecare casă din Bucovina, inclusiv din Marginea, „aşezarea cu gust a interiorului. Aceeaşi împărţire simetrică… cu cele două încăperi principale în dreapta şi în stânga intrării, cu săliţă la mijloc şi cu cămară în fund. Aceleaşi podoabe înfrumuseţează încăperile, pereţii, grinzile, ferestrele şi acelaşi cuptor se odihneşte măreţ, cuprinzând jumătate din „odaia cea mare”.
Nu-i casă unde să nu zacă, îngropată între cliduri de scoarţe, lada cu zestrea femei, după cum nu-i fereastră sau uşă care să nu aibă înnodate, deasupră-le, ştergarul ce cade în falduri înflorite. Mereu pânzeturi şi chilimari cu motive româneşti, cămeşi cu arnici, scoarţe cu flori de câmp sau cu figuri de animale, mereu vrednicia şi hărnicia gospodinei, care lucrează, vara, cu sapa câmpul, iar iarna, cu stativele, în casă, pânza” .

O astfel de casă, bogat înzestrată cu mobilier, ţesături şi îmbrăcăminte, accesibilă celor care vizitează Marginea, se află în curtea atelierului de olărit al fraţilor Magopăţ, în care curte, drept bijuterie de preţ, se află casa părinţilor, Vasile şi Ana Magopţ, doamna Ana Magopăţ aşteaptându-şi, zilnic, oaspeţii pe prispă şi folosind casa în care i s-au născut copiii pentru valorificarea scoarţelor, covoarelor, ştergarelor, mantalelor, sumanelor, catrinţelor, iilor, iţarilor, trăistuţelor, chimirelor, brâielor şi căciulilor pe care i le aduc ţăranii din multe sate, direct din lada de zestre a străbunilor lor, pentru a fi etalate, în cliduri de zestre autentic bucovineană, pe piaţa interesului călătorilor din toată lumea pentru tezaurul incredibil al satului românesc.

„Străbunii noştri, ca fii credincioşi ai munţilor, au înţeles că prindă frumosul din natura împrejmuitoare şi să-l întipărească pe lucrurile lor, ce le aveau pe atunci, pentru viaţa simplă ce o duceau. Ca locuitori ai regiunilor muntoase, Românii au început a prelucra lemnul pentru case şi alte clădiri din lemn şi a face din lemn felurite acareturi, ce dovedesc, până-n prezent, un simţ pentru frumos, un simţ artistic.
Un strălucit document despre comorile de artă ţărănească ni-l dau lucrările arhitectonice ale ţăranului român. Acestea ne arată că străbunii noştri, deja în acele vremuri mohorâte, aveau o netăgăduită înclinare pentru artă şi simţul frumosului. Şi acest gust pentru arhitectura ţărănească s-a dovedit îndeosebi la locuitorii părţilor muntoase, s-a dovedit în părţile bogate în lemn, unde mai că fiecare vale, fiecare sat, se deosebeşte prin modul de clădire (…).
Ce privelişte măreaţă şi încântătoare se dezvăluie înaintea ochilor, când, în decursul unei călătorii, ni se oferă ocaziunea de a vedea satele locuite de Români, situate pe mănoasele şesuri şi plaiuri româneşti, scăldate în razele aurii de soare şi peste care domneşte atâta pace plină de evlavie şi de sfinţenie!
Şi-n aceste sate, cu ale lor modeste căsuţe, care ocrotesc un popor, cu toate nevoile şi suferinţele, cu toate bucuriile lui şi unde generaţiuni întregi de oameni se perindă pe calea veciniciei, stau, sporadic, monumentele de o veche arhitectură ţărănească. Sunt casele vechi ţărăneşti, făcute de mâna chibzuitoare a străbunilor noştri, încă cu veacuri înainte. Ele se înfăţişează, faţă de celelalte case ale satului, atât de demn şi atât de serios!
Simple de tot şi naive, în privinţa arhitectonică, se înfăţişează ele ochiului simple ca şi viaţa ce-o duceau străbunii, pe acele vremuri. De ele stă strâns legată viaţa lor sufletească, în ele se oglindeşte viaţa culturală şi socială, de pe acele vremuri. După zisa bătrânilor, mai toate casele vechi ţărăneşti sunt făcute pe loc, adică din copaci tăiaţi de pe acelaşi loc, unde s-a clădit casa; căci locurile, pe unde, astăzi, se înşiră idilice sate şi se ridică fruntaşe oraşe, erau, pe acele vremuri, neatinse de mâna omenească. Peste ele se întindeau păduri întinse şi codri seculari.
Casele vechi ţărăneşti erau, ca şi acum, situate cu faţa spre miazăzi şi făcute din bârne necioplite, clădite, de-a lungul, în direcţiune orizontală, una peste alta şi încheiate, la cornuri, în cheutori, astfel că capetele bârnelor se prelungeau, cu 15-25 cm, peste cornul casei. Li se zicea şi case în cheutori sau în cheutori cu urechi (…).
În cele mai multe cazuri, pereţii casei nu erau tencuiţi pe dinafară. Se aflau, însă, şi case cu pereţii tencuiţi, pe dinafară, cu lut şi daţi, în loc de var, cu mal alb sau humă, după cum i se zice la ţară, o culoare cenuşie-deschisă.
Un brâu piedestal, tras cu mal albastru, forma trecerea, de la temelie sau prispă, la pereţii casei. Jos, la temelie, împrejurul casei, era prispa de lut, de obicei cercuită cu bârne şi prinsă, la cornuri, cu cheutori. Prispa, pe care poporul român, în conservatorismul său, a păstrat-o, din acele vremuri, până în zilele noastre, o vedem, şi astăzi, la cele mai multe case ţărăneşti. Înălţimea ei era de 35-60 cm, iar lăţimea, 40-80 cm. Ea servea, pe de o parte, ca scut pentru temelia casei, contra gerului şi a frigului, în decursul iernii, iar pe de altă parte, în anotimpurile calde de peste an, ca loc de şezut, ca masă, ba chiar şi ca pat pentru dormit. Pe ea vezi, şi-n zilele noastre, bătrâni îngânduraţi şi încărunţiţi de apăsarea vremurilor grele, reamintindu-şi păţaniile vieţii sau ţinând sfat cu ai săi despre cele ce-o să aducă ziua de mâine.
În seri frumoase de vară, când soarele îşi trimite ultimul salut, de după crestele munţilor, îşi întind bătrânii, cu toţi glotaşii, masa lor de seară, pe prispa casei. Se-nşiră, pe-ntrecute, în povestiri, snoave şi glume, care le fac bucatele simple atât de gustoase. Astfel se petrec, până ce noaptea tăcută, cu aripile ei cernite, îi ademeneşte la odihnă. Tăcere sfântă învăluie toată firea! Ici, colea, doar un glas de fluier, doinind, sau glasul privighetorilor mai tulbură tăcerea nopţii. Şi, la aceste melodii, se odihnesc ei, după munca zilei, atât de dulce, pe prispa casei, până ce, din nou, amurgul dimineţii îi deşteaptă, din lumea visurilor, la o muncă nouă.
Astfel, de prispa casei e legată o mare parte din viaţa ţăranului nostru. Chiar când zbuciumările unei vieţi de muncă şi suferinţe îşi cer tributul lor, când aceste îi rup firul vieţii, tot pe prispa casei ţi se desfăşoară durerosul tablou, când îl vezi pe ţăran, rece şi cu faţa galbenă ca ceara, aşezat, cu faţa-n sus, pe prispă, şi cu mâinile chinuite încrucişate, de veci, pe piept.
Acoperişul afumat al acestor case vechi, case cu streaşina lor lată, era în patru table sau în patru laţi. Ele se compuneau din patru table, şi anume din două table în formă de trapez, iar două în formă triunghiulară. Prin fumul ce ieşea din cahla hornului şi se înfunda în podul casei, până ce, prin deschizături anume lăsate, îşi afla ieşirea, acoperişul acestor case era bine conservat şi putea rezista prin timp îndelungat putrejunei.
Acoperişul caselor ţărăneşti este de tot tipic şi caracteristic. Nicicând nu-i vedea, la ţăranul român, case cu acoperişul în două table sau în doi laţi, după cum îl găseşti la casele Nemţilor.
Pe acele vremuri, se acopereau casele bătrâneşti cu scânduri, despicate numai din secure din trunchiul unui copac, îndeosebi, însă, se acopereau ele cu draniţe foarte lungi, de o lungime de 1,5-2 m. Aceste draniţe lungi erau puse, una peste alta, pe prăjinile sau leaţurile cioplite, ce erau întărite cu pene de lemn de căpriorii casei; iar, ca să nu le ia vântul, se puneau, curmeziş, la capătul acestora, prăjini sau căpriori subţiri, care se întăreau, apoi, bine cu gânjuri, de leaţurile de dedesubt. Mai târziu, când uneltele de fier au ajuns a fi mai cunoscute – în cazul acesta, sfredelul – ele se sfredeleau şi se întăreau de leaţuri cu cuie de lemn, şi anume cu cuie din lemn de tisă, tei sau şi răchită. Cei mai bogaţi le drăniţiau cu cuie de tisă, cei mai sărmani, cu cuie de răchită.
După ce ţiganii fierari se încuibaseră prin satele româneşti, după ce fierul şi aplicarea lui ajunse a fi cunoscută poporului, se drăniţiau casele ţărăneşti şi cu cuie de fier, făcute de ţigan (…).
La streaşina acoperişului, din faţa casei, atârna prăjina, legată de vârful căpriorilor cu gânjuri. În unele părţi, se numeşte această prăjină şi drughină, grindă, rudă sau şi rudiţă. Ea serveşte pentru atârnarea schimburilor, a hainelor, precum şi a altor lucruri.
Modeste de tot erau cerinţele poporului român, pe acele vremuri, modest întocmită era şi casa lui. Afară de tindă, ce era situată înspre apus, mai era încă o odaie, pe care o întrebuinţau bătrânii ca odaie de locuit. Această odaie, căreia îi ziceau şi „casă”, se afla înspre răsărit.
O uşă simplă de lemn, făcută din scânduri, despicate din trunchiul unui copac şi netezită numai din secure sau bardă, forma intrarea în tinda întunecoasă şi, de obicei, fără fereşti. Această uşă joasă şi îngustă era de o înălţime de 1,70-1,90 m şi de o lăţime cam de 70-85 cm. Ea era cu ţâţâni şi încuietoare de lemn, şi prinsă numai în cuie de lemn.
Astfel mai toate lucrurile, mai toate acareturile şi sarsamurile, ce le aveau Românii, pe atunci, astfel toate înjghebările atât de originale, de pe acele vremuri, erau executate numai din lemn. Aşa aflăm, şi-n zilele noastre, care vechi de lemn, pluguri de lemn, precum şi felurite acareturi pentru economia ţăranului nostru, pe care bătrânii le ţin ca o mărturie vie a acelor vremuri.
Atât la ţară, cât şi, îndeosebi, în părţile muntoase, se găsesc, încă, multe uşi cu încuietoare (broască) şi cheie de lemn, atât de artistic construite, că nimeni n-ar fi în stare să le deschidă, afară de stăpânul cheii. Şi câte alte lucruri vechi, câte obiecte frumoase, din vechiul mobilier ţărănesc, nu se pot afla, încă şi astăzi, împrăştiate pe la ţărani (…)!
Spre asigurarea contra oamenilor răuvoitori, în acele vremuri de puţină siguranţă personală, se trăgea, în decursul nopţii, la uşă, zăvorul, de obicei, un par gros şi tare, care prindea, de-a curmezişul uşii, din perete în perete. Atari zăvoare se pot afla, încă, sporadic, pe la casele bătrâneşti, precum şi la porţile de intrare ale vechilor mănăstiri din ţară (Putna, Vatra Moldoviţei).
Pragul de la uşa tinzii era foarte înalt; el servea şi ca loc de şezut.
Tinda casei, un spaţiu de o formă dreptunghiulară, de întindere de 8-10 mp, servea, pe atunci, totodată şi ca cămară. Aici păstrau bătrânii felurite lucruri pentru trebuinţele casei. Ea era, jos, nisipită cu pământ şi unsă cu lut, iar sus, despodită sau desfundată, aşa că puteai să ai privire liberă în podul casei. Din tindă, era, pe o scară simplă, suişul în podul casei, care, de asemenea, servea ca loc de păstrare pentru felurite lucruri. Aici ţineau bătrânii, în obroace, bine păstrate bucatele, iar în desagi, hainele şi schimburile lor, precum şi alte lucruri.
O uşă de tot modestă şi simplă, cu un zăvoraş de lemn, o uşă din scânduri simplu netezite, numai din secure sau bardă, forma intrarea în „casa” ţăranului. Călcând în această încăpere patriarhală, în care străbunii noştri şi-au trăit viaţa ce le-a fost îngăduită, eşti, inconştient, stăpânit de simţăminte pline de evlavie şi veneraţiune faţă de această încăpere.
Aici, fiecare ungher, fiecare lucru, fie el cât de primitiv, cât de neînsemnat, îşi are povestea sa. Această odaie, de o suprafaţă cam de 16-18 mp şi de o formă aproximativ pătrată, era, jos, nisipită cu pământ şi unsă neted cu lut. Sus, la o înălţime de 1,70-2,00 m, se află podul casei sau tavanul, făcut din scânduri, simplu netezite şi puse, una lângă alta, peste grinzile sau drăgarii casei. În direcţia crucişă a grinzilor, se află, pe de dedesubtul acestora, grindariul sau coarda, după cum o numesc prin alte părţi, pe care se păstrau felurite lucruri casnice, precum şi fel de fel de flori şi plante bune de leac şi descântec.
Tot mobilierul, original şi simplu, era orânduit, de obicei, în jurul odăii, pe lângă pereţi, aşa că mijlocul odăii rămânea mai mult liber, ceea ce da ochiului privitor o înfăţişare atât de plăcută.
Îndată, la intrare, în cornul odăii, din stânga, era legendara vatră bătrânească, cu hornul şi cuptorul, iar în cornul din fund, tot din stânga, era aşezat patul, cu stâlp în pământ şi prins de pereţii casei. De la pat, se întindeau în jur, pe lângă pereţii casei, până-n dreptul uşii, laiţa de şezut, pe care se afla şi lada bătrânească.
În peretele de către miazăzi, se aflau, de obicei, două ferestuici micuţe, făcute aproape una lângă alta, iar pe cel de către răsărit se afla numai o ferestuică, adese, însă, şi două. Ele erau puse sau pe dinafară, sau pe dinăuntru, şi, la mijloc, prevăzute cu o cruce de lemn. Li se ziceau fereşti în cruci. Aceste ferestuici erau, de obicei, pe acele vremuri, prevăzute şi cu obloane de lemn, care, iarna, se închideau, în decursul nopţii. Ele erau de o formă aproximativ pătrată şi de o mărime de 25-40 cmp, aşa că cu anevoie ar fi putut intra prin ele un om înăuntru. Ca transparent, la aceste ferestuici mici, servea o piele de bârdâzan sau burduf, prin care numai anevoie străbătea lumina zilei, răspândind în odaie o lumină mistică, ca vremurile de pe atunci.
Noaptea, petreceau bătrânii, adunaţi în jurul vetrei străbune, la scânteia focului vecinic nestins. Îi vedeai cum, cu fachia de mesteacăn aprinsă, în mână, îşi pregăteau bucatele, îi vedeai cum, la lumina roşietică a focului, se aşează la ospăţ, în jurul vetrei.
Aici, în jurul vetrei străbune, ascultau cei tineri, cu nesaţ, din graiul cumpănit al bătrânilor, în nopţile lungi de iarnă, frumoase poveşti, despre Feţi-Frumoşi, cu părul de aur, despre Ileana Cosânzeana, despre luptele voinicilor cu zmeii şi balaurii, iar para şerpuitoare a focului de pe vatră făcea să joace umbre fantastice prin odaia întunecoasă şi pe pereţii ei mohorâţi.

Erau atât de frumoase acele vremuri, cu lumea lor de poveşti, care ne-au rămas până în vremurile noastre ca nişte scumpe mărgăritare pentru mitologia poporului român. Însă veneau şi clipe vitrege, clipe de grea încercare, asupra neamului nostru.
În acele timpuri nesigure, străbunii noştri erau necesitaţi să grijească pentru asigurarea vieţii şi a avutului lor. Ei îşi întocmiră astfel şi vechea lor casă. Aşa aflăm, încă şi astăzi, la unele case bătrâneşti, „tainiţe”, adică încăperi tainice, numai de dânşii ştiute şi cu intrare secretă.
Tainiţe se află şi la vechile mănăstiri, pentru scutul călugărilor, în timp de primejdie. Tainiţa casei bătrâneşti se afla, de obicei, în partea de miază-noapte a casei şi era despărţită prin un perete, în care se află şi intrarea secretă. Această intrare secretă era, din casa de locuit, pe sub pat, pe după cuptor sau şi prin podul casei. Din cauza întocmirilor lor, le şi spun ţăranii, în zilele noastre, „case tâlhăreşti”. În aceste tainiţe, care aveau o înălţime cam de un metru, îşi păstrau bătrânii cele mai scumpe odoare, ca: haine, arme, bani şi celelalte lucruri preţioase, adese îngropate în pământ sau prin pivniţe secrete.
Aceste case vechi, în simplicitatea lor, aceste monumente patriarhale ale străbunilor noştri, stau, şi astăzi, sporadic, prin cele sate ca o vie mărturie a vremurilor din trecut. Poporul român, conservativ în cele ce a moştenit de la ai săi, a ştiut a păstra, cu credinţă statornică, vechiul meşteşug de clădire. Iar astăzi, dacă aruncăm privirile noastre asupra caselor ţărăneşti, presărate, atât de pitoresc, pe văile mănoase şi pe cele plaiuri, înconjurate de plăcuta verdeaţă a munţilor, vom observa, în privinţa arhitecturii ţărăneşti, o mare schimbare, un mare progres spre bine. Acest progres, care nu se atribuie unei influenţe exterioare, a purces de la însuşi poporul român. Pe când, în mare parte, pitorescul costum naţional şi lucrările textile femeieşti sunt nefavorabil influenţate de motive străine, importate, în sânul poporului nostru, din alte părţi, arhitectura ţărănească, casa ţărănească, se prezintă ochiului încă într-o vergură originalitate. Popoarele din Vest, locuitoare pe unde valurile culturii au nimicit arta naivă a poporului de la sate, nu se mai pot mândri cu o arhitectură ţărănească. Urmaşi străbunilor noştri au ştiut să îmbogăţească arhitectura moştenită cu picuri curaţi, izvorâţi din simţirea şi cugetarea lor senină de ţăran. Astăzi, conform timpului, referinţelor şi cerinţelor de trai ale ţăranului nostru, ne apare casa lui, ce se află înconjurată de frumoase livezi şi grădini roditoare, primenită într-o altă haină.

Şi acuma, ceva despre clădirea şi modul clădirii casei ţărăneşti, ceva despre credinţele frumoase, păstrate, încă din vremurile basmelor, în sânul poporului.

Pentru clădirea casei, îşi alege ţăranul un loc bine situat şi, de obicei, la o distanţă anumită faţă de uliţă. Aici, în liniştea unei livezi cu pomi roditori, îi place ţăranului, potrivit firii sale, să petreacă în pace şi linişte viaţa sa.
Pe locul ales, toarnă stăpânul casei aghiazmă, înfige, apoi, în pământ un chip de cruce, în semn de credinţă nestrămutată, şi, cu inima plină de umilinţă, invocă harul celui de sus, ca locul ales pentru sălăşluire să fie scutit de orice rău. În acest loc, sub ceriul curat şi liber al unei regiuni pline de farmecul naturii, vezi cum meşterii ţărani, cu capul dezgolit, făcându-şi, cu dreapta, semnul crucii, încep a întruchipa dorinţa stăpânului.

Lucrul începe, mai întâi, cu punerea temeliei, pe care o zidesc din piatră. Însă, după cum sunt legate de viaţa ţăranului nostru atâtea credinţe, moştenite din depărtarea vremurilor, aşa, şi la clădirea caselor, are el credinţele sale.
Există credinţa că fiecare casă nouă cere jertfirea unui suflet. Nefăcându-se aceasta, se crede că trebuie să moară stăpânul casei. De aceea, în cornul temeliei de către răsărit, zidesc meşterii, de viu, un cocoş negru, punându-i de mâncare şi apă pe trei zile (această credinţă există în ţinutul Câmpulungului). După o altă versiune, auzită în ţinutul Humorului, se pune în temelie numai un cap de cocoş negru.
La clădiri mai monumentale, ca biserici, mănăstiri, există, iarăşi, credinţa cum că numai atunci poate să fie dusă la un bun sfârşit clădirea, dacă se aduce o jertfă mai mare. La atari clădiri, măsoară meşterii, pe furiş, umbra unui om, cu un stânjen sau cu o aţă, şi o îngroapă, apoi, în temelie, iar omul căruia i s-a îngropat umbra trebuie să moară.

După terminarea temeliei, se începe cu clădirea pereţilor, care se fac din lemn de brad, molid sau şi stejar.
La aşezarea tălpilor, care se fac dintr-un lemn tare, sănătos, iarăşi se pun, în fiecare corn, în găuri anume făcute, tămâie şi smirnă, ca simbol al sfinţeniei, grâu şi sare, în semn de mană, contra deochiului – usturoi, iar bani – ca cei din casă să fie norocoşi.
După ce le-au pus pe toate acestea, urmează cu clădirea pereţilor, care se compun din 10-12 bârne cioplite şi încheiate, la cornuri, cu cheutori.
Pe când mai toate casele vechi se făceau în cheutori lungi, se fac casele, în timpul de faţă, în cheutori retezate şi încheiate în coada rândunelei, aşa că pereţii casei formează, la cornurile casei, unghiuri dreptunghiulare.
În unele părţi locuite de Români, se fac casele şi în amnari, adică în stâlpi verticali. Printre aceşti amnari jghebuiţi, se pune bârnuiala, în o direcţiune orizontală.
Casele făcute din bârne sunt mult mai trainice decât cele din amnari.
Bârnele cele mai de sus ale pereţilor, care, de obicei, sunt, la multe case, prelungite peste cornul casei şi care au menirea de a ţine grinzile, se numesc „cleşte”. Pe capătul grinzilor, iarăşi se aşează cununile sau costoroavele, de care se întăresc căpriorii casei. Căpriorii se deosebesc în căpriori legători şi căpriori din corn sau şi scurt numiţi „corni”. Căpriorii corni se întăresc cu căpriori scurţi, numiţi altfel şi căprioraşi, ţepe sau şi sepe. Căpriorii legători se pun, perechi, de-a curmezişul casei, şi au menirea de a forma tabla din faţă şi cea din dos a acoperişului.

Când se pun cei dintâi căpriori legători, de către răsărit, se pune, din partea stăpânului casei, în vârful acestora, un pomişor verde sau un brădănaş, împodobit cu flori şi năfrămi înflorite. De obicei, pentru fiecare meşter, câte o năframă.
Acest pomişor încoronează, pe de o parte, opera meşterilor, iar pe de altă parte, se pune acest pomişor contra deochiului, aşa ca privirile celor trecători să fie, involuntar, aţintite mai mult spre pomişorul împodobit şi nu asupra casei sau a meşterilor.
Pe căpriori se pun, în distanţe, anumite leaţuri. Mai toate casele ţărăneşti sunt acoperite cu draniţe, cu şindrilă, iar prin părţile mai sărmane în lemn, cu paie, cu stuf sau şi maldări.
Casele, drăniţite de meşterii ţărani cu mult gust şi cu o dibăcie neîntrecută, au, de obicei, 7-15 rânduri de draniţe. Cornurile casei sau sunt cu chibzuinţă rotunjiu învelite, sau draniţele se pun, de-a lungul, muchii dreptunghiulare peste olaltă. Celor dintâi li se zice case cu cornuri învelite, pe când celor din urmă, case cu cornuri în străji.
Pe partea din faţă a acoperişului se află unul, până la trei fumare bine orânduite. La multe case se află numai două fumare, iar ceva mai sus, peste aceste, un foişor mic, frumos împestriţat, în vârf, cu un bold crestat. Astfel, acoperişul caselor ţărăneşti, cu streaşina lor lată, cu fumarele împestrite, iar sus, cu coama sau creasta atât de frumos înflorită, apoi cei doi stâlpişori înfloriţi, de pe muchiile acoperişului, cărora li se zice şi bolduri (Horodnic, Putna), îi dau casei ţărăneşti un aspect de tot pitoresc.

După ce dulgherii sau tâmplarii au adus la bun sfârşit lucrul de tâmplărit, stăpânul casei, fiind de credinţă că cel dintâi ce intră în casă trebuie să moară, lasă să intre în casa nouă, mai întâi, un animal mic, ca: găină, mâţ.
Fiind casa pe deplin terminată, stăpânul ei, potrivit obiceiului vechi, o sfinţeşte după ritul bisericesc, iar după sfinţirea acesteia de către preot, se înconjoară casa, pe afară, şi în borţile sfredelite ale celor tuspatru cornuri de casă pune preotul în ele, în semn de mană, pâine şi sare (în unele locuri, şi bani) şi le astupă, apoi, cu un cui de fag.
Cu această ceremonie religioasă, stăpânul casei se mută în ea, spre a-şi întemeia vatra, în jurul căreia să petreacă el, cu ai săi, să petreacă şi cei ce vor urma.

Atât sus, la munte, cât şi jos, la ţară, vedem casa ţărănească situată cu faţa spre miazăzi. Ea este, de obicei, împărţită, prin tindă, în două încăperi neegale. Sunt casa cea mare, dinspre răsărit, care se întrebuinţează numai la diferite ocaziuni festive, şi casa cea mică sau căsuţa, care serveşte ca încăpere de locuit.
Cu privire la încăperile casei ţărăneşti şi situarea acestora sunt foarte multe variaţiuni. Aşa, de exemplu, potrivit cerinţelor de trai, sunt case ţărăneşti cu 3, 4, ba chiar şi cu 5 încăperi. Astăzi, vedem casa ţărănească mult mai mare şi cu încăperi mai spaţioase, ce corespund mai bine şi în privinţa igienică.
Lungimea ei este de 9-12 m, iar lăţimea de 5-8 m.
Ferestuicile micuţe, cu piele de bârdizan, de odinioară au făcut loc altor fereşti, mult mai mari, cu 4-6 geamuri de sticlă, prin care lumina zilei străbate mai uşor în încăperile paşnice ale ţăranului nostru şi le împle de-o lumină lină şi ademenitoare.
Casa cea mare are, către miazăzi, două, iar către răsărit, de regulă, numai o fereastă, pe când căsuţa, una către miazăzi şi alta către apus. Înălţimea fereştilor este, de obicei, de 0,80-1,10 m, iar lăţimea de 60-80 cm. În locul crucilor de lemn, de odinioară, vedem, astăzi, la fereşti, cruci împodobite cu fier, făcute de ţiganul fierar. Aceste cruci servesc, la fereşti, pe de o parte ca decoraţiune, pe de altă parte, însă, ca scut contra furtişagurilor.
De asemenea, şi uşile înguste şi joase de odinioară, cu ţâţânile de lemn, s-au primenit. În locul acestor uşi scârţâitoare, vedem uşi mai înalte, mai largi şi cu balamale şi încuietori de fier, iar deasupra acestora, 2-3 ferestuici, care lasă să străbată lumina în tindă. Astăzi, deosebim uşi în chingi, uşi blănite sau căptuşite şi ţintuite cu ţinte de fier. Astăzi, vedem, la casele ţărăneşti, şi uşi în cruci, care, de asemenea, sunt ţintuite.
Înălţimea lor ajunge la 1,90 m, iar lăţimea la 0,95 m.
La multe case ţărăneşti, se pot observa, la intrare, şi uşi blănite cu două aripi sau uşi duble. Dimensiunile acestora sunt, aproximativ, de 2,30/1,25 m.
Podul sau tavanul casei ajunge la o înălţime de 2,30-2,80 m, ba chiar şi până la 3 m, iar jos, în locul pământului uns cu lut, începe ţăranul a pune podele sau duşumele.

Formele ce clădire ale arhitecturii autohtone de la ţară, cu multele ei încheieturi originale, au luat, de asemenea, un avânt îmbucurător. Azi vedem case cu fel de fel de foişoare. Ce frumos este să priveşti la casele ţărăneşti, cu streaşina lată şi înconjurate, jur-împrejur, de un gang frumos împestrit şi cu stâlpi sau columne, ce se orânduiesc ritmic, în distanţe anumite, în jurul casei.

Casele ţărăneşti se împart, după vechimea lor, cam în următorul mod:

A. Case cu prispă

I) Case cu prispa înaintea casei.
II) Case cu prispa înainte ţi la acea latură unde o cere trebuinţa.
III) Case cu prispa pe trei părţi, înainte şi pe laturi.
IV) Case cu prispa împrejurul casei.
Sunt, însă, case ţărăneşti şi fără prispă.

La multe case ţărăneşti, se pun, în loc de prispă, pe capetele prelungite ale tălpilor de la casă, scânduri groase, care servesc ca laiţe (laviţe) de şezut.
Toate casele cu prispă pot să aibă, înaintea intrării, un foişor (cerdac, pridvor). Acoperişul acestui foişor este sau în trei table şi cu cornuri învelite sau în străji, sau şi numai în o tablă, ce se prelungeşte, deasupra intrării, din tabla din faţă a acoperişului.
La casele cu două odăi, se află, de obicei, foişorul în dreptul tinzii, iar la casele numai cu o despărţitură, se află foişorul la o lature, înaintea intrării.
Prin urmare, deosebim, în al doilea rând, casele ţărăneşti în:

B. Case cu foişor

I) Case cu foişor la mijloc.
II) Case cu foişorul la o lature.

Foişorul de la mijlocul caselor e, de obicei, cu acoperişul în trei table. Sunt, însă, şi abateri.
Acest foişor, în diferite variante, cu stâlpi înfloriţi şi de o extindere cam de 4 mp, îi dă casei un aspect de tot pitoresc. El este, de obicei, până la o înălţime de 1 m, îngrădit sau cercuit cu bârne, prinse la colţuri cu cheutori şi prevăzut şi cu o portiţă de intrare. Sus, este acest foişor liber sau desfundat. În el se află, adese, şi o masă şi laiţe de şezut. Aici vezi, în timpul verii, după munca zilei sau în zilele de sărbătoare, cum glotaşii casei stau la sfat şi petrecere.
Acestui foişor îi zic muntenii şopru, iar în alte părţi i se zice şi pridvor sau cerdac.
Casele cu foişor datează, de asemenea, din timpurile mai vechi.

Un al treilea fel de case ţărăneşti, care datează din timpurile mai noi, sunt casele cu gang şi cu stâlpi împrejur. Se găsesc, însă, şi case cu gang şi fără stâlpi.
Gangul are, înaintea casei, la intrare, de obicei, o înălţime de 1 m, pe când pe laturi, 80 cm. Şi aici deosebim mai multe variaţiuni:

C. Case cu gang

I) Case cu gang numai înainte.
II) Case cu gang pe două părţi; înainte şi la acea lature, unde cere trebuinţa.
III) Case cu gang pe trei părţi; înainte şi pe laturi.
IV) Case cu gang împrejur.

Toate casele cu gang pot să fie şi cu foişoare înaintea intrării, conform tabelei indicate.

Pereţii caselor ţărăneşti sunt tencuiţi şi daţi cu var.
În părţile muntoase, mai rar poţi observa case văruite pe de-afară. Se observă numai în jurul fereştilor şi a uşii câte un brâu alb, iar, încolo, rămân pereţii netencuiţi.
La multe case ţărăneşti, este, îndărăpt, spre partea miază-noptală a casei, alipită şi câte o şandrama, cu mai multe despărţituri, care se întrebuinţează ca cămări, iar pentru oameni mai sărmani, care nu posedă grajd, în special pentru ţinerea vitelor, serveşte această şandrama şi ca grajd.
În regiunile muntoase, pe unde sătenii nu posedă şuri mari, ca la ţară, pentru păstrarea cerealelor, i se zice acestei şandramale şură.
De şandrama lipit, se află, adeseori, şoprul pentru lemne.

Motivele decorative, atât de naive, cu atâta gust şi pricepere aplicate, le ştie prinde ţăranul din natura înconjurătoare. Zace, deja, în firea lui ca să-şi împodobească lucrurile sale. Aşa vezi, la ţăran, fluier şi băţ împestrite, vezi ţăranca cu furca împestrită, vezi minunate ţesături, ieşite de sub mâna ei iscusită, cu fel de fel de ornamentări.
Astfel, observăm frumoase creste de acoperiş, cu aplicarea-mbelşugată de motive după natură, ca: coada rândunelei, coarnele berbecului, coada peştelui şi altele.
Ceva caracteristic e, la poporul român, şi aplicarea crucii ca motiv decorativ pe cele mai multe lucruri ale sale. O observăm pe creasta şi pe muchia acoperişurilor de la case, pe la porţi şi portiţe, pe mobilierul ţărănesc, precum şi pe multe lucrări textile ale femeii române. În multe sate, putem vedea decoraţi pereţii casei cu cruci de busuioc, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru.

Astfel se prezintă arhitectura ţărănească, plină de un farmec estetic, plină de o frumuseţe veche tradiţională, astfel se prezintă ea, când valurile unei culturi importante n-au putut a o influenţa. Poporul român, departe de centrele culturale, a ştiut conserva, cu credinţă, de la străbuni, iscusinţa de a clădi, a ştiut a se dezvolta, şi mai departe, pe terenul arhitecturii ţărăneşti şi a frumosului. Tot ce posedă ţăranul român, pe terenul arhitecturii, este efluxul curat al cugetării şi al simţirii sale.
Arhitectura tradiţională de la sate merită, deci, atenţie şi din partea forurilor competente, şi ar fi bine ca ea, prin şcoli profesionale bine organizate, să se dezvolte mai departe, conform tradiţiei şi cerinţelor moderne.
Vechile forme de clădire şi vechile încheieturi ar trebui pe deplin considerate. De asemenea, regiunea şi împrejurimea naturală ar trebui considerată, aşa ca clădirea să formeze un întreg armonic cu regiunea împrejmuitoare.
Numai arhitectura de la sate va fi în stare să pună o bază solidă şi pentru arhitectura românească de la oraşe. O arhitectură românească, cu o individualitate pronunţată, trebuie să se reazeme numaidecât pe produsele artistice ale ţărănimii, ea trebuie să-şi ia motivele, inspiraţia din sânul poporului român.
Şi dacă pentru noi, cei din Bucovina, e aceasta un vis cu greu realizabil, pentru România trebuie să fie o datorie. Atunci, oraşele româneşti s-ar prezenta, şi din afară, în o haină curat românească, însă nu ca până acuma, în o haină împrumutată de la alte neamuri, ce nu au nimic comun cu poporul român.
În arhitectura ţărănească, nu observăm nimic din măreţia uimitoare a clădirilor de pe malul Rinului, nimic din arhitectura trufaşă a marilor oraşe din Occident, pe unde veacuri întregi de linişte şi siguranţă au îngăduit omului să-şi lege temeinic viaţa lui şi a urmaşilor lui de aceeaşi vatră, de acelaşi colţ de pământ; însă, cu toate acestea, arhitectura ţărănească este, pentru noi, o scumpă şi nepreţuită comoară, din care cei chemaţi vor scoate aurul curat la lumina zilei.
În arhitectura ţărănească se întrupează atâta poezie poporală, în ea se reoglindeşte blânda şi îndurătoarea fire a unui neam întreg. / Ion Ştefureac” .

Marginea de astăzi încă mai este un muzeu în aer liber al satului bucovinean, în casele Marginii regăsindu-se toate elementele caracteristice unei zone sau alteia din provincia aceasta românească, beneficiară, şi ca blestem, dar şi ca noroc, al statutului de ducat european, timp de aproape un secol şi jumătate din istoria ei.
Marginea, platou neted la poalele munţilor, îngemănează, în arhitectura sa ţărănească şi elemente munteneşti, şi elemente câmpeneşti, iar armonia incredibilă a acestei armonizări poartă, deja un nume, celebru în toată lumea: Marginea.

Despre portul, cântecul şi jocul mărginenilor

Cele mai interesante mărturii vechi despre portul şi jocul mărginenilor, în perioada de după înfiinţarea comunei Marginea (1786, anul în care s-au înfiinţat comunele în Bucovina), le datorăm lui Iraclie Porumbescu, suceviţeanul care a deprins tainele buchiilor pe hotarul Suceviţei cu Marginea, la Voievodeasa.
Feciorii ieşeau, în 1815, la strânsura de pe toloaca satului, „în cămaşă cu mâneci late, pieptar în mătăşi nou, curea, după statura flăcăului, în trei şi patru cătărămi, ciobote lungi până la genunchi şi încreţite la încheietură, apoi pălărie „retezată” şi încinsă în gherdane şi cordele mândre”, iar fata, „tot împodobită cum era mai bine şi, afară de păpucii galbeni sau negri şi călţunii, nu în flendure de târg, ci toate lucrate în casă de fată, singură, sub învăţătura mamei” .
Într-o altă descriere, şi mai amănunţită, dar şi mai plină de viaţă, feciorul purta „cămaşa de in cu mâneci largi, pieptarul nou cu primuri de jderi, brâu în ciubuce, sumanul negru de miţe pe umeri, pălăria cu flori, cu păuni şi cu gherdane-n cap, iar în picioare ciubote cu turetce lungi, încreţite la încheietură”, iar fata, „Frumoasă ca o zână! Păr mănos, blond, împletit în două cosiţe şi date peste piept, de pe care sclipea o salbă de mai multe şiraguri şi fel de fel de monete, albe şi galbine, mari şi mici. O cămeşă cu altiţe, de pe care fluturii sclipicioşi îţi luau ochii, nu alta! Catrinţa, în colori oacheşe şi cu dungi de chir (peltea), şi brâneţe de asemenea la fel, ba şi mai sclipicioase decât chirul cu care erau întreţesute” , portul acesta reprezentând o anumită evoluţie estetică, influenţată de convieţuirea mai mult sau mai puţin densă cu reprezentanţi ai altor etnii.
Primul guvernator al Bucovinei, generalul Spleny, care a lăsat după el şi un raport amănunţit asupra strării lucrurilor, susţinea că, în Bucovina, „moldoveanul este îmbrăcat simplu, dar bine apărat de frig; ţesutul femeilor le pune la îndemână rufăria şi aşa-numitele sumane sau paltoane ţărăneşti, postavul fiind ţesut de ei înşişi, mai ales la munte” şi că, în ceea ce „priveşte îmbrăcămintea, cea a rusnacilor este ceva mai drăgălaşă” . Numai că, în Bucovina, şi în privinţa costumelor, ca şi în privinţa muzicii, diferenţele „nu sunt, comparativ, mai mari decât diferenţele dintre muzicile diferitelor regiuni din România” , evoluţia şi involuţia, funcţie de mode şi influenţe, ţinând şi de un anume oportunism, manifestat prin orgolii şi fudulii locale, deseori păguboase pentru acurateţea şi autenticul moştenirilor.
În cazul Marginii, unde, încă de prin 1880, baticul înflorat huţănesc, ca mai în toate satele din zonă, ia locul miniştergului, iar fustele largi, încreţite şi viu colorate, toate de tip galiţian, iau locul catrinţelor, doar costumul bărbătesc, simplu, gospodăresc, în care bundiţa cu prim negru sau cojocul alb, şi el cu acelaşi prim, dau sobrietate mândră şi identitate ancestrală, în rest, şi prin port, şi prin cântec (la Marginea cântau doar bande cu alămuri, după modelul nemţesc; în 1960, preluând această tradiţie, profesorul Arcadie Sfârnasciuc, ajutat de tropetiştii Simion Repciuc şi Ioan Grigorean, avea să înfiinţeze o excelentă fanfară), şi prin joc (jocul de doi făceau uitate horele, bătutele şi celelalte jocuri de grup), mărginenii grăbeau spre o mondenitate care abandona sacralitatea folclorului, în favoarea dezlănţuirii laice de plăcere.
E drept că şi la Marginea încă se mai puteau asculta cântece vechi, păstrate, până de curând, şi de ultimul rapsod al Marginii, regretatul zicălaş poli-instrumentist Constantin Magopăţ, dar datina nu mai însemna de mult o prioritate, mimetismul lui „aşa am apucat”, atât de specific românilor, fiind înlocuit de pragmaticul „să fim în rând cu lumea”, care şi modernizează, dar şi înstrăinează.
În 1881, încă se mai cânta la Marginea un cântec de cătănie superb, cules de Radu Nour, „Grădină cu flori de mac”, dej pierdut prin tazaurele uitate şi ignorate de spiritualitate bucovineană:

– Grădină cu flori de mac,
Ia-n ieşi, maică, până-n prag,
Vine-al nostru cel mai mare
Cu cinci sute de cătane.

– Nu-s catani, da-s Moldoveni,
Feciori mari sunt de boieri,
S-au lăsat de boierit,
S-au înscris la cătănit,
Pentru-o puşcă ruginoasă
Au lăsat părinţi acasă .

De aici, de la „înscris la cătănit”, în 1848, odată cu împroprietărirea ţăranilor, de fapt porneşte, şi la Marginea, abandonarea sau poate că modernizarea, contemporaneizarea laică a datinii.
Începând din 1848, recrutorii austrieci veneau prin sate, cu muzică militară şi cu ostaşi ardeleni chipeşi, iar pe toloacă, „la Bărbunc (locul mai ridicat de pe toloacă – n.n.), se auzeau cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo.
În mijlocul tolacei se afla masa ofiţerului „Bărbuncului” (WERBUNG, scrie pe un carton mare, aşezat pe masă), cu condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti.
Prinprejur juca o roată din cei mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa de tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recruţi şi se sărutau cu dânşii.
Lumea se ferea de Bărbunc ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau cele mai frumoase fete din împrejurime ca să atragă pe feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele.
Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul.
În vremea asta, vestita bandă a lui Nicolai Picu zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor:

Vino, mândră, pân’ la cruce
De vezi neamţul cum mă duce,
Că ne duce ca pe boi
Şi ne tunde ca pe oi,
Ne-aruncă păru-n gunoi,
Vai săracii, vai de noi!” .

Din Marginea a cules folclor şi Dimitrie Dan:

Mor, mândruţă, şi m-aprind
Cânt te văd pe drum trecând
Şi din mână pălăind
Şi din coate vânt făcând…
Nu-s eu slobod să te prind,
Să-ţi cuprind doar mijlocelul
Cum cuprinde lupul mielul!

                *

Foaie verde, foaie lată,
Nu stă lumea într-o fată,
Fata-i doară ca o floa,
Creşte colo-n strat, la soare,
Şi mai creşte
Şi-nfloreşte…

Foaie verde de bujor,
Da’ stă lumea-ntr-un fecior,
Că fecioru-i grădinar,
Are flori şi mici, şi mari…
Când se bagă în grădină,
Toate florile-i se-nchină,
El se uită pe la toate
Şi mai smulge… cât socoate…

                    *

M-o trimăs mama de-acasă
Să-i joc fata cea frumoasă
Şi-am jucat-o: cea mai hâdă,
Cu cămeşa cea mai mândră,
Ce-i cusută de-o vecină
Pentr-un căuş de făină
Şi-o felie de slănină…
Ba i-o dat curechi şi moare
Să-i facă şi „pui” la poale,
Şi cu hrişcă şi cârnaţ
I-o-ncreţit-o la grumaz!

Ironic, inspirat, bine formulat, născocit de bărbaţi, folclorul mărginean încă mai supravieţuieşte, în contemporaneitatea noastră, printr-un grup vocal bărbătesc, condus de vrednicul senior Aurel Halip.
Costumul popular contemporan al mărginenilor, uniformizat în epoca străjeristă şi în cea comunistă, este unul tipic bucovinean, bogat ornamentat, după modelul costumului popular studenţesc, creat şi impus în întreaga Bucovina de I. G. Sbiera, în 1860, la Viena.
Costumul acesta se mai poartă, duminica, la biserică, foarte rar pe la petreceri care ţin de identitatea satului (hram, hore ale gospodarilor) sau cu ocazia datinilor de iarnă, de către membrii grupurilor de colindători sau urători.

Despre spiritul exponenţial al Marginii,

Vasile Gherasim

Mărginenii sunt mândrii de ei – şi bine fac – aşa cum sunt mândri şi de fiecare om al satului în parte, indiferent de timpul pe care l-a locuit acel consătean.
Mărginenii sunt mândri că din rândurile lor s-au ridicat secretarul Consiliului Naţional al Unirii, din 1918, Vasile Bodnărescu, preotul şi profesorul Dumitru Bodale, autor al unei interesanteexegeze biblice, doctorul inginer în mecanică aviatică Muşat-Vasile Bodnarescu, conferenţiarul universitar în silvicultură Florin Clinovschi, conferenţiarul universitar în electronică Marcel Derevlean, doctorul în ştiinţe juridice Dimitrie Gherasim, pictorul şi profesorul universitar Marin Gherasim, doctorul în construcţii civile Dumitru Ilioi, doctorul în ştiinţe biologice Constantin Maloş, doctorul în manageriatul resurselor de apărare Gavril Maloş, sculptorul Gavril Nichitean (n. 31 octombrie 1932), doctorul în enologie Nicolai Pomohaci, pictorul colonel Arcadie Pruteanu (n. 23 septembrie 1927), reprezentantul României la NATO – colonelul Mircea Popovici, pictorul Traian Sfinţescu, doctorandul în ştiinţe medicale Laurian Tonenchi sau doctorul în agronomie Constantin Traci.
Mărginenii sunt extrem de mândri că au dat politicii româneşti patru parlamentari, senatorul Constantin Moldovan (1992-1996), deputatul Nicolae Lazăr (1992-2000), deputatul şi, apoi, senatorul Orest Onofrei (2004-2008, 2008-2012) şi deputatul Aurel Olărean (2004-2008), actual primar al Rădăuţilor.
Mărginenii se mândresc cu consilierii judeţeni, daţi de obştea lor, Orest Onofrei (1996-2000) şi Dumitru Curea (2004-2008), aşa cum se mândresc şi cu cetăţenii lor de onoare, Gavril Mîiraza şi Mihai Grozavu, fotul preşedinte şi, respectiv, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Jean Calvet, primar adjunct în localitatea franceză înfrăţită Pontault Combault, profesorul pensionar Arcadie Sfârnaciuc, artistul ceramist Gheorghe Magopăţ, înginerul arhitect Teodor Buliga, a cărui memorie o cinstesc post-mortem, cu îngrijitoarea de persoane în vârstă, de două ori decorată de Preşedintele Italiei, cu „Ordinul Naţional de Merit al Republicii Italiene”, în grad de cavaler, doamna Marioara Halip, şi olandezul Klaas Kerstholt, care a asigurat cu mobilier şi corpuri de iluminat toate şcolile din comună.
Doar cu fiul fostului cântăreţ bisericesc, de pe la sfârşitul veacului al XIX, George Gherasim, şi al nevestei lui, Domnica, nu se prea mândresc mărginenii, deşi feciorul acela este, sub colbul greu al ignoranţei bucovinene şi din sudul provinciei, şi din nordul ei, spiritul exponenţial al Marginii, ba chiar al întregii Bucovina, ba chiar al întregii Românii neîntregite.
Născut la Marginea, în 26 noiembrie 1893, Vasile Gherasim e o dâră de lumină cosmică pe cerul Bucovinei, pe care, din păcate, nu o mai conştientizăm, pentru că până şi simţurile noastre au fost abandonate în sipetul ferecat al uitării. A trăit puţin, doar până în 10 februarie 1933 (regretatul Grigore Bostan menţionează ziua de 12 februarie, care a fost, de fapt, ziua înhumării). Semăna, la chip şi la suflet, cu Mihai Eminescu şi, aidoma Luceafărului, a ars intens, trăind în doar 39 ani de viaţă o adevărată eternitate. S-a format ca om de cultură, ca exeget, ca filosof, ca poet şi ca prozator la gimnaziul greco-ortodox din Suceava, pe care l-a absolvit în 1914, în 1915, spre sfârşitul anului, mergând la Viena, unde va rămâne până în 1918.
La Viena, Gherasim s-a înscris la Facultatea de litere şi filosofie, dedicându-se studiilor clasice şi scriind primele sale nuvelele, pe care le va publica mai târziu.
Întors la Cernăuţi, în 1919, funcţionează ca bibliotecar al Universităţii (1919-1921) şi ca profesor de filosofie la Liceul „Aron Pumnul”, la Şcoala Normală de băieţi şi la Liceul nr. 4. Profesor titular la Catedra de Istoria filosofiei, al cărei profesor suplinitor fusese din 1927, ajunge mult prea târziu pentru el, în 1932.
Ca poet, Vasile Gherasim, „pribeagul suflet (care) trimite nostalgii”, „vrea parcă-o rugăciune să şoptească” pentru a mărturisi, cu o incredibilă neostenire („puterea uriaşă-a re-nvierii”), că „iubeşte-adânc viaţa nesfârşită”, chiar dacă, în jurul său, „vreme ne-mplinită se scurge tot mai multă”, „şi tu, trudite suflet, cauţi pace / Zadarnic pribegind prin spaţii goale, / În tine însuţi cearcă-a te întoarce / Şi vei afla tămăduiri de boale”.
În poemele sale, Vasile Gherasim şi recrează identităţile şi dialoghează, deşi, „simţind adânc, nu-ţi trebuie cuvinte”, deşi el cunoaşte conturul păsării şi conturul zborului, deşi e înzestrat cu memorie („Mi-aduc aminte: / Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos”) şi poate mărturisi veacurilor: „E-atâta linişte în lume / Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu. / Şi-i ger / Şi stelele lucesc”. Pentru mărturisire, el nu are nevoie de cuvinte (şi Iulian Vesper avea să susţină că tăcerea este cel mai desăvârşit poem), ci doar de „clipa cea cu-adevărat trăită”, care desigur că-i „mai presus de seaca veşnicie”, clipa iubirii ca o întoarcere a păsărilor călătoare sau ca o trecere a mugurilor în floare (aluzie cât se poate de străvezie şi de legitimă la un filosof ca Vasile Gherasim la Argimpassa, la mitologica trecere a zăpezii în iarbă), clipa mai presus de eternitate („Să cadă-n nopţi cu lună oricât o vrea doar bruma! / Ce schimbă-aceasta oare în rostul marii vieţi?), clipa învăluirii în singurătate ca într-un „mormânt al voioşiei“, singurătatea lui Gherasim însemnând, în fond, revenirea în acel „cândva am fost sferici şi pe deplin fericiţi“ care consacră mitul androginului.
Vasile Gherasim, poetul, este un „dor fără margini“, o pasăre cu o aripă în iarbă şi cu cealaltă în cer, numai că „pasărea măiastră zburat-a într-o seară / Spre locuri unde este mai multă primăvară”, iar Bucovina spiritului s-a făcut arbore, „iar arborele-n urmă rămase părăsit / Şi-n bezna cea opacă pustiu şi desfrunzit“.
Şi-au trecut zece ani de altfel de singurătate, cea în care nu ne-am iniţiat prin opera lui Vasile Gherasim, o singurătate cenuşie, ostilă, fărâmiţată deja de începuturile demente ale altui măcel planetar, iar Constantin Loghin, veşnicul înfometat de memorie, a scrijelit pe cremenea cerului („Albastru-i cerul şi-ngheţat / Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte”, observa Gherasim) această frumoasă poveste („Era şi-atuncea noapte: eu stăteam / Ca şi acuma şi priveam / La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă. / Simţeam că-n adâncimea sufletului meu / Străbate Dumnezeu):

„Vasile Gherasim şi George Voevidca sunt cei dintâi poeţi bucovineni apăruţi după Unire, ei sunt aceia care, la un moment dat, atunci când amuţise glasul de trubadur al vechii generaţii bucovinene şi încă nu începuse să cânte noua generaţie, sunt singurii poeţi care constituie puntea tradiţiei dintre Bucovina austriacă (politiceşte!) şi Bucovina românească. Ei sunt aceia care trec steagul literar al acestei generaţii către generaţia nouă…
Gherasim a scris mult, foarte mult: a scris articole şi studii filosofice, în care caută să dibuiască spinoasa cale înspre o filosofie românească, el a scris studii pedagogice şi articole de istorie literară. L-au preocupat diferite aspecte ale istoriei literare, l-a preocupat mai ales fenomenul Eminescu. Dacă atâţia alţii şi-au legat numele de Eminescu prin simple îngăimări stilistice, Gherasim l-a pătruns adânc, l-a înţeles şi ni l-a tălmăcit. În două direcţii ale studiilor eminesciene şi-a câştigat merite deosebite: prin cercetări în satul Eminovicienilor din Bucovina, Gherasim a stabilit, odată pentru totdeauna, în ciuda atâtor teorii care de care mai extravagante, originea românească a lui Eminescu, şi, al doilea, prin alte studii temeinice, ni-l prezintă pe Eminescu, împotriva atâtor teorii contrare, ca poet optimist, preocupat în largă măsură de toate problemele care agitau spiritele româneşti din acea vreme.
Pe lângă filosof, pedagog şi istoric literar, Gherasim a fost şi poet, poet în adevăratul înţeles al cuvântului. Cine l-a cunoscut şi cine vede chipul lui Gherasim, nu poate să nu fie izbit de oarecare asemănare între el şi Eminescu. Această apropiere nu este numai incidentală. Dacă, vorba Latinului, ne este permis de a compara lucrurile mari cu cele mici, între Gherasim şi Eminescu nu este asemănarea numai de înfăţişare, ci şi în opera lor.
Găsim, în poezia lui Gherasim, aceeaşi dragoste de natură:

„Bătrâne codru-ţi zic: rămâi cu bine,
Eu azi mă duc în lumi străine ţie
Şi frunza ta se face aurie –
Încet, încet şi ţie toamna-ţi vine“
(Rămâi cu bine),
întâlnim aceeaşi dragoste pentru femeie, acelaşi suflet chinuit de suferinţa omenească, aceeaşi înclinare statornică înspre reflexivitate, deci, cum se spune curent, teme eminesciene, care, în genere, sunt tot atâta de bine teme ale poeziei de pretutindeni şi de totdeauna, ceea ce nu înseamnă, însă, că Gherasim a fost unul din imitatorii de duzină ai lui Eminescu, cum îi întâlnim în literatura noastră.
Această asemănare de teme se datoreşte soartei lor aproape identice, temperamentului lor comun şi preocupărilor egale în viaţă. Ca şi Eminescu, Gherasim a dus aceeaşi viaţă de zbucium, care se stinge la 40 de ani, ca şi dânsul, poetul nostru a cântat aceleaşi motive de inspiraţie – natura şi femeia – a fost frământat de aceleaşi probleme eminesciene.
„La ce-i făcută viaţa, moartea, dorul?“ (Vorbe, vorbe, vorbe), se întreabă şi Gherasim, pentru a ajunge la aceeaşi concluzie: „Doar vis e viaţa ce-ntrerupe somnul nefiinţei“ (Către Poezis…) şi, mai ales, îi caracterizează pe amândoi aceeaşi fire înclinată spre meditaţie, spre reflexivitate.
Totuşi, între Eminescu şi Gherasim există o mare deosebire în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de viaţă: pe când Eminescu, atât de des şi crunt dezamăgit de viaţă, îi arată tot dispreţul, râvnind nirvanic „setea liniştii eterne“, Gherasim cântă viaţa, este, prin excelenţă, poetul elanului de viaţă, ca şi Cerna.
Ce-i spune sufletul?

„Iubeşte-adânc viaţa nesfârşită,
Psalmodiază-i imn de bucurie!
Iară iubirea, din etern simţită,
O rugăciune de-nălţare fie!“
(Vecernie).

„Nu mor, chiar cruci la capul meu de pun“ (Vorbe, vorbe, vorbe), sfidează el, plin de soare, moartea. Un cărbune din soare căzu pe pământ şi-l însufleţi: „Iar un cărbune arzător căzu / Şi-n lutul meu“ (Devenire) şi, de atunci, toată viaţa-i e plină de soare.

„În plânsul meu dintâi strigat-am soare
Şi soare fost-a gândul meu dintâi.
Şi soare am văzut în ochii tăi,
Spre el mă avântau gândiri uşoare“
(Al vieţii mele soare).

Îmbătat de soare, se crede un titan: „Ne credem zei, având pe Dumnezeu în noi“ (Stropul):

„Credeam că sunt menit a dezlega
Al veşniciei glas; credeam c-ascult
Cum florile-mi şoptesc, şi tot mai mult
Parcă-mi vorbea zefiru-n limba sa.
Şi picuri de-adevăr cădeau din stele,
Şi soare, lună se topeau în minte-mi:
Un zeu eram, căci totul eram Eu…“
(Sunt om).

Şi, totuşi, constată că nu e decât un simplu om:

„Vârtej de patimi, doruri de puteri
Titanice şi de blestem, de vreri,
De farmece ce mintea n-a cuprins…“
(Iadul).

… Şi eroii nuvelelor sale, destul de numeroase, sunt mai degrabă nişte romantici cerebrali, nişte fiinţe eterice, în genul „Sărmanului Dionis“, decât oameni de acţiune.
Atât pictorul Niţă Mândrea, din nuvela „Înspre soare“, cât şi profesorul Vereanu, din „Emaus“, părintele Iov, din „Orfanul“, ca şi Moş Anghel, din „Turnul din Soroceni“, sunt oameni singurateci, care trăiesc şi se zbuciumă pentru fiinţele lor dragi şi, atunci când ele dispar, se mistuie şi ei nostalgic pe calea întunericului. Sunt fiinţe care, departe de zgomotul lumii din jur, îşi plăsmuiesc o lume a lor, ţesută din singurătate, linişte, pasiune pentru artă şi adâncă credinţă în cel Atotputernic.
Nu ştiu dacă nu trebuie să vedem în aceste fiinţe pe însuşi Gherasim: retras de lărmuiala lumii, pasionat pentru artă, adânc cucernic, trăindu-şi intens lumea plăsmuită interior, care, atunci când şi-a văzut zdrobit idealul vieţii, s-a retras în lumea cealaltă, unde continuă să trăiască fericit ca şi eroul din „Emaus“ ”.

După Vasile Gherasim au rămas şi câteva studii eminesciene, inventariate meticulos de Leca Morariu şi publicate, ulterior, de cărturarul bilcan George Muntean, studiile acelea însemnând, probabil, şi expresii ale unei cosmice solidarităţi: „Eminescu în serviciul şcoalei“ (Şcoala, 1921, pp. 242-246), „Eminescu ca oprimist“ (Convorbiri literare, 1922, pp. 485-503), „În satul Eminovicenilor“ (Convorbiri literare, 1922, pp. 834-845), „Eminescu la Viena“ (Junimea literară, 1922, pp. 374-379), „Familia Eminovici“ (Convorbiri literare, 1923, pp. 185-188), „George Drogli“ (Adevărul literar şi artistic, 1923, nr. 194, pg. 4), „Iarăşi originea lui Eminescu“ (Revista Moldovei, 1923, nr. 5, pp. 1-11), „Influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu“ (Transilvania, 1923, pp. 520-559), „Ipoteştii lui Eminescu“ (1924), „Mihai Eminescu“ (Junimea literară, 1929, pp. 281-284), „Eminescu – Luceafărul“ (Junimea literară, 1930, pp. 419-430).

Sonet

De ce te-nvălui în singurătate
Şi-n ea îţi sapi mormântul voioşiei,
Privirea-ţi blândă în melancolie
De ce o-nmoi? Când doar în juru-ţi toate

Dor de viaţă-ar trebui să-nvie…
Te uiţi la frunze seci, ce-s presărate
Pe recele pământ şi zici că-s moarte
Şi-n ele viaţă n-are să mai vie?

Dar orice şoaptă-a vântului nu-ţi spune
Că tot ce-n lume-i caută viaţă
Şi dorul de a fi e tot mai mare?

Răspuns:

Viaţa-mi toată-o ţine-o răsuflare:
Aşa durerea-mi, doru-mi mă învaţă
Doar ce mă poate-opri de a apune?

Se naşte Dumnezeu

Albastru-i cerul şi-ngheţat
Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.
E-atâta linişte în lume
Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.
Şi-i ger
Şi stelele lucesc…

O clipă zboară după alta:
Tic, tac, tic, tac…
Din veşnicie se desfac
Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,
De unde niciodată n-or să vie.
Şi stele se desprind din goluri nesfârşite
Şi cad în adâncimi nebănuite.
… Tic, tac, tic, tac…

Mi-aduc aminte:
Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;
Era şi-atuncea noapte: eu stăteam
Ca şi acuma şi priveam
La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.
Simţeam că-n adâncimea sufletului meu
Străbate Dumnezeu.

Şi s-a născut atunci Hristos.
În lume-atâta linişte era
Că se-auzea când vremea-şi număra
Clipele: tic, tac
Tic, tac…

Mare

Mare!
Eşti iar departe; – în zare
Îţi bănuiesc furtuna, clocotul şi spuma…
În vis numai te văd, te simt, te-aud acuma
Şi iar doresc
Să te privesc
Aproape, lângă mine să te am
Şi iar să chiui, cum atunci chiuiam
De bucurie şi iubire,
De neînchipuită fericire.
Să cânt cu tine cântecul puterii,
Să simt în mine
Crescând
Şi clocotind,
Spumând
În inimă, în creier şi în vine
Puterea uriaşă-a re-nvierii…

Eram copilul răsfăţat al tău:
Mă cuprindeai cum îşi cuprinde mama fiul său,
Mă sărutai – adânc şi pătimaş mă sărutai.
La pieptul uriaş, tu mă strângeai,
Cu glasul de sirenă îmi cântai;
Astfel din mine sclav supus făceai…
Şi mă lăsam ademenit
Spre zările albastre, fumurii – spre Infinit.
Ah, zările acelea de opal
Mă cheamă azi şi veşnic m-or chema
Şi marea-n veci va spumega:
Furtuna îi va frânge val de val.

Din depărtare-ţi aud a ta chemare,
Mare!

Pastel de toamnă

… Şi frunzele-s cu aur îmbelşugat vopsite,
Mătase funigeii ţesut-au pe câmpii;
De-opal curat e cerul în zări nemărginite
Spre cari pribeagul suflet trimite nostalgii.

Şi al blândeţei farmec pe toate le pătrunde,
Şi în privirea noastră-i un ce atât de rar:
E-un semn că-i toamnă poate şi-n noi – ca orişiunde,
Când inimile astăzi cu spaimă-n noi tresar?

La gerul iernii, totuşi, nu mă gândesc acuma,
Când lumea este plină de-atâtea frumuseţi;
Să cadă-n nopţi cu lună oricât o vrea doar bruma!
Ce schimbă-aceasta oare în rostul marii vieţi?

În noi doar pârguite cad roadele iubirii –
Sunt doruri cari, odată născute, nu mai mor.
Să credem, dar, iubito, în veşnicia firii,
Dar şi în nemărginirea adâncului amor!

Vecernie

Preludiu:

Se pun troiene mari pe înserate,
Iar cerul cu pământul una sunt –
Auie clopote îndepărtate:
E timpul de vecernie-n curând.

Şi vântul a-ncetat să mai gonească
În drumu-i fără ţintă, fără rost:
Vrea parcă-o rugăciune să şoptească
La-al zidului himeric adăpost…

Eu către suflet:

Şi tu, trudite suflet, cauţi pace
Zadarnic pribegind prin spaţii goale,
În tine însuţi cearcă-a te întoarce
Şi vei afla tămăduiri de boale.

E ceas de rugăciune – ia aminte!
Iar Dumnezeu e-atât de blând şi mare…
Simţind adânc, nu-ţi trebuie cuvinte
Spre a găsi la dânsul ascultare.

În veşnicia care te străbate
Chiar suferinţa Golgothe-i nimic,
Şi toate fericirile visate
Ce sunt în sufletul unui pitic?

Sufletul către mine:

Dar clipa cea cu-adevărat trăită
Nu-i mai presus de seaca veşnicie?
Vecernia, azi, oricât e de cernită,
Vesteşte doară sfânta Liturghie.

Iubeşte-adânc viaţa nesfârşită,
Psalmodiază imn de bucurie!
Iară iubirea, din etern simţită,
O rugăciune de-nălţare fie!
(Junimea literară, nr. 1-6/1932, pg. 70).

Metamorfoză

… Şi pasărea măiastră zburat-a într-o seară
Spre locuri unde este mai multă primăvară…
Iar arborele-n urmă rămase părăsit
Şi-n bezna cea opacă pustiu şi desfrunzit…

Aşteaptă solitarul aleasa iar să-i vie
Cu fâlfâiri de aripi – când vântul lin adie,
El vârful până-n nouri l-înalţă trist şi-ascultă:
Dar vreme ne-mplinită se scurge tot mai multă.

Şi dorul fără margini, de care-a fost nutrit,
Pe crengile-i uscate încet a-nmugurit,
Iar cântul de iubire ce ea-l va intona,
Când se va-ntoarce iarăşi, în flori se va schimba” .

Marginea, o minunăţie atemporală

Marginea este o creaţie desăvârşită a naturii, dar este, în egală măsură, şi o creaţie, pururi surprinzătoare şi clătinătoare de suflet, a mărginenilor. Aşezată, altar divin, în faţa treptelor templului obcinilor bucovinene, Marginea se răsfaţă, ca desfăşurare de case, de gospodării şi de livezi, aidoma unei zâne capricioase, dintr-un punct cardinal în celălalt, marcând şi o răscruce a legendelor, dar şi o răscruse a căilor sacre ale Bucovinei, şi ele atemporale ca şi Marginea.
Marginea este o minunăţie atemporală, spiritul ancestral al pământului încă respirând prin fiecare mărginean în parte, bărbat sau femeie, copil sau bătrân, pentru că Marginea, „şi pasăre măiastră, zburat-a într-o seară / spre locuri unde este mai multă primăvara”, sezaţia asta primăvăratică, indiferent de anotimp, fiind săvârşită de unicitatea luminii, care ni se tot dezvăluie, la Marginea, cu o moliciune pură şi misterioasă, îndemnând la o neprihănită evlavie.
Marginea este singurul loc de pe pâmânt, unde fiecare dintre noi, poate avea revelaţia supremă: „Mi-aduc aminte: / Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos; / Era şi-atuncea noapte: eu stăteam / Ca şi acuma şi priveam / La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă. / Simţeam că-n adâncimea sufletului meu / Străbate Dumnezeu”.

Bibliografie

ACADEMIA RPR, Documente privind istoria românilor / Veacul XIV, XV / A. Moldova / vol. I (1384-1475), Bucureşti, 1967
AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica, I, Bucureşti, 1975
ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975
ALEP, PAUL DE, Călători străini despre ţările române, vol. VI, Bucureşti, 1967
ANDRONIC, MUGUR; URSU, EMIL, Voitinel, com. Gălăneşti, com. Marginea, jud. Suceava, în Cronica cercetărilor arheologice din România / Campania 2002, editată de Ministerul Culturii şi Cultelor / Direcţia Arheologie, cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2003
BALAN, TEODOR, Documente bucovinene, vol. I / 1507-1653, Cernăuţi 1933
BALAN, TEODOR, Documente bucovinene / vol. IV / 1720-1745, Editura Mitropoliei Bucovinene, Cernăuţi 1938
BLAGA, LUCIAN, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988
BOGDAN-DUICĂ, GEORGE, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, Sibiu, 1895
CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1967
CIORNEI, AURELIAN; DRĂGUŞANUL, ION, Veniţi de vă veseliţi!, Grupul editorial Muşatinii – Bucovina viitoare, 2001
CORFUS, ILIE, Însemnări de demult, Ed. Junimea, 1975
COSTIN, MIRON, Letopiseţul ţării Moldovei, de la Aaron-Vodă încoace, de unde este părăsitu de Ureche vornicul de Ţara de Giosu, scosu de Miron Costinu vornicul de Ţara de Giosu, în oraşul Iaşi, în anul de la zidirea lumiei 7183, iar de la Naşterea Mântuitorului lumii, lui Iisus Hristos, 1675
CRĂCIUN, GAVRIL – POPESCU, CRISTINA-VIOLETA, Mică enciclopedie a localităţii Marginea, Editura Lidana, 2007
DAN, DIMITRIE, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912
DAN, DIMITRIE, Mănăstirea Suceviţa / Cu Anexe şi Documente ale Suceviţei, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1923
DAN, DIMITRIE, Stâna la Românii din Bucovina, Cernăuţi 1923
ELIADE, MIRCEA, De la Zalmoxis la Gengis-Han, Humanitas, 1995
GHEORGHIU, AUREL I., Privelişti din Bucovina pitorească, Bucureşti 1924
GRĂMADĂ, ION, Jurământul Ţării la 1777, în „Cartea sângelui”, Gr. Edit. „Ion Grămadă” 2002
GRĂMADĂ, NICOLAI, Toponimia minoră a Bucovine, vol. I, Ed. Anima, 1996
GRECULESI, ELENA, Puţinătăţi, Ed. Muşatinii, Suceava, 2011
GRIGORAŞ, NICOLAE, Ţara Românească a Moldovei până la Ştefan cel Mare / 1359-1457
GRIGORIVITZA, EM., Cum a fost odată, Bucureşti, 1911
GRIGOROVITZA, EM., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti, 1908
GRIGOROVITZA, EM, Nuntaşi şi ciocli, în Chipuri şi graiuri din Bucovina, Bucureşti, 1905
HESIOD, Munci şi zile, Bucureşti, 1973
HUBERT, HENRI, The Greatness and Decline of the Celts, London, 1934
IACOBESCU, MIHAI, Din istoria Bucovinei, vol I, Ed. Academiei Române 1993
IORGA, NICOLAE, Neamul românesc în Bucovina; Ed. Inst. Bucovina-Basarabia, Rădăuţi, 1996
JITARIU, PROCOPIE, Monografie folclorică a satului Berchişeşti, Bucureşti, 1964
KAINDL, RAIMUND FRIEDRICH, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina seit der durch Besitzergreifung Österreich, Innsbruck: Verlag der Universitäts Wagner’schen-Buchhandlung, 1902
LOGHIN, CONSTANTIN, Vasile Gherasim, Revista Bucovinei, nr. 2/1943
MARIAN, SIMION FLOREA, Dragoş Vodă, în Tradiţii poporane din Bucovina, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1895
MARIAN, SIMION FLOREA, Ştefan Tomşa şi Mitropolitul Crimca, în Tradiţii poporane române / din / Bucovina, Bucureşti, 1895
MAZEREAN, VARTOLOMEI, Condica mănăstirii Solca, scrisă de părintele Vorftolomei archimandrit, şi am scris eu aice în zilele părintelui Meftodi igum. Solcăi, 1775 Noem. 10, publicată, pentru prima dată, de Simion Florea Marian, în Revista Politică, Nr. 7, 1889
MIHALY, I., Diplome maramureşene din secolul XIV, XV
MIKULI, CHARLES, Douze airs nationaux roumains / Ballades, chants de bergers, airs de dance etc., Paris, 1853
MITROPOLIA BUCOVINEI, Averile bisericeşti din Bucovina, Cernăuţi 1939
MITROPOLIA BUCOVINEI, Schematismul der Bukowinaer, Czernowitz, 1843, 1876, 1907
MORARIU, CONSTANTIN, Şcoalele româneşti din Bucovina, Revista Politică nr. 7/1890
NICOLAE, EUGEN, Monede de cupru bătute în Oraşul Nou (Şehr al-cedid)
NISTOR, ION I., Istoria fondului bisericesc din Bucovina, Cernăuţi 1921
ONCIUL, GEORGE CAV. DE, Din trecutul muzical al Bucovinei, în „Şaptezeci de ani de la Înfiinţarea „Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina” / 1862-1932, Cernăuţi
ONEY, GEORGE, Belleten, New York, 1970
PANAITESCU, P. P., Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova / Orânduirea feudală, Bucureşti, 1964
POPESCU, IOAN D., Dosarele suferinţei, Suceava, 1999
PORUMBESCU, IRACLIE, Încă însurat nu fusesem în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi 1898
PORUMBESCU, IRACLIE, Haiducul Darie şi moş Mateiu Bercheşanul, în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi 1898
PORUMBESCU, IRACLIE, Zece zile de haiducie în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi 1898
ROUX, JEAN-PAUL, Syria, Paris, 1980
SBIERA, I. G., Amintiri din viaţa autorului, Cernăuţ, 1899
SBIERA, I. G., Mişcări culturale şi literare / la /Românii din stânga Dunării / în / răstimpul de la 1504-1714, Cernăuţi 1897
SIMIONESCU, ION, Ţara noastră, Fundaţia pentru literatură şi artă Carol, ediţia a doua revăzută şi adăugită
SPLENY, GABRIEL VON, Descrierea districtului Bucovina, în „Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice”, Bucureşti 1998
STRYJKOWSKI, MACIEJ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1967
ŞTEFUREAC, ION, Casa ţăranului român din Bucovina, Junimea Literară, Anul VI, Nr. 2, Februarie 1909, Nr. 3-4, Martie-Aprilie 1909
TOROUŢIU, I. E., Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina, Biblioteca Bucovinei, Bucureşti, 1916
URECHE, GRIGORE, Pentru limba noastră moldovenească, Letopiseţul ţării Moldovei
VĂRATIC, VITALIE, Şase zile din Istoria Bucovinei – mărturia plutonierului Vasile Săvescu, Rădăuţi, 2001
VIŞAN, ILIE, Judeţul Rădăuţi / în imagini”, Institutul de Arte Grafice „Ed Marvan”, Bucureşti, 1934
XENOPOL, A. D., Cuvântare festivă, Iaşi, 1871

AURORA ROMÂNĂ, nr. 3, 1881
CĂLINDARIUL POPORULUI BUCOVINEAN, Anul XV, 1902
FĂT-FRUMOS, nr. 2, 1927
JUNIMEA LITERARĂ, nr. 1-6/1932, nr. 1-6/1932
LUPTA POPORULUI, An. I, nr. 32 din 2 februarie 1947
GAZETA BUCOVINEI, O comună înşelată, Anul II, Nr. 5 din 16/28 ianuarie 1892, Nr. 31/1891,
PATRIA, Anul III, Nr. 366, Miercuri în 5/ 17 Decemvrie 1899
REVISTA BUCOVINEI, nr. 11/1942, p. 418, nr. 2/1943, nr. 2/2943
REVISTA POLITICĂ, Anul II, nr. 5 din 15 iulie 1887, Anul III, nr. 14 din 1 august 1888, Anul V, nr. 4 din 15 februarie 1890


Comments

  1. Cuvinte frumoaste am gasit pe pagina dumeavoastra.

    Va dorec mult succes in ceea ce faceti.

  2. dragusanul spune:

    Vă mulţumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *