Marginea I | Dragusanul.ro

Marginea I

Marginea, la răscrucea legendelor (I)

Margineni la targ

Despre itinerariile mărginene,
mărturisite de Nicolae Iorga

Marginea este şi o răscruce a itinerariilor turistice consacrate de istorie drept „drumuri rădăuţene” (Drumul Tătarilor, de la est, spre vest, şi Drumul Împărătesc, de la nord, spre sud), din centrul comunei desprinzându-se de drumul împărătesc drumul care duce la Rădăuţii primei necropole domneşti a Moldovei, biserica mănăstirii Bogdania, dar şi cel care, străbătând mândrele aşezări ale Horodnicului, Voitinelui, Remezăului şi Vicovului de Jos, poposeşte în Putna, acolo unde încă mai există cea mai veche biserică moldovenească de lemn, durată, la Volovăţ, de Dragoş Vodă şi mutată, la Putna, de Ştefan cel Mare, dar şi mănăstirea Putna, cea de-a doua necropolă domnească, întemeiată de Ştefan cel Mare („Drumurile rădăuţene văd procesia măreaţă a sfinţirii mănăstirii Putna, dar curând văd şi îngropăciunea marelui Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, plâns de întreaga naţie românească… Rantiile colbăite şi toiegele de tisă bat drumurile cu sârg spre biserici şi mănăstiri, dar şi spre schituri şi sihăstrii, ascunse în întuneric nepătruns de codru şi-n creier neumblat de munte… Drumuri rădăuţene, drumuri de pelerinagii, drumuri de hram şi drumuri de mănăstiri” ).
Itinerariile mărginene, mărturisite de sacerdotul culturii române, Nicolae Iorga, cu „tabără” de măcar o săptămână, precum, odinioară, Dragoş Vodă şi oştenii săi, la Marginea, urmează, spre sud sau spre nord, drumul împărătesc de la începuturile Bucovinei istorice, cu „evadări” necesare, la răscruci, spre alte locuri de legendă ale Bucovinei, întotdeauna însoţiţi, cu vorbă sfătuitoare şi molcomă, de Nicole Iorga:

BOGDANIA, „biserica cea veche a Domnilor Moldovei (…) a fost croită în proporţii de tot largi şi are, astăzi, o formă ce nu-şi găseşte perechea aiurea. Prin uşa cu multe arcuri sfărâmate în cadrul ei se intră într-un pronaos, şi, de la acesta, o altă uşă, încunjurată cu linii de arc sfărâmat, duce la biserica însăşi. Şi pronaosul şi naosul sunt împărţite în trei, prin două şiruri de stâlpi greoi, făcuţi din zid. E, deci, o biserică cu trei năvi, aşa cum se mai întâlneşte o alta la Argeş, în biserica domnească. Lumina pătrunde prin câte cinci fereşti de fiecare parte. Aşa fiind, catapeteazma se întinde numai, în parte, înaintea altarului, sprijinindu-se, la dreapta şi la stânga, pe două bucăţi de zid.
Câte cinci contraforturi, de fiecare parte, sprijină pereţii. Turnul lipseşte, dar în zid se făcu loc unei scări, care duce în acoperiş. Clopotele atârnă într-o clopotniţă cu două rânduri, ce se înalţă la o parte.
În naos se întinde, lângă zidul din dreapta, un şir de pietre, frumos săpate, pe care Ştefan puse să le facă în amintirea tuturor acelor înaintaşi şi strămoşi ai săi, care-şi găsiseră sau trebuiau să-şi găsească odihna în Rădăuţi. Pe rând se citeşte, pe umeda piatră neagră, pătată de picurile de ceară şi acoperită de un praf cleios, numele lui Bogdan, lui Laţco, lui Roman, tatăl lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan, fratele lui Roman şi biruitor al ungurilor, lui Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, tatăl noului ctitor. Lângă dânşii, îşi aflară, apoi, locul rude domneşti şi fruntaşi ai ţării din timpurile noi” .
În apropierea mănăstirii Bogdania, cu tradiţie multiseculară, încă se mai ţine târgul săptămânal, în fiecare zi de vineri, târg în care, precum odinioară, nu lipsesc nici astăzi ceramica de Marginea, iile înflorate, covoarele şi scoarţele ţărăneşti, ciopliturile în lemn, bundiţele şi cojoacele lucrate în satele din zonă. Odinioară, „când venea, vinerea, ziua de târg săptămânal, se strângeau de prin împrejur o mulţime de oameni, de împleau ticsit piaţa cea foarte spaţioasă din mijlocul oraşului” .
În preajma Bogdaniei, Rădăuţii încă mai păstrează stilul burgului bucovinean, conturat în vremea Bucovinei istorice, atunci când „s-au făcut, ce-i drept, lucruri măreţe la Rădăuţi şi pe toată întinderea fostei averi mănăstireşti. S-au croit drumuri late şi pietruite, sădite tot cu plopi mari pe de lături, de vedeai bine cum şi ce departe se întinde meleagul cârmuit de oamenii stăpânirii, pusă sub oblăduire ostăşească. Iar dintr-un capăt al şirului de plopi, în celălalt, se ridicau gospodării falnice cu căsoaie, grajduri şi cu hambare de piatră, locuri chibzuite de muncă aprigă de tot soiul (…). Când am început să-mi îndreptez întâii mei paşi de copil mic spre grădina bisericii episcopeşti, înconjurată de tot felul de clădiri trufaşe, în care se aflau cănţălariile şi locuinţele diregătorilor împărăteşti de la herghelii, îmi aduc aminte că nimic nu mă bătea atât de mult la ochi ca chipul calului de fer argintit, ce sclipia de sus, de pe şcoala mare de călărie, înfipt pe ascuţitul de oţel al acoperişului. Pe vreme de furtună, vântul întorcea puţin căluţul, cu picioarele ridicate copac, împrejurul ferului, şi zbârnâiala şuerătoare pătrundea până în pridvorul casei unde locuiam. De acolo şi până la piaţa târgului nu erau decât ca la douăzeci de paşi, şi aici s-au iezit amintirile cele mai adânci.
Ce înfăţişare liniştită şi curată avea, pe atunci, această piaţă! Mare şi îndemânatică cum e, în parte şi în ziua de azi, cu troci largi de adăpat de-a lungul fântânilor, ea se întindea de la un capăt la celălalt al târgului” .

PUTNA îşi are rădăcinile în vechile cronici moldoveneşti, acolo unde istoria şi mitul intră într-o deplină armonie. „Vă leato 6978 (1470) rădicatu-s-au multă mulţime de oaste tătărască şi au intratu în ţară, să prade, cărora prinzându-le de veste Ştefan vodă, le-au ieşitu înainte. Şi la o dumbravă ce să chiamă la Lipinţi, aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, avgust 20, şi dându războiu vitejaşte, i-au răsipit şi multă moarte şi pierire au făcut într-înşii şi mulţi au prinsu în robie şi le luo tot pleanul. De care lucru cunoscând Ştefan vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu şi de la Preacurata Maica sa, cu mare laudă şi izbândă s-au întorsu la scaunul său, la Suceava.
Deacă se întoarse Ştefan vodă de la acel război cu noroc ce izbândi pre acei tătari, spre lauda aceia, mulţămind lui Dumnezeu, au sfinţit mănăstirea Putna, carea era zidită de dânsul, septevrie 3 zile (stil vechi, deci 15 august stil nou – n.n.), întru lauda a Preacuratei Ficioarii Mariei, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos. La care sfinţenie multă adunare de călugări au fostu: Theoctistu mitropolitul şi Tarasie episcopul dimpreună cu Iosif arhimandritul şi igumenul Putnii, zicu că au fostu la liturghie arhiepiscopi şi episcopi şi preoţi şi diiaconi 64 la jirtăvnic” .
Biserica mănăstirii Putna, ruinată de vitregiile vremii şi reconstruită în câteva rânduri, ultima oară, până în 1904, pe temeliile bisericii originale, de arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, a fost „menită pentru îngroparea Domnilor”. „În această biserică se coborâră, pe rând, în mormântul lor, sub lespedea de marmură sau de piatră moale moldovenească, Ştefan cel Mare, în acele zile de înălţare a sufletului său, în Iulie 1504 („Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zic sveti Ştefan vodă, nu pentru suflet, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajuns” ). Apoi Doamna sa cea din urmă, cea mai frumoasă şi mai iubită, Maria Radului Vodă Munteanul. Şi ei îşi aflară locul lângă cei doi copii, morţi tineri, înainte de aceasta, copii din flori cu mame necunoscute, şi lângă a doua soţie a Voievodului, împărăteasa Marie din Mangup, pe care un acoperiş de mormânt, ţesut din fir de aur pe mătasă, o înfăţişează dormind, cu mâinile pe piept, purtând cunună grea pe capul subţire, şi înfăşurată în brocard scump ca într-un giulgiu măreţ” .
În curtea mănăstirii Putna, se află bustul lui Mihai Eminescu, dezvelit „duminică, 8 August 1926, (…) în prezenţa AS Regale Principesa Ileana” , iar în vecinătate, biserica de lemn a lui Dragoş Vodă, adusă de la Volovăţ de Ştefan cel Mare, după construirea bisericii de piatră din Volovăţ („O poveste zice că ar fi fost aici o biserică de lemn ce s-ar fi strămutat, apoi, la Putna de însuşi Ştefan Vodă. Cu adevărat, Ştefan va fi dărâmat o biserică de lemn, când a ridicat, în ultimii ani ai vieţii sale, de la 1500, la 1502, lăcaşul cel nou, care se vede şi astăzi” ).
Despre „Altarul mănăstirii Putna” ne-a lăsat un superb poem şi Ciprian Porumbescu, cel care, în 15 august 1871, la Putna, a „cântat Daciei întregi”:

Domnul Ştefan, viteaz mare, ce-a dat groază prin păgâni
Locaş sfânt creştinătăţii astăzi vrea să facă dar,
Şi pe malurile Putnei, cu vitejii săi Români,
Merge să aleagă însuşi locul sfântului altar.

Mare obşte îl urmează şi pe culme se lăţeşte,
Pe-ai lor cai sirepi şi mândri, ca la semnul de război
Precum aburi de pe baltă, când lumina asfinţeşte,
Buciumul vuieşte-n munte, sună valea de cimpoi.

Căpitani, ostaşi cu zale şi cu platoşe de fier,
Al Moldovei steag de fală fâlfâie cu fală-n cer.
Iată că lângă-o movilă Domnul Ştefan s-a oprit,
Totul tace, ochii ţintă, stă poporul neclintit.

Trei ostaşi cu arce-n mână, pe movilă cum se urcă;
Doi ca zimbrul, ageri, mândri, nalţi ca bradul de la munte,
Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brâu paloş, şi pe frunte
Cu-a lor lungi şi negre plete se coboară-o neagră ţurcă.

Ei ades cu-a lor săgeată, repezită sus în nor,
Printre-a fulgerului focuri au oprit vulturu-n zbor.
Multe fiare din cei codri, mulţi duşmani tineri, semeţi,
Drept în inimi, drept în suflet au simţit a lor săgeţi.

Căci ei sunt ostaşii vrednici ai lui Ştefan, Domn cel Mare,
Ce-şi găteşte-acum săgeata, s-o izbească-n depărtare.
„Copii, trageţi, eu voi astăzi să mă-ntrec în arc cu voi!”,
Astfel zice Domnul Ştefan, iar voinicii, amândoi

Se pleacă, arcele-şi încoardă, trag, săgeţile lor zboară,
Spintecă repede vântul ce dă foc şi vâjâieşte,
Se tot duc ca gândul şi de-abia ochiul zăreşte
Pe câmp departe locul unde se coboară.

Ura-n ceruri se ridică! Urlă dealul, clocoteşte!
„Să trăiţi, copii!”, le zice Ştefan, ce-acum se găteşte.
Zbârnâie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vânt,
Piere, trece mai departe şi-ntr-un paltin vechi s-a frânt.

„Acolo va fi altarul!”, zice falnicul monarh,
Ce se închină şi se pleacă pe războinicul său arc.
„Să trăiască Domnul Ştefan!”, mii de glasuri se ridică
Şi poporul, jos, pe vale, umilit în genunchi pică.

Din Marginea porneşte, urmând „apa albăstrie şi săpotoasă a Suceviţei” , cu popas, aproape de cer, pe muntele Palma, drumul spre mănăstirea Moldoviţei, drum care trece pe lângă superba şi legendara mănăstire a Suceviţei.

SUCEVIŢA „se vădeşte, deodată, în acel fund, în care pare că se întâlnesc, închizând orice cărare, zece-douăspezece muncele, acoperite, în cea mai mare parte, cu brazi. Apa Suceviţei, pe care am trecut-o (la Marginea – n.n.), venind spe mănăstire, lunecă mai departe, spre Suceava.
Toată mănăstirea iese, acum, ca din pământ: ziduri cu feresruici de împuşcat, case egumeneşti, turn de intrare, cu un lung acoperiş ascuţit, fireşte nou, care seamănă cu cel de la Dragomirna, patru bastioane în colţuri, biserica mănăstirii, iţindu-şi frumoasa turlă peste multele hogeaguri albe, cele două turnuleţe de pe biserica parohiei, clădită fără stil prin anii 1770, în afară de ziduri (…). Biserica, însă, robeşte de la început privirile prin întinderea, prin frumuseţea, prin păstrarea desăvârşită a zugrăvelii sale din afară, ca şi prin simplicitatea impunătoare a proporţiilor. Coperământul e din şindrilă neagră, din care se desface turnuleţul, săpat cu două rânduri de ocniţe, ocroteşte încă toate icoanele pe care le cere datina într-o biserică românească, şi sfinţii se desfac întregi, strălucitori de noutate (…).
Deocamdată, nu pot face alta decât să pătrund în pridvor şi pronaos. Cel dintâi e făcut în chip original, neobişnuit nici înainte, nici pe urmă în bisericile Moldovei şi luat, poate, prin înrâurirea stăpânirii lui Simion Movilă în Muntenia, din această ţară. El e alipit la clădire, privind spre poartă şi dând, astfel, o intrare laterală: are trei deschideri, dintre care una e uşa, iar celelalte două fereştile, toate din arcuri sfărâmate. Din el se trece, printr-o uşă, cu aceleaşi arce sfărâmate, obişnuite mai ales după 1500 şi care încadrează, aici, şi deschizătura fereştilor, în pronaosul frumos zugrăvit, unde dorm, în dreapta, morţii încununaţi, pe când locurile copiilor lor, o fetiţă a lui Ieremia şi o fetiţă a lui Simion, Zamfira şi Teodosia, sunt la o parte.
Mormintele lui Ieremia şi Simion Movilă sunt acoperite cu lespezi mari de marmură, măiestru săpate, care sunt puse pe înalte mede de piatră (…).
Când pătrund, mai târziu, în naos, luminat de trei fereşti la stranele rotunjite în abside şi prinse, pe dinafară, între două contraforturi, lumina bucuroasă a Lunii Paştilor de Aprilie (1904 – n.n.) iveşte frumuseţea vechiului alai domnesc, zugrăvit pe peretele din dreapta, pentru pomenirea, şi prin chipuri, a ctitorilor. În cap stă Ieremia, încununat, în haine arhiereşti de mătasă roşie, cu gulerul alb şi mânecare roşii – ca şi pe perdeaua mormântului –, frumos, ochios, sprâncenat şi bărbos. Dreapta lui întinde, către Mântuitorul, ca prinos, clădirea bisericii, din care nici un amănunt nu s-a schimbat până astăzi. Stânga i se razimă pe creştetul copilului Constantin, încă mărunţel, venit în urma fetelor. Cea mai mare dintre ele se vede în veşmânt numai de aur, tot încoronată, pe când Domniţele vechi n-au decât cercurele de mărgăritare, lângă tatăl ei. Frumoasă, tânără, foarte asemenea cu Ieremia, se vede maica lui, Maria; de supt coroană, scapătă în valuri un văl alb, rochia ei e din brocard de aur pe roşu, tivită cu dungi de aur, prin care trec, la mijloc, trei cusuturi negre. Elisaveta, Ilisafta, Doama Ieremiei, femeie lacomă de putere şi pedepsită în cel mai crunt chip pentru neogoita ei râvnă de stăpânire, răsare, acum, ţinând în mână crucea evlaviei. O şuviţă de păr bălan mărgeneşte fruntea albă, deasupra minunaţilor ochi negri, şi un văl de mătase roşietică se coboară pe umeri ei. Şi prin frumuseţe, ea era dintre acelea care risipesc împărăţiile şi pier supt ruinele lor. Apoi şiragul urmează prin capete oacheşe, cu ochi mari, coborându-se tot mai jos – fetele celelalte ale acestor soţi: Maria, Ecaterina, Zamfira, Stana, cu cercei de aur mici în urechiuşe şi cozile lăsate pe spate. Între ele se află un frate, mort mai de mult, Alexie, băieţaş cu părul creţ supt aurul coroanei.
Între multele odoare, lăsate de Ieremia (păstrate, şi astăzi, în muzeul mănăstirii – n.n.), cruci de abanos, iconiţe de fildeş alb, nespus de răbdător lucrate, tăvi, anaforiţe – se află şi cărţile cele scumpe, prinse în legături, unele mai vechi decât cuprinsul, cu ţesături de lanţuri şi plăci de argint lucrat cu ciocanul. Una e de hârtie, vine de la Neagoe Vodă Munteanul; o alta, cea mai frumoasă, a fost lucrată, supt Ieremia, poate de meşterul miniaturist, încondeietor, care a fost Mitropolitul Anastasie Crimca. Aproape fiecare foaie are câte un mărunt lucru în culori strălucitoare, închipuind fapte din Scripturi. Într-un loc, vezi iar pe Ieremia, cu maică-sa, cu Doamna, cu o fată, al cărei nume nu s-a scris, şi acum cu trei băieţi: Constantin, Alexandru şi micuţul Bogdan, lucraţi fin, cu condeiul muiat în culori. Constantin a fost Domn şi-a perit înecat în Nistru, când îl duceau tătarii, care-l robiseră; Alexandru s-a împărtăşit şi el de Domnie, dar, într-o zi nenorocită din anul 1617, el fu prins, cu mezinul Bogdan, şi dus în tabăra lui Schender-Paşa; iar, împreună cu copiii şi mama lor deznădăjduită. Doamna Ieremiei, mândră, poruncitoare, învinuită că ar fi dat otravă cumnatului Simion, numai ca ea, fiii ei, trupul şi sângele ei, să domnească, suferi în tabăra păgână cea mai mare ruşine. „Boieri, boieri, ruşinatu-m-au păgânul!”, strigă ea, a doua zi, înaintea boierilor, veniţi să vadă cum pleacă în robie la Constantinopol aceia care-i stăpânise. Ea îşi tăie cozile, în semn de nemărginită durere, şi le trimise, prin cine ştie ce credincios, la Suceviţa, unde ele se păstrează încă” .
Un superb poem, scris de poetul iconar Teofil Lianu, trăieşte liric tragica întâmplare, rememorată de Nicolae Iorga:

În mănăstirea de la Suceviţa,
Precum şi spune-ngălbenita filă,
Domniţa Voevodului Movilă
Spre pomenire şi-a lăsat şuviţa.

Şi urma gândurilor de mătasă
Şi-a degetelor albe şi trudite
Rămas-au pe ştergarele-nflorite.

Şi-era Domniţa straşnic de frumoasă!

Suceviţa, celebră prin verdele ei inimitabil, prin ampla desfăşurare de culoare şi de simboluri ale uriaşei fresce exterioare, „Scara spre ceruri”, înseamnă o fărâmă de dumnezeire, din care fiecare român este dator să se împărtăşească.

Drumul, odată pornit din Marginea, începe să şerpuiască înspre „muchia Furcăului”, biruind „peretele înalt şi păduros al Dealului Rău, ce-ţi închide calea năprasnic şi ameninţător, întocmai ca un val uriaş, ridicat până la nori, de crezi că nici cu aripi de vultur nu te mai ridici peste el” . Drumul acesta, tăiat prin munţi urieşeşti, în 1957-1958, de ostaşii români, conduşi de colonelul Arcadie Pruteanu, originar din Marginea, poartă poveşti dramatice, din vremurile în care încă era doar o potecă greu accesibilă, străjuită, mai întâi, de haiducii mărgineanului Ioan Dari, iar peste un veac şi mai bine, de partizanii anticomunişti ai lui Vladimir Macoviciuc, cel care păstra obcinile Bucovinei, împreună cu naţionaliştii lui Bandera din Putila, cu partizanii lui Dumitru Marţincu din Burla şi cu cei ai lui Tcaciuc din Ropcea Storojineţului, încă nepângărite de cizmele Armatei Roşii. Din vremuri vechi, drumul acesta, potecă inaccesibilă, lega Rădăuţii de Câmpulung Moldovenesc, dar abia din 1959, încoace, drumul acesta înseamnă un itinerariu de vis, dinspre Marginea şi drumul ei împărătesc, înspre Moldoviţa minunatei mănăstiri.

La MOLDOVIŢA, „biserica se datoreşte evlaviei lui Petru Rareş. El a ales acest loc, la oarecare depărtare de mănăstirea cea veche a bunicului său, Alexandru cel Bun, şi cu cheltuiala lui s-a făcut tot lucrul. Moldoviţa cea nouă, rareşească, poate sta alături cu Probota aceluiaşi ctitor. Dar ea se deosebeşte de aceasta prin multe amănunte de clădire. La început e un pridvor de trei ori boltit, care se razimă pe patru stâlpi de zid, pătraţi. De aici treci într-un pronaos destul de mare. Mai departe e cămăruţa întunecoasă a mormintelor, şi aici doarme, supt un chivot ciudat, tivit cu ciubuce şi răzimat de patru stâlpi pătraţi, „prea-sfinţitul părintele nostru Efrem episcop de Rădăuţi”, mort în anii 1925-6. el pornise din Moldoviţa ca şi alţi doi ierarhi moldoveni, ale căror rămăşiţe au fost aduse de la Scaunele lor vlădiceşti şi astrucate aice.
Biserica însăşi, naosul şi altarul, urmează, rotunzindu-se în trei abside, care sunt hexagonale, pe dinafară, şi împodobite, pe partea aceea, cu ocniţe şi lungi nervuri. Cadre de piatră înconjură toate uşile, în arc sfărâmat la cea dintâi, iar la celelalte în unghiuri drepte.
Lumina vine pe câte două fereşti gotice şi două altele mai mici, pătrate, de fiecare lature, afară de ferestruia altarului. Contraforturi sprijină pereţii. Un singur turnuleţ, ca acela al Voroneţului, se ridică deasupra naosului.
Dar minunată e şi aici, ca şi la Voroneţ şi, în parte, la Umor, zugrăveala, despre care se spune că a fost făcută în anul 1536, cu un an înainte ca ctitorul să-şi piardă Domnia. Ea seamănă aşa de bine cu aceea de la celelalte două biserici pomenite, încât trebuie să se creadă că a fost făcută de aceiaşi meşteri în tustrele lăcaşurile. Păstrarea e desăvârşită, şi luptele pentru cucerirea Ţarigradului, atacat de ieniceri călări şi spahii cu cealmale, par zugrăvite ieri. Au suferit numai peretele pe care, de obicei, îl bate ploaia şi acele locuri unde şi-au zgâriat numele atâţia drumeţi care, neputând lua o amintire frumoasă, s-au simţit datori să lase una urâtă (…).
Între ctitorii, zugrăviţi pe peretele din dreapta ai naosului, se vede Rareş, cu coroana înaltă, împletită, în haine lungi şi largi de brocard, cu florile de aur ţesute pe galben. Doamna lui, Elena, Sârboaica, fată de Despot, poartă, cu aceleaşi veşminte scumpe, coroană grea de aur, cu cincisprezece ramuri, împodobită cu pietre scumpe şi mărgăritare ca şi marginile aurite ale rochiei. Gâtul e prins într-un guler roşu, colţurat, şi un lung văl cade pe amândouă laturile trupului. Copiii se văd amândoi, în vârstă de vreo zece ani: Ilie şi Ştefan. Asemănarea între aceste chipuri domneşti şi cele de la Umor arată că Domnii nu se zugrăveau cu o faţă oarecare, ci că meşterul căuta să prindă însuşirile deosebite ale chipului lor. Elena are, aici, faţă lungăreaţă, dar plină, şi ochii mari, cu coada prelungită.
Dacă nici aici nu sunt odoare, multe din podoabele vremii vechi s-au păstrat, şi ele sunt întocmai ca acelea de la Voroneţ. Deasupra uşilor se văd încă grinzile originale, săpate şi acoperite cu aur. Strănile de tisă, tari şi lucii, ca de un fildeş galben, cu aceleaşi săpături, făcute de un călugăr din veacul al XVI-lea, care şi-a scris numele pe o foaie de pergament, lipită de lemn şi, astăzi, foarte ştearsă. Scaunul vlădicesc e lucrat, şi aici, în roate şi colţuri, frumos colorate; de două ori se vede şi stema bourului, aşa cum se făcea pe vremea lui Petru Rareş, cu întregul cotor al gâtului. Măsuţele în muchii, foarte dezgolite, însă, de stucul lor aurit, s-au păstrat, şi aici, amândouă. Catapiteazma e, însă, mult mai nouă şi, deci, mai prejos decât acea de la Vorneţ; e din aceiaşi vreme cu icoanele împărăteşti, lucrate cu o îngrijire deosebită. În altar se mai ţine un frumos pomelnic în triptic, făcut pe la anul 1600 şi împodobit cu stucaturi aurite.
Moldoviţa veche e ceva mai încolo, pe un tăpşan de supt dealurile înalte, chiar deasupra apei Moldoviţei, ce gâlgâie la vale – pânză uşoară, ce tremură. S-a păstrat mult din zidurile cu totul grosolane, făcute dintr-o îngrămădire de lespezi de toată mărimea şi culoarea, legate cu ciment slab. Îţi dai seama că era un pridvor cu ferestuici rotunde, câte două de fiecare parte, un pronaos cu două fereşti mai mari şi cu două bolţi de gropniţă, apoi un naos, cu alte două fereşti, şi altarul. Se mai vede ceva din temeliile unui turnuleţ. Icoana hramului, Buna-Vestire, se cunoaşte bine, pe o uşă, ca şi câteva chipuri de sfinţi.
Aceasta a fost una din cele mai vechi biserici de zid ale Moldovei” , folosită, cândva, şi ca schit, de ierarhul-poet Dosoftei, ruinată, încetul cu încetul, de la Nicolae Iorga încoace, şi refăcută, în ultimii ani, la întâmplare, dar cu funcţionalitate.

Coborând spre sud, dinspre Marginea – recomandabilul cartier general pentru un sejur cultural-turistic în Bucovina, pe drumul împărătesc sau drumul sării, cum i s-a mai spus la începuturile Bucovinei istorice, şi trecând de Dealul Ederei, pe care a fost spânzurat, în 1816, legendarul haiduc mărginean Darie, apoi şi de Dealul Clitului, drumeţul are de făcut un popas la biserica Arbore a vestitului Portar de Suceava Luca Arbure, apoi la Solca sângerosului domn Ştefan Tomşa al II-lea, înainte de a răzbi, urmând parcursul drumului împărătesc, spre Mănăstirea Humorului şi Voroneţ. Îl va însoţi, când ursuz faţă de contemporaneitatea sa, când entuziasmat de mărturiile trecutului, straşnicul sacerdot al neamului românesc, Nicolae Iorga.

Biserica ARBORE, „acea creaţie unică: desen, culoare, compoziţie sublimă a maestrului Coman” , înseamnă cântecul de viaţă, de moarte şi de îndumnezeire a nefericitului Portar de Suceava Luca Arbure.
Cariera militară şi dregătorească a fiului fostului mărunt diac domnesc Ivan Arbure pare să fi început „în 19 zile ale lui octomvrie, joi, leat 7005 (1497)” , odată cu bătălia, şi ea legendară, de la Codrul Cozminului, cel care s-a ocupat cu „săciuirea” pădurii, după cum povesteşte cronicarul, fiind Luca Arbure, care ar fi beneficiat de mari danii din partea Voievodului, pentru că, „dupre aceia, au dat cuvânt Ştefan vodă a toată oastea să să strângă la Hârlău, în zioa lui sfeti Nicolae. Şi aşa s-au adunat cu toţii la Hârlău, într-aceia zi, şi acolo Ştefan vodă au făcut ospăţ mare tuturor boierilor şi tuturor vitejilor săi şi cu daruri scumpe i-au dăruit pre ei. Şi deci i-au slobozit cine şi pre la casa sa, dându-le cuvânt ca toţi să dea laudă lui Dumnezeu, pentru ce că toate puterile sunt de la Dumnezeu” .
Aflat în plină glorie, iubit de Ştefan cel Mare ca un fiu, dar şi de Bogdan-Vlad, cu care se asemăna în multe privinţe, inclusiv în cea a vârstei, Luca Arbure, proaspăt căsătorit cu cneaghina Iuliana (strănepoata lui Bogdan Întemeietorul), a cumpărat, de la „neamul lui cel mai apropiat”, pe linie maternă, „sluga noastră Sima şi sora lui, Nastasia, copiii Stanei, nepoţii lui Cârstea Horaeţ”, „un sat, anume Solca, jumătatea de jos, şi a cincia parte din jumătatea de sus din acelaşi sat”, iar de la „Ivul şi sora lui, Nastea, copiii lui Mihul, şi verii lor, Fădor, fiul Malei, şi Dragotă şi sora lui, Stana, copiii lui Ivul, toţi nepoţii lui Şandru Gherman… patru părţi din jumătatea de sus a aceluiaşi sat, anume Solca” , urmând să construiască, pe moşia Solca Mică, curţi şi o biserică de piatră, în jurul cărora se va închega un sat nou, numit, după ctitor, Arbure sau Arbore.
Biserica a fost construită imediat, în mai puţin de un an fiind sfinţită, iar curtea pârcălabului înflorea şi, odată cu ea, şi satul din jurul bisericii.
Tragedia arbureştilor avea să înceapă în 23 aprilie 1523, când Cozma Şarpe, postelnicul, fugea în Polonia, stârnind bănuielile lui Ştefăniţă Vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare şi fiul lui Bogdan-Vlad cel Orb, cum că bătrânul Arbure ar unelti să-l înlăture de la domnie; câteva zile mai târziu, „în cetatea Hârlăului, Ştefan vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie, iară lucrul adevărat nu să ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul, fie unde are zavistie, a ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan vodă pre palmile lui, având atâta credinţă şi în tinereţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă şi cred cuvintele cele rele. Şi acea plată au luat de la dânsul, în loc de dulceaţă, amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecat, nici dovedit, au pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţi din lăcuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vreme după aceia, într-acelaşi an, au tăiat şi pe ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita…
Văzând boierii şi lăcuitorii ţării Moldovei moartea lui Arburie hatmanul, mai apoi şi a ficiorilor lui, ştiind ce bine au avut Ştefan vodă de la dânşii şi mai apoi cu ce plată le-au plătit, cu toţii s-au întristat de vrăjmăşia lui Ştefan vodă, socotind că şi ei vor lua acea plată, care au luat şi Arburie, cu toţii s-au rădicat asupra lui, septevrie şapte zile. Ci nimica nu au folosit, că celui fricos şi înspăimat, ştiindu-şi moartea de-a pururea înaintea ochilor, nici un loc de odihnă nu-i, nici inima de război. Şi văzând că lui Ştefan vodă i-au venit ţara întru ajutor, s-au răsipit printr-alte ţări, lăsându-şi ocinele şi moşiile. Iară pre Costea pârcălabul şi pre Ivanco logofătul şi pre Sima vistiernicul şi pre alţii pre mulţi, i-au prins vii şi le-au tăiat capetile în târg, în Roman” .
În ciuda faptului că urmaşii, pe linie bărbătească, ai lui Luca Arbure au sfârşit sub securea călăului, fetele lui şi ale cneaghinei Iuliana, Sofiiţa, Nastasia, Stanca, Odochia, Maria călugăriţa, Tudosia, Ana Plăcsoaie şi Cheldoaei, aveau să scape cu viaţă, iar moşiile părinteşti le-au moştenit, prin urice de folosinţă, încă din vremea lui Petru Rareş, ginerii lui Luca, precum Gavril Trotuşan, mare vistier şi vameş, comisul Plaxia (Praxia, adică Plăieşul), Grigore Udre sau Toader Turcea, păstrându-şi capetele, slujbele domneşti şi averile. Desigur că Ştefăniţă confiscase o parte din moşiile Arbureştilor, aşa cum se întâmpla, de regulă, în cazul „hainirii”, adică al trădării de ţară şi de domn, dar vinovăţia lui Luca, pusă la îndoială şi în acele vremi, şi mai târziu, nu s-a putut solda cu confiscarea brutală şi irevocabilă a moşiilor, toate revenind, datorită Anei, jupâneasa comisului Praxia, în folosinţa familiei, Ana fiind cea care, în aprilie 1523, ceruse lui Ştefăniţă Vodă rămăşiţele pământeşti ale părintelui ei, pe care, obţinându-le, le-a şi înhumat creştineşte, în ctitoria lui de la Solca Mică, biserica Arbure.
Biserica, satul şi moşia Arbure aveau să devină proprietatea mănăstirii Suceviţa, din 20 martie 1589, apoi, din 3 octombrie 1614, mănăstirii Solca, Ştefan Tomşa al II-lea considerând, în baza propriului său interes, „cum că Arbure au fost hain, au ucis pre stăpânul său şi pentru aceia satul Solca au umblat din mână în mână” .
În primăvara anului 1904, când Nicolae Iorga trece prin „Arburea”, în ceas târziu, de noapte întunecoasă, „aici sunt lumini în multe case, dar nu lumini de lampă atârnată, ci lumini de policandre cu cinci ramuri. Spre acele case luminate se urcă cete de oameni negri în caftane, cu brâie lungi şi cizme, cu feţe prelungi albe supt căciuli de blană de vulpe. Ei stau în loc şi se uită foarte caraghios la trăsura care trece. Iar jos, în vale, e o căsuţă care străluceşte toată şi din care, unul câte unul, se strecoară cei cu căciuli blănite cu vulpe. E havra: Evreii au intrat în sărbători în satul lui Arbure Hatmanul, care atârnă de ei” .

Biserica mănăstirii SOLCA, ctitorită în 13 mai 1615 de Ştefan Tomşa al II-lea, este „foarte frumoasă şi bine păstrată. Fereşti, când mai sus, când mai jos, patru la număr, străbat pereţii înalţi. Două uşi sunt deschise: una, care duce, din pridvor, în pronaos, are un cadru de piatră puternic şi bogat, alcătuit din arcade cu arcul sfărâmat, cealaltă, care vine după un contrafort, are linii ca pe vremea lui Ştefan, tăindu-se în ungi drept şi, ca podoabe, rozete. Modelul a fost vădit Dragomirna, pe care n-o poate ajunge nici în îndrăzneala şi înfrumuseţarea bolţilor, nici în marea îngrijire a turnului, care, aici, în aceleaşi proporţii supţiratece şi elegante, e însă simplu, având numai obişnuitele ocniţe, în locul rozetelor şi ramelor săpate.
Frumuseţea, şi aceea luată de la Dragomirna, este însă în ciubucele care tivesc, împodobind, toate liniile cu încolăcirile lor, şi, tot aşa, poarta largă, ce duce din pronaos în naos, şi marginile absidei stranelor, şi bolta din altar. Zugrăvite cum erau la început, între zugrăvelile sfinţilor, ele trebuie să fi avut mai mult alt rost decât acel de astăzi, când le acoperă albeaţa de toate zilele a varului” .
Asemănarea, întru frumuseţe, a bisericilor mănăstirilor Solca şi Dragomirna a determinat şi apariţia unei superbe legende, care merită reprodusă aici pentru că se află la răscrucea legendelor mărginene, şi prin toponime, dar şi prin un spirit al vremurilor vechi comun, dar inconfundabil:

„Când omul e în pace, când e liniştit, sănătos şi nu duce nici o nevoie, atunci nu-şi prea aduce aminte de Dumnezeu, de la care îi vin toate bunătăţile; dar când e ameninţat din toate părţile de primejdii, când neajunsurile îl împresoară şi o rea soartă îl urmăreşte pas în pas, atunci inima şi cugetul se îndreaptă spre Dumnezeu, de la care aşteaptă scăpare, alinare şi mângâiere în suferinţe şi dureri.
Erau, odată, nişte timpuri când oamenii erau cu mult mai evlavioşi şi cu frica lui Dumnezeu, decât cum sunt astăzi. Atunci, dacă-şi punea cineva gând la Dumnezeu, orice ar fi avut să facă făcea şi orice întreprindea o şi îndeplinea, căci Dumnezeu totdeauna era cu dânsul.
În timpurile mai de demult nu era, ca acum, pace şi linişte în ţară, ci tot răzmeriţe şi bătălii ca acelea, că nu mai ştiai ce este şi de ce să te apuci…
Câţi păgâni, câte lifte rele, toate năpădeau ca lăcustele în Moldova, prădând şi jefuind pe bieţii Români, chinuindu-i şi luându-le toată averea, lăsându-i numai cu sufletul, de multe ori scurtându-le viaţa…
Pe acele timpuri viforoase, unii Domnitori români, voind ca să scape poporul şi ţara de biciul cel barbar şi înspăimântător al păgânilor, punea gând la Dumnezeu că, după ce le va ajuta a învinge pe duşmani, vor face, în cutare loc al ţării, o biserică sau mănăstire, unde să i se aducă laudă şi mulţămită de către popor pentru ajutorul, ocrotirea şi binefacerile revărsate.
Din acest îndemn sau poate că şi din altul, a început şi Ştefan Vodă Tomşa a zidi mănăstirea Solcii, sub poalele munţilor din Bucovina, care mănăstire se află, încă şi astăzi, în partea dinspre apus a târguşorului Solca.
Spun bătrânii că Ştefan Vodă Tomşa, după ce a sfârşit de zidit această mănăstire şi după ce a zugrăvit-o şi a înfrumuseţat-o cu toate odoarele cele trebuincioase, a chemat pe Mitropolitul Anastasie Crimca să vină, dimpreună cu alţi preoţi şi călugări, ca s-o sfinţească.
Mitropolitul Crimca, se zice, că să nu fi tărăgănat nicidecum, ci îndată cum i-a venit ştirea, a şi pornit spre Solca, luând cu sine pe mai mulţi preoţi şi călugări… Ajuns în Solca, fără să mai trăgăneze ceva, a şi început cu sfinţirea mănăstirii cu cea mai mare serbare, după cum ştia el că-i mai frumos, şi credea c-a fi mai bine şi mai pe plac Domnitorului.
După ce se sfârşi sfinţirea mănăstirii, dădu Ştefan Vodă Tomşa o masă mare, la care pofti mulţime de boieri, pe Mitropolitul Anastasie şi pe alţi oaspeţi aleşi.
La masa aceea, după multe alte cuvântări şi vorbiri, cum e, adică, datina la mesele Domnitorilor, unde sunt o mulţime de oaspeţi şi boieri adunaţi, care de care mai vorbăreţi şi mai căpăţânoşi, după ce ospătară de-ajuns şi băură cum se cade, zice Ştefan lui Crimca:
– Să deie Dumnezeu ca mănăstirea Prea Sfinţiei Tale să fie beci la mănăstirea mea!
Mitropolitul Crimca, care cam, în acelaşi timp, zidise mănăstirea Dragomirnei, se zice că s-a uitat lung în faţa Domnitorului şi a început a zâmbi, dar nu-i răspunse nimic.
Ştefan Tomşa, însă, crud din firea sa şi foarte pizmăreţ pe tot omul ce-l întrecea cumva, nu voi să tacă şi să deie pace Mitropolitului, pentru că nu i-a răspuns nimic, ci, ştiind că mănăstirea acestuia e cu mult mai frumoasă şi mai iscusit lucrată decât a sa, ba, drept să mărturisim, fiind unica, în felul său, în toată ţara, îi mai zise încă o dată:
– Să deie Dumnezeu ca mănăstirea Prea Sfinţiei Tale să fie beci la a mea!
Mitropolitul tăcu şi de astă dată.
Iar Vodă repetă tot aceste cuvinte şi de-a treia oară…
Acuma, Mitropolitul, văzând că Vodă nu mai înceată de a-i spune aceste cuvinte, în faţa tuturor oaspeţilor, nu mai putu răbda, ci, supărându-se amar, îi zise:
– Ba să deie Dumnezeu ca mănăstirea Măriei-Tale să fie beci la mănăstirea mea, căci Măria-Ta ai făcut-o din prisosinţă, iar eu am făcut-o pe a mea cum a dat Dumnezeu, din banii hărăziţi de văduve şi alţi bieţi creştini şi oameni de omenie, care s-au îndurat şi m-au ajutat a face această sfântă mănăstire, spre lauda Celui de Sus!… (N.N.: Banii proveneau, în realitate, de la boierul Şeptilici).
Ştefan se roşi şi se cam supără, când auzi aceste cuvinte împungătoare, dar se stăpâni şi nu zise nimic bătrânului Mitropolit… El tăcu, acum, ca şi cela, mai înainte.
Mitropolitul Crimca, însă, văzând însuşi că ceea ce a spus n-a fost bine şi temându-se ca să nu i se întâmple ceva, căută toate mijloacele să iasă, cum mai degrabă, de la masă şi să fugă, cât se poate mai iute, din acest loc. Şi avea toată dreptatea să se teamă, căci Ştefan Vodă Tomşa, când se mânia pe cineva, era foc şi pară şi nimeni nu scăpa cu viaţă din mâinile lui…
Aşa era Ştefan Vodă Tomşa.
De aceea, şi mitropolitul Crimca nu făcu multă tărăgănare, ci porunci, pe furiş, vizitiilor să înhame caii iute la trăsură, ca să pornească.
Vizitii îl ascultară, înhămară degrabă caii şi Mitropolitul, luându-şi seara bună de la Domnitor şi de la oaspeţi şi spunându-le că are foarte multă trebuinţă, se porni spre Dragomirna.
Domnitorul voia să-l mai oprească, el, însă, nu voi nicidecum să rămână.
Pe când s-a pornit Mitropolitul spre Dragomirna, înnoptase acuma cum se cade şi se făcuse aşa de întuneric că nici mâna nu se putea vedea.
După plecarea Mitropolitului, Doamna lui Ştefan Vodă Tomşa nu tăcu ca o femeie înţeleaptă, care nu se amestecă în trebile bărbaţilor, mai ales ştiind prea bine că Vodă nu-i ca alţi bărbaţi, cugetător la toate cele ce le face şi mai răbdător cu cei ce-i greşesc sau îl supără cu ceva; nu, ea trebui să se amestece şi să zică ceea ce n-ar fi trebuit; ea zise către Vodă:
– Cum de te-ai lăsat tu batjocorit de un călugăr, înaintea tuturor oaspeţilor?… Nu ţi-a fost ţie oarecum să te laşi înjosit de dânsul, să zică el – mă rog! – ca mănăstirea ta să fie beci la a sa!… Nu-ţi e ruşine de oaspeţi?… Ce mai aştepţi? Caută şi răsplăteşte cu pedeapsă îndrăzneala acestui călugăr, ori, de nu… mai mult să nu mă numeşti domniţa ta!…
Auzit-aţi vorbă de muiere!…
Ştefan Tomşa, care încă de mai înainte era cam mânios, fiind, acuma, mai aţâţat şi de doamna, se înfurie până într-atâta, încât nu mai stete pe gânduri, să vadă ce face şi ori de este bine ceea ce voieşte să facă, ci îndată strigă surugiilor săi să prindă caii la rădvan.
Surugiii nu aşteptară să le mai spună şi a doua oară, ci, cât ai bate în palmă, caii erau înhămaţi la rădvan şi rădvanul tras dinaintea uşii, de unde avea să iasă Vodă.
Ştefan Vodă, văzând că rădvanul stă dinaintea uşii, îşi luă, în grabă, buzduganul şi, fără să mai spună ceva oaspeţilor care rămaseră, ieşi afară din casă, se aruncă în rădvan şi porunci surugiilor să mâne tot într-o fugă, pe urma Mitropolitului (Unii istorisesc că să nu se fi luat Ştefan Tomşa după Crimca, ci să fi trimis pe nişte oameni de-ai săi, ca aceştia să se ieie după dânsul şi, unde l-or ajunge, acolo să-l omoare).
Zbura Vodă cu rădvanul său, dar şi Mitropolitul nu mergea numai în paşi, ci, cum ieşise din ograda mănăstirii, poruncise vizitiilor să mâne caii cât le-or putea lua picioarele, pentru că o presimţire pare că-l tot îndemna să fugă cât ce putea, îi spunea că Vodă n-are să-l lase în pace, ci are să-l fugărească şi, apoi, vai şi amar de acela ce cădea în mâna acestui Domn fără inimă şi cruţare.
Deşi Mitropolitul fugea cu trăsura sa cât putea, totuşi Ştefan Vodă Tomşa îl ajunse, în depărtare ca la vreo jumătate de milă spre răsărit de Solca, în mijlocul drumului dintre Solca şi Arbure, şi, cum îl ajunse, sări din rădvan şi, repezindu-se asupra Mitropolitului, îi dădu vreo câteva lovituri cu buzduganul în piept şi, când socoti că i-a fi de-ajuns şi că n-are mult s-o mai ducă, se sui, iarăşi, în rădvan şi se întoarse îndărăpt spre Solca.
Mitropolitul Crimca, mai mult mort decât viu, fu ridicat de către vizitiii săi în trăsură şi dus până la Dragomirna.
După ce ajunse la Dragomirna, cine ştie la câte ore din noapte, se zice că Mitropolitul Crimca îndată să fi poruncit să se scoale toţi călugării, să-i aducă vestmintele şi să se înceapă a sfinţi mănăstirea, până ce mai trăieşte.
Călugării, auzind aceasta, săriră îndată, cu toţii, să vadă ce este, ce s-a întâmplat că Mitropolitul voieşte să sfinţească mănăstirea mai înainte de-a fi gata şi, apoi, încă noaptea, când toată lumea doarme.
Văzând, însă, ce este, nu mai stătură mult pe gânduri, ci care din care mai degrabă alergară speriaţi prin chilii, îşi luară cele trebuincioase, intrară în mănăstire, aprinseră luminile şi – ca de când vă istorisesc – toate erau gata pentru sfinţire. Poftiră, acuma, pe Mitropolitul să vină şi să înceapă sfinţirea. Însă acesta nu mai era în stare să se scoale din loc… Loviturile de buzdugan ale lui Tomşa Vodă îi slăbiră mai de tot puterile şi de-abia mai putea răsufla.
Ce era de făcut?
Văzând călugării cum că Mitropolitul nu se poate urni din loc şi e mai gata să-şi deie sufletul, ca să nu rămână mănăstirea nesfinţită de dânsul, de cel ce, cu atâta muncă, a zidit-o şi înfrumuseţat-o, îl luară, vreo câţiva, şi, după ce l-au îmbrăcat în vestmintele sale, îl purtară, de subsuori, şi aşa sfinţi el mănăstirea, mai mult numai purtat pe sus sau şezând pe scaun.
Se zice că, după ce a sfârşit Mitropolitul Anastasie Crimca de sfinţit mănăstirea, să nu fi trecut mult, ci, îndată după aceea, să-şi fi dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar când murea, să fi zis:
– Mulţămesc Ţie, Doamne, că m-ai ţinut în viaţă până ce mi-am sfinţit mănăstirea mea!…
Şi, cu aceste cuvinte, muri.
Călugării îl puseră în biserică şi-i făcură prohodul şi, a treia zi, îl înmormântară.
Mulţime mare de boieri şi alţi oameni de prin tot ţinutul să fi fost venit la înmormântare şi mulţi plângeau după dânsul, căci foarte bun om era şi pe oricine venea la el, de era boier, îl primea şi cinstea ca pe un boier, de era vreun călător, îl adăpostea ca pe un frate, de era ţăran, se purta cu dânsul ca un părinte, iar de era vreun sărman, niciodată nu-l alunga de la uşa sa, fără să-l miluiască.
Aşa era Mitropolitul Anastasie Crimca.
Şi tocmai de-aceea şi pentru că a făcut şi înfrumuseţat mănăstirea Dragomirnei, mai dihai decât toate mănăstirile şi bisericile din ţară, boierimea şi cei mai mari, văzând cruzimea lui Ştefan Tomşa, cum a ucis, fără nici o dreptate, pe Mitropolitul, se sculară, cu toţii înfuriaţi, asupra lui Tomşa Vodă şi asupra Doamnei şi stăruiau să-l deie jos de pe tronul Moldovei şi să-l alunge din ţară, ca să nu-i mai audă de nume.
Ştefan Vodă Tomşa, văzând aceasta şi ştiind bine că, când se răscoală ţara întreagă, nu e lucru de şagă, îşi luă pe seamă şi fugi, pe neştiute, la Solca, şi, acolo, se ascunse, spre apus, din sus de mănăstire, într-un munte, care şi până astăzi se numeşte „Muntele lui Vodă”. Acolo, pe muntele acela, petrecu el până ce se mai molcomiră boierii…
Pe locul acela, unde lovise Ştefan Vodă Tomşa cu buzduganul pe Mitropolitul Crimca, puse, mai pe urmă, cine a fi pus nu ştiu, o cruce mare de stejar, care se mai poate vedea şi astăzi (1875).
De e tocmai crucea aceea, care s-a pus îndată după moartea Mitropolitului Crimca, nu pot spune, dar cum crucea aceasta e tare veche, poate să se încredinţeze orişicine, mai ales că şi partea cea mai împlântată în pământ se mai află şi este roasă de ploi…
Ce-or fi făcut boierii cu Doamna lui Tomşa nu se ştie, căci de la nimeni n-am înţeles nimic… De bună seamă că şi ea n-a fi fost lăsată în pace, ci trebuie să i se fi răsplătit şi ei, după cum adică i-a fost inima şi vorba…
Un lucru prea adevărat şi pe care nimeni nu-l poate tăgădui este că mănăstirea lui Tomşa Vodă a rămas beciul mănăstirii celei din Dragomirna.
Mănăstirea din Dragomirna stă, şi astăzi, frumoasă, că ţi-i mai mare dragul să te uiţi la ea. E împrejurată, din toate părţile, cu ziduri tari şi călugării se roagă, neîncetat, pentru sufletul bunului Mitropolit Anastasie. Pe când mănăstirea lui Ştefan Vodă Tomşa e părăsită de părinţi, zidurile de prin preajma bisericii, precum şi chiliile călugărilor, ce au fost oarecând aici, sunt aşa de risipite, de ţi se frânge inima de durere… Zău!, ţi-i mai mare greul să stai şi să te uiţi la aceste risipituri, pline de spini şi pălămidă…
Se vede că Dumnezeu nu trece cu vederea fapta nedreaptă.
Dacă Ştefan Tomşa ar fi fost om ca toţi oamenii cei de omenie, bun la inimă, îngăduitor şi ceva mai cugetător, să nu fi căşunat atâtea morţi de om, atunci, de bună seamă că Dumnezeu nu lăsa ca mănăstirea lui să se desfacă, ci ar fi scutit-o de timpurile cele vitrege, precum a scutit şi mănăstirea Dragomirna” .

Această ultimă referire vizează secularizarea averilor mănăstireşti şi desfiinţarea celor mai multe dintre mănăstirile bucovinene, care capătă statut de biserici obşteşti, începând cu anul 1785, dar desfiinţarea obştii călugăreşti de la Solca nu se datorează crimelor făcute de Tomşa (şi mai există o eroare, cea a morţii lui Crimca, petrecută cu aproape două decenii mai târziu decât moartea lui Tomşa), odinioară, ci proastei gospodăriri a lăcaşului şi a degradării necontenite, pe care avea să o oprească târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în baza unor planuri exemplare, un arhitect vienez, pe nume Karl Adolf Romstorfer, cel care avea să reconstruiască Putna şi să scoată din moloz şi gunoaie vestigiile măreţe ale Cetăţii Sucevei, pentru a întâmpina cum se cuvine comemorarea celor patru veacuri de la înveşnicirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei, în 2 iulie 1904. Dar asta-i altă poveste, care trebuie spusă doar la timpul şi la locul potrivit.

Urmând unduiosul drum împărătesc, drumeţul pornit din Marginea, poate ajunge, în aceeaşi zi, în care a vizitat bisericile Arbore şi Solca, şi la MĂNĂSTIREA HUMORULUI, în vecinătatea locului larg, de pe pârâul Humor, în Dragoş Vodă, la nivel metaforic, a ucis bourul, înfrângându-i pe tătarii mârzacului de trei tuiuri Kutlu-Buga (Bourul Norocos), conduşi în luptă de cumnatul acestuia, mârzacul dobrogean Atlamîş (şi se va vedea cum ni se poate dezvălui metafora până la elementele realităţii istorice, la locul potrivit).
„Acum văd mănăstirea, pe care o cutreier îndată, dus de părintele Boca. Clopotele atârnă într-un turn puternic, ca acela de la Piatra. Lângă dânsul stă bisericuţa, care nu mai e încunjurată de vechile ziduri, din care n-a rămas decât o ruină de turn, făcut în vremea lui Vasile Lupu. Clădirea seamănă cu acea de la Reuseni şi Părhăuţi, căci n-are turlă.
Şi aici nu se mai vede nimic din vechea zestre, pe care a dat-o, în argint şi aur, ctitorul de la 1530, Toader Logofătul lui Petru Rareş şi unul din vechii boieri ai ţării. Mormintele stau, însă, la locul lor şi, pentru a cuprinde rămăşiţele lui Teodor şi ale soţiei sale Anastasia, s-au lăsat două adăposturi boltite într-o încăpere anume, care se află între pronaos şi naos; el se odihneşte supt o piatră de marmură, frumos săpată şi coşcovită la mijloc ca un sicriu; ea, supt o lespede obişnuită, în stânga. Chipurile amândurora se văd pe perete şi ele arată cum se îmbrăca, pe atunci, boierimea.
Logofătul are un fel de căciuliţă ca o beretă de marinar, cu fundul albastru şi marginile galbene. Poartă un guler roşu şi altul albastru, o lungă haină galbenă cu brandenburguri albastre; pe lature, e o deschizătură cu aceleaşi brandenburguri.
Ea, în genunchi, înaintea Fecioarei, poartă o pălăriuţă viorie cu dungi, asemenea cu pălăriile de paie din timpurile noastre; pe fundul ridicat e o dungă albastră şi roate albastre se înşiră pe margine. De supt pălărie cade un văl în colţuri, dintr-o stofă cu liniuţe şi puchiţei viorii. Rochia, în falduri lungi, e de brocard de aur, cu mâneci roşii, având triunghiuri de aur.
La locul de cinste al ctitorilor, aceştia au zugrăvit, însă, familia domnească. Petru Rareş, purtând pe cap coroana de aur cu cinci ramuri: are faţa rotundă, barba tânără, părul lung; veşminte arhiereşti bogate îl acopăr. Elena Doamna apare de o frumuseţe rară, supt aceeaşi coroană măreaţă, în haine de brocard de aur, pe fond verde, cu mâneci roşii. Un colţ de lemn al corului acoperă, desigur, chipul fiului celui mai mare al soţilor domneşti, acel Ilie care s-a turcit, lepădând de la dânsul Domnia. Ştefan, cel mic, care a pierit ucis, după multe isprăvi ticăloase, apare aici ca un foarte cuminte copilaş încoronat.
Humorul se mândreşte, însă, cu zugrăveala sa, care a rămas neatinsă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, unde numai un perete a fost dezgolit de ploaie. Albastru seninului stăpâneşte, smălţat cu aurul cununilor şi cel ce străbate cu ochii multele chipuri, înşirate răbdător după vechi datine, capătă o înaltă părere despre meşteşugul zugrăvelii în timpurile măririi noastre.
Din vechime a mai rămas catapeteasma, strălucită sculptură în lemn, bogată şi amănunţită, care, împunsă de cari, ar fi menită însă pieirii” .
„Pe lângă fresca admirabilă, o grădină de trandafiri de toate nuanţele. / O floare plină de farmec e trandafirul” .

VORONEŢUL, albastrul de dincolo şi de dincoace de cer, este o întrupare cosmică pe pământ, un fel de netimp care-şi freamătă, gânditor, vremelniciile. Nu clipele, ci mileniile sunt vremelnicii. „Biserica acelui pe care-l cântă, în pomenire veşnică, clopotele sale, înalţă un turnuleţ cu firide dintr-un coperământ de şindrilă, care era, altădată, împărţit în patru culmi şi-l scotea, la mijloc, mai bine la iveală. Două contraforturi sunt în faţă, două la altar. Ele nu erau la început, ci au fost adause pe vremea lui Ilie Rareş, poate, de acel Mitropolit Grigorie („Portretul Mitropolitului Grigore este un portret extraordinar, o realizare deosebită” ), care este îngropat ca un ctitor, supt piatra ce-şi pregătise, în pridvorul pe care el l-a înnădit la clădirea lui Ştefan cel Mare, împodobindu-l cu două mari fereşti gotice, ce întrec cu mult îngustele ferestuici ale bisericii vechi, încadrate acestea în ramuri de piatră săpată. Şi, la rândul său, Ştefan ridicase zidirea sa de piatră cu trei abside, în locul bisericuţii de lemn, unde trăise în schimnicie acel Daniil Sihastrul, din care poporul a făcut sfetnicul zilelor de nenprocire ale marelui Domn, îndemnătorul lui spre luptă şi evlavie. Între frumoasele pietre de mormânt, se vede aceea care acoperă rămăşiţele umilului călugăr, sfânt ţărănesc târziu, pe care l-a dat Moldova noastră.
În trei rânduri s-a zugrăvit Voroneţul. O dată, Grigorie a chemat meşterii pentru pridvorul său; altă dată, s-a zugrăvit un şir de sfinţi pe peretele de lângă intrare; dar zugrăveala cea mare e şi cea bună, şi ea acoperă cea mai mare parte din afară şi tot lăuntrul bisericii.
Niciodată nu s-a făcut la noi o mai desăvârşită artă bizantină, sfinţi mai luminoşi şi mai blânzi decât aici. Luni întregi ar trebui cercetat cu râvnă fiecare colţ de zugrăveală, fiecare unghi de împodobire măiastră: nici un pictor străin n-avu această răbdare, până acum (ulterior, a avut-o Picasso, dar nu a dezvăluit reţeta albastrului de Voroneţ – n.n.), nici unul din pictorii noştri, înstrăinaţi ca suflet şi vânduţi iubirii de argint, nici unul dintre ei n-a călcat aici pentru a se însufleţi din cea mai de preţ moştenire artistică a străbunilor (…).
Dar nu e aici numai zugrăveala ca să mărturisească despre simţul de frumuseţă al înaintaşilor noştri. Strane lucrate în lemn de tisă de un călugăr din veacul al XVI-lea (1577) te întâmpină în pronaos. Deasupra uşii ce duce, de acolo, în naos, e prinsă cu fiare o grindă aurită, săpată cum nu se poate mai frumos, şi o bucată din alta, cu zugrăveli pe fond de aur, aplicat pe lemn, e acum răzimată de strane.
Alt rând de strane, în biserică, sunt darul unui Mitropolit din veacul al XVI-lea şi ele se impun prin felul săpăturii şi prin acela al zugrăvelii. Măsuţele octogonale aveau chipuri de sfinţi, a căror frumuseţe se mai cunoaşte încă. Catapiteasma scânteie în aur şi toate amănuntele ei sunt minunate. Icoanele mari şi mici sunt destul de vechi şi, spălate deunăzi, ele s-au destăinuit de o nespusă frumuseţe – cele mai frumoase icoane din câte s-au păstrat până astăzi.
În locul îndătinat al ctitorilor văd pe Ştefan, cu păr bogat bălan, cu ochi căprii, Doamna Maria, frumoasă, oacheşă, Bogdan, icoană a tatălui său, şi o mică domniţă fără nume, cu cerc de mărgăritare pe cosiţe – toţi în brocard greu de aur” .

Păşind pe urmele lui Nicolae Iorga şi înspre celelalte comori bucovinene ale artei medievale moldoveneşti, inclusiv spre Cetatea de Scaun a Moldovei din Suceava sau spre bisericile de mir, şi Mirăuţii, şi cea care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan cel Nou, cu hramul Sfântului Gheorghe, păşind spre Slatina, spre Râşca, spre Probota, Spre Dragomirna, spre Pătrăuţi sau spre Biserica Albă din Baia, drumeţul care-şi stabileşte, precum Dragoş Vodă, odinioară, la începuturile istoricizării noastre, tabăra de vară în Marginea va pricepe, acolo, pe treptele templului montan, de ce susţinea Lucian Blaga cum că veşnicia s-ar fi născut la sat.

Despre Marginea şi oaspeţii ei

„Călătorul doritor să vadă mănăstirea Suceviţa pleacă din vechiul oraş Rădăuţi, care prin secoli a fost reşedinţa Episcopiei de Rădăuţi, iar astăzi este capitala românescului judeţ cu acelaşi nume, spre sud-vest, pe neteda şi cu bătrâni plopi ţărmuită şosea districtuală Dorneşti-Marginea şi ajunge, după o plăcută cale de 5 km, la mândrul sat românesc Marginea. Aici, amintita şosea dă în excelent întreţinutul şi aşa numitul „drum împărătesc” sau „şoseaua acoperită a imperiului”, construită între anii 1780-87. Ea îşi ia începutul de la satul rutenesc Dubouţ, situat pe malurile Prutului, şi duce peste oraşul Storojineţ, comuna Vicovu de Sus, Solca, la oraşul Gura Humorului” .
Ca şi Dimitrie Dan, şi Nicolae Iorga, avea, în lunea Paştelui anului 1904, o deosebită admiraţie pentru „Marginea, cu aşezările multe şi bune, răspândite până foarte departe”, fiecare gospodărie în parte plăcându-i prin faptul că „aici… totul e rânduit şi curăţit, cum se cuvine în Lunea Paştilor; câte un copil, o femeie în haine albe se ivesc după gardurile de răchită. Cei mai mulţi s-au dus, însă, cu flori în pălărie, pentru tineri, cu plete bine unse, şi ştergarul frumos desfăşurat, pentru ceilalţi, la mănăstire” .
Ca sat amplu şi luminos, aşezat la poalele obcinilor bucovinene, sat care armonizează, în gospodării temeinice, şi case tradiţionale moldoveneşti, din lemn, chenăruit cu var la ferestre, cu înalte acoperişuri, în patru ape, din şindrilă întreţinută cu smoală, păcură şi petrol, dar şi case moderne şi frumoase, cum numai în munţii Austriei şi Elveţiei poţi întâlni, Marginea încântă, prin ea însăşi, ca întotdeauna, şi astăzi.
Marginea, precum în străvechile colinde româneşti, este o „luncă a Soarelui”, un teritoriu sacru, o răscruce a întâmplărilor mitice şi a aderenţei noastre la mit, iar mărgineanul, om harnic şi chibzuit, priceput, încă din vremea străbunilor lui, în tot felul de meşteşuguri arhaice, meşteşuguri care ţin şi de ritual, dar şi de artă, precum olăritul sau rânduirea lemnului în funcţionalităţi deja descifrate în fibra lui inefabilă, asigură Marginii o identitate distinctă şi irepetabilă, şi ea desprinsă din mit, pe calea tradiţiei, deci a legendei, dar şi a datului primordial, pe care îl numim datină.
Există o respiraţie artistică a pământurilor Marginii, imposibil de explicat, dar care capătă concreteţe ba într-un veac, ba în altul, de monument, de templu zidit, în perpetua nevoie a civilizaţiei umane de a intra în armonie universală. Doar respiraţia aceasta a pământului a putut ademeni trecerile personajelor exemplare prin aceste locuri şi continuă să ademenească, şi va ademeni veşnic. În fond, Marginea există pe vatra Zeiţei Pământului, Uţa – în anumite vremuri, fiind locul luminos de popas de pe Valea Uţei.
Din Marginea pornesc, ba pe Drumul Împărătesc, ba pe drumurile construite mai târziu, ba pe tainice itinerarii montane, călătoriile împlinite sau doar visate şi spre vatra primei biserici de lemn din Moldova, cea a lui Dragoş Vodă, de la Volovăţ (mutată de Ştefan cel Mare la Putna, unde există şi astăzi), şi spre prima necropolă domnească a voievodatului, biserica mănăstirii Bogdania din Rădăuţi, şi spre mănăstirile din Putna, din Arbore, din Solca, din Humor, din Voroneţ sau din Vatra Moldoviţei, şi spre fostele capitale moldave Baia, Siret şi Suceava.
În Marginea a poposit legendarul Dragoş Vodă şi oştenii lui maramureşeni, în 1334. „Ajungând la Gura Dragoşinului, apucară, pe malul Suceviţei, în jos, şi nu steteră mai mult locului, până nu ajunseră în marginea despre răsărit a munţilor, adică pe locul unde se află, în timpul de faţă, satul Marginea. Aice, steteră iarăşi locului şi poposiră” .
În Marginea au poposit toţi voievozii Moldovei, după cum o dovedesc unele toponime, deşi înscrisurile, atât de rare la români, îi menţionează doar pe Movileşti, ba chiar şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava au poposit şi în Marginea, în anul 1612, când au fost strămutate, de la Suceava, la Suceviţa, de către mitropolitul Anastasie Crimca, de frica unei noi invazii cazace, dar tot aici au poposit şi oştiri vrăjmaşe, ba polone sau cazace (în 1610, 1615, 1695 ), ba ruseşti (în 1711, 1915 şi 1944 ).
În Marginea s-a născut, în 1784, şi s-a săvârşit, în 1816, legendarul haiduc Ioan Darie, spânzurat, pe Dealul Edrei, din capătul imaşului satului, pe urmele lui păşind, ca luptător împotriva bolşevismului, ultimul „haiduc modern al Bucovinei”, Vladimir Macoviciuc, ucis la Vicovul de Jos, în 7 iulie 1947.
Prin Marginea a trecut, în 1808 şi 1810, ca însoţitor al arhiducilor Ludovic şi, respectiv, Rainer, pictorul silezian Franz Jaschke, primul acuarelist care a pictat în Bucovina, inclusiv o mărgineancă.
Prin Marginea a trecut, în 1817, când a vizitat Bucovina, împăratul Francisc I, iar tragicul prinţ austriac de coroană Rudolf, victimă misterioasă a viitoarei tragedii de la Mayerling, a trecut prin Marginea sâmbătă şi duminică, 9 iulie şi, respectiv, 10 iulie 1887.
Cărturarul bucovinean I. G. Sbiera, de loc din Horodnic, mărturisea că a poposit în Marginea în „a doua zi de Paşti, în anul 1856” , iar cei doi Porumbescu, Iraclie şi Ciprian, împreună, în 1871, Iraclie fiind om din partea locului, iniţiat în tainele buchiilor la Voivodeasa, şi deci oaspete spornic al Marginii.
Nicolae Iorga a trecut, mărturisitor, prin Marginea, în drumul lui dinspre Putna şi Straja, înspre Suceviţa, în lunea Paştelui anului 1904.
De-a lungul anilor ultimelor decenii, datorită atelierului celebrei ceramici negre de tip Kutty, au poposit în Marginea Împăratul Japonie, Akihito, Regina Olandei, Juliana, Regele Spaniei, Juan Carlos şi Regina Sofia, Regina Fabiola a Belgiei, fostul şahinşah al Iranului Reza Pahlavi Aria Mehr, Regele României, Mihai I, Guvernatorul Canadei, toţi ambasadorii străini la Bucureşti, precum şi personalităţi politice româneşti precum Traian Băsescu, Ioan Raţiu, Petre Roman, Radu Câmpeanu, Radu Vasile, Theodor Stolojan sau Gelu Voican Voiculescu, actorii Ilarion Ciobanu, Florin Piersic, Radu Beligan, Draga Olteanu-Matei, Tamara Buciuceanu, Jean Constantin, Sebastian Papaiani, Dionisie Vitcu, Vasile Murariu, Adrian Păduraru, Radu Duda (actualul prinţ), precum şi folclorişti de calibrul lui Tancred Bănăţeanu sau a lui Ioan Vlăduţoiu.
În fiecare zi, din fiecare an, din fiecare deceniu, poposesc la Marginea convoaiele de turişti români şi străini care vizitează mănăstirile Bucovinei şi care nu pot rata şansa de a cunoaşte o vatră autentică de sat românesc şi o artă tradiţională autentică.
Marginea este şi o răscruce a itinerariilor turistice

Despre numele cel vechi
şi cel de acum al aşezării Marginea

Încă din vremuri imemoriale, platoul înalt (cu o altitudine de circa 450 metri), întins, armonios şi neted, de la poalele obcinilor bucovinene, pe care îl ştim drept moşia aşezării Marginea, aparţinea Zeiţei Pământului, marea vrăciţă Cula, soţia Cerului („bărbatul cel mai integru Anu, cel care a stabilit regulile, în oraşul arbore, de lângă râul cu apă” ), Zeiţă care, mai târziu, avea să se numească Hestia, ea oferindu-i lui Zalmoxis legile pelasgilor (pelasgine sau belasgine, şi nicidecum belagine), pe care neamul nostru avea să le păstreze neclintite, ca drept valah (valaskim), până pe la anul 1800 după Hristos. Pentru că asta am fost şi am rămas noi, urmaşi ai legendarilor şi divinilor pelasgi, chiar dacă, din iniţiativa şugubeaţă, dar necesară la timpul ei, a Şcolii Ardelene, încă ne mai dăm urmaşi ai Romei, valorificând, printr-o speculaţie semantică, confuzia dintre „rumânul” iobag şi legendarul stăpânitor roman. În vremurile imemoriale, platoul armonios al Marginii se numea Vadul sau Prundul Culei, apoi Vadul sau Prundul Hestiei, şi-abia mult, mult mai târziu i s-a zis Vadul sau Prundul Uţei, de pe Valea Uţei, atunci când Zeiţa Pământului s-a numit Uţa (milos cum mă ştiu, îi rog pe istorici să ia câte o ceaşcă de ceai de tei; nu de prune, ci de tei!), ursit fiind platoul acela, încă de la începutul începuturilor, drept podea astrală, pe care să îngenuncheze şi oamenii, şi soarele, şi luna, şi stelele în faţa măreţului templu al obcinilor bucovinene.
Conform mărturiilor sporadice şi târzii ale unui popor nemărturisitor, Marginea s-ar fi ivit în istorie abia cu puţin înainte de venirea austriecilor în viitoarea Bucovina, generalul Gabriel von Spleny notând, cu ocazia recensământului din 1775, că trăiau, în bordeiele de la „Volovăţul cu Prundul Volovăţului”, doar 1 popă şi 105 ţărani.
La rândul lui, superbul cărturar şi preot bucovinean Dimitrie Dan postula, fără drept de apel, cum că, „pe Prundul teritoriului Volovăţului, s-a format, în anul 1776, satul Marginea” .
Spleny pare să fi premeditat, în 1775, ca şi Dimitrie Dan, în 1923, să-mi spulbere afirmaţiile din paragraful anterior, spre bucuria domestică a istoricilor contemporani, numai că primul guvernator militar al Bucovinei şi vrednicul cărturar şi preot bucovinean erau nişte oameni cumsecade, dar necunoscători ai comorii noastre de spiritualitate preistorică şi, deci, absolut neistoricizantă, aşa că nu ştiau că numele străvechi al Marginii era, în fond, Prundul Uţei, vatra de sat adăpostindu-se în vecinătatea vadului (unde se formează prundul) râuşorului Volovăţ (Olhoveţ, Olohoveţ sau Volohăţ – deci al flacilor sau al valahilor, în slavonă, cu referire directă la pelasgi), cunoscut, în zilele noastre, drept pârâul Suceviţa („pârâul Volovăţul, care acum se cheamă Suceviţa” ). Pe argumentul acestui citat din documentele lui Teodor Balan se poate concluziona că numele târziu al aşezării din vecinătatea vadului şi prundului Suceviţei înseamnă, de fapt, Marginea aşezării Suceviţa, şi ea proprietate, ca şi satul dintre Suceviţa şi Volovăţ, dar ca şi Volovăţul, a mănăstirii Suceviţa.
Şi Nicolai Grămadă, în superbul lui studiu toponimic , descifrează începuturile aşezării Marginea „către sfârşitul secolului al XVIII-lea”, precizând că, „la 1776, era un cătun al Volovăţului”, grafiat în registrele germane de stare civilă, între anii 1787-1830, drept „Marginea oder Brundul”. Informaţia este interesantă, din moment ce numele nou al aşezării datează din 1787 (1776, după Dimitrie Dan).
Un megieş al mărginenilor, cărturarul horodnicean Em. Grigorovitza, care lucrase, la îndemnul lui G. G. Tocilescu şi al lui George Ioan Lahovari, un dicţionar geografic al localităţilor bucovinene, publicat în seria „Dicţionarele geografice ale ţărilor locuite de români / în afară de regat” , mărturisea despre cele două moşii Marginea ale vremii sale, cea cu administraţie la Rădăuţi şi cea administrată de „comuna rurală” Marginea, „aşezată pe ambele maluri ale Suceviţei, între localităţile Suceviţa, Furstenthal, Horodnicul de Sus şi Volovăţ, şi înspre S.E. de Rădăuţi”.
Moşia administrată de Rădăuţi avea o „suprafaţă de 95,04 kmp; populaţia 265 locuitori, în majoritate germani romano-catolici, restul români, ruteni, poloni şi altele. Mai existau 15 case, cu 96 locuitori, pe moşia administrată de comună, moşie cuprinzând „pe lângă moşia Marginea propriu-zisă, şi târla Şoarece; are 13 case şi 67 locuitori, precum şi ferma Arşiţa”. Suprafaţa totală a satului şi a moşiilor Marginea era de 36,82 kmp, iar populaţia număra şi „3.203 locuitori români, de religie greco-ortodoxă”.
Cam în aceeaşi vreme, Torouţiu , folosindu-se de evidenţele recensământului german din 1910, consemna, pentru Marginea, 3.819 locuitori români, 1 ucrainean, 61 evrei şi 213 germani. Datele sunt uşor, dar premeditat diferite, motivaţiile timpului fiind arhicunoscute.
Pe la anul 1900, Marginea avea „o şcoală populară cu 2 clase (atât mai rămăsese din cea cu 6 clase, inaugurată în 1857 – n.n.); o biserică parohială cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (construită între anii 1840-1849, fiind sfinţită în 1859 – n.n.) şi o casă de economie.
La 1776, era numai un grup de case, pe teritoriul aşa numit „Prundul”, pendinte de comuna Volovăţ (nu existau comune în 1776, ele fiind înfiinţate în 1786 – n.n.) şi ca atare aparţinea mănăstirii Suceviţa.
Fiind aşezată la marginea pădurei, i s-a dat şi numele de Marginea.
Se află aici o fabrică de scânduri cu 8 gatere (la care ţăranii aduceau, de pe Dealul Rău „încet, la vale, la ferăstrăul de la Marginea… butucii de brazi doborâţi de secure” ).
Populaţia, formată din colonişti veniţi din Transilvania, se ocupă cu agricultura şi mai ales cu creşterea de vite şi cu exploatarea pădurilor (pe la anul 1900, trăiau în Marginea şi peste o sută de olari – n.n.).
Comuna posedă 1.447 hectare pământ arabil, 639 hectare fânaţuri, 33 hectare grădini, 680 hectare imaşuri, 4.074 hectare păduri”.
Pădurile, menţionate şi de monografia toponimică a lui Nicolai Grămadă se numeau, în hărţile cadastrale ale secolului al XIX-lea, Arşiţa Bună, Arşiţa Mare, Dealul Porcăriei, Floca, Korczenicz, Pădurea Ivaneştilor, Pădurea Pinului, Pădurea Roszky, Pădurea Rusului, „Piatra Mulieri”, „Piatra Mulierilor”, Pleşa, Plopina, harta cadastrală a Ocolului Silvic Marginea menţionând, în 1912, pădurile Floca, Haşca, Havriş, Iaslovăţ, Slatina Rea, Şoarece, Ursoaia, Volovăţ şi Vultur, dar şi toponimele Pietrele Muierilor (spre Solca), Poiana Pietriş, Poiana Treşoara şi Slatina.
Pâraiele Marginii se numeau Andronache, Floca, Gârla Morii, Havriş, Hârbovăţ, Iaslovăţ, Mihalescul, Obadarie, Pârâul Turturichii, Pârâul Volovăţului, Slatina Rea, Suceviţa, Şoarecul Mare, Şoarecul Mic, Tudorachii, Ursoaia Mare şi Ursoaia Mică, toponimele acestea înveşnicind nume de localnici, stăpâni peste poieni, fâneţe sau păduri.
Ţarinile Bahna, Câmpul Horodnicului, Cruşin, Delniţa, Dumbrăviţa, Fodoroaia, Lunca, Poiana Curţii, Poiana Fătului, Ocoale şi Şuvar, la care se adaugă Arşiţa, Cainovăţ, Delniţa, Dumbrăviţa, La Stejărie, Lunca, Pe groapă, Poieni şi Şoarece, determină extinderea şi zonificarea satului Marginea în părţi de sat, precum Bahna de Jos, Bahna de Sus, Cruşin, Valea în Jos şi Valea în Sus, la care se vor adăuga, în deceniile ce vor fi să vină, părţi noi de sat, deja schiţate de o modernizare şi extindere rapidă a vetrei satului acestuia cu oameni de o neasemuită hărnicie.
Toponimele, unele păstrate cale de veacuri sau poate chiar de milenii (Flocea, de pildă, care derivă din Flacea, adică pelasgul), permit o reconstituire, în baza documentelor de cancelarie domnească, dar şi în baza legendelor (ca fantezii creatoare ale memoriei colective), a istoriei vechi şi neştiută a locului şi a vetrelor străvechi şi mai noi de locuire, unele întrezărite de arheologi, altele uitate în vechi înscrisuri, dar şi în tainiţele platoului armonios, care constituie teritoriul comunei Marginea. În fond, deşi este o localitate relativ nouă, Marginea înseamnă, totuşi, o legendă contemporană, dar şi o intersecţie astrală (în sens mitic) a legendelor celor vechi.
Ca poziţionare geografică şi geologică („plastica solului”, cum formulează Grigorivitza), Marginea face parte din „linia Vijniţa – Capu-Codului (care) nu este numai o limită geografică, ea reprezintă şi o fruntarie geologică: în lungul ei, Vijniţa, Berhometele, Bănila Moldovenească, Vicovul, Marginea, Solca, Cacica, Capul Codrului şi Valea Seacă se ţin riguros la îmbinarea formaţiunilor de gresia carpatică (terţiar cretaceu), cari constituiesc, în cea mai mare parte, solul muntos al Bucovinei, cu cea a formaţiunilor terţiare şi quaternare ce constituiesc regiunea deluroasă. Aceasta, la rândul ei, se întrupează în aşa zisul podiş moldovean. Tot în lungul acestei linii se înşiră cele mai numeroase izvoare sau abundente mine de sare gemă a Bucovinei” .
Într-o altă formulare, datorată unui specialist, primul specialist în geografia României, profesorul Ion Simionescu, Marginea se află la interferenţa unor depresiuni, care vin în prelungirea „depresiunii de la Baia, (cele) de la Cacica şi dubla depresiune de la Horodnic, subcarpatică, şi, mai ales, cea apropiată, intracolinară, de la Rădăuţi, formând singurul câmp întins (631 kmp) din Bucovina, în care apa Suceviţei, abia ieşită din munţi, curge în largi coturi, cu multe bahne, ca un râu îmbătrânit.
În depresiunea de la Rădăuţi, se înscrie o temperatură medie anuală mai joasă (7-9 grade Celsius), decât în restul ţării.
Populaţia e veche, după urmele preistorice. Satul Volovăţ datează dinaintea întemeierii Principatului Moldovei. Densitatea populaţiei este de 120 locuitori pe kmp” .
Şi, desigur, odată cu satul Volovăţ, existau şi satele şi cătunele Volovăţului, inclusiv Vadul sau Prundul Volovăţului (deci ale râuşorului Suceviţa), cum s-a numit, cândva, Marginea, după cum rezultă şi din legende, deci din memoria artistică a românilor, dar şi din documentele de cancelarie voievodală.

Despre Drumul sau Plaiul Tătarilor,
drumul lui Dragoş Vodă

Anterior cu veacuri drumului împărătesc, cel ce străbate Marginea de la Nord, la sud, este drumul tătarilor, numit Drumul sau Plaiul Tătarilor după 1241, drum care coincide cu itinerariul de campanie militară al legendarului Dragoş Vodă şi care poate constitui, astăzi, un inegalabil itinerariu montan pentru drumeţie pedestră sau călare, un itinerariu în care frumuseţea desăvârşită a locurilor clocoteşte de legendă şi de inefabil, inefabilul fiind, în fond, starea aceea de comuniunea mitică (uneori, şi mistică), dintre om, natură şi cosmos, trăită poetic, indiferent de vocaţia lirică a fiecăruia dintre noi.

„Şi plaiul, despre care ni-e vorba, avea, la intrarea sa în munţii Bucovinei, două braţe: unul care începea la orăşelul Solca şi se urca, în sus, la Pietrele Muierilor, şi da în Sihliţă, de unde da în Târşiciori şi, apoi, ieşea în Poiana Mărului; iar celălalt braţ se începea de la satul Marginea, trecea, în sus, pe pârâul Şoarecului, până spre Pietrele Muierilor, da în Târşiciori şi, de aicea, ieşea, ca şi cel dintâi, în Poiana Mărului.
Din Poiana Mărului cobora în Craci, unde se întâlneşte Pârâul Poienii Mărului cu al Smidovaticului.
De aicea, a apucat în jos, pe apa Dragoşei, a mers până în Zăvoaiele din Mijloc şi-a ieşit în Câmpul Dragoşei, iar de aicea a apucat, mai departe, pe Câmpul Dragoşei, alături cu Dragoşa, până cam spre revărsarea Dragoşei în Moldoviţa.
De la Gura Dragoşei, a făcut în sus, pe malul stâng al Moldoviţei, până pe locul unde se află satul de azi Vatra Moldoviţei.
De aicea, ieşea la oraşul de azi Câmpulung, de unde ducea, apoi, pe la Piatra Străjii, până ce da pe locul unde se află satul Pojorâta.
De la Pojorâta, începând în sus, ducea, apoi, mai departe, tot cam peste vârful munţilor, adică până la Piatra Sterpariului, nu departe de satul de astăzi Ciocăneşti.
De aicea, se desfăcea, iarăşi, în două braţe, un braţ, de la Ciocăneşti, trecând apa Bistriţei, apuca muntele Suhard şi, de aicea, ducea tot pe Suhard, până aproape de Poiana Coşnei, nu departe de satul Coşna, apoi pe muntele Cucureasa, de unde scobora spre Rogna Nouă, în Ardeal, iar altul, de la Piatra Sterpariului, în dreapta, peste alte culmi de munţi, ducea în Maramureş” .

Descris invers, itinerariul legendar al lui Dragoş Vodă, care se sfârşea la Marginea, pe Dealul Arşiţa, unde, lângă sălaşul Zeităţii Pământului (Uţa), maramureşenii au durat o fortăreaţă, coincide, în cea mai mare parte, cu Drumul Tătarilor, devierile fiind determinate de necesitatea de a zdrobi garnizoanele tătare din munţi, precum cea de la „Ymor filius Molday” (menţionată de un călugăr catolic, în 1286), adică de la vărsarea Repedei (Homor, în tătară, Ymor, în scriere latinească) în Vale (Molda, în celtică), deci de la Gura Humorului, redescoperită în vara anului 2010, dar cu cercetări arheologice abia începute.

„Dragoş Vodă şi tovarăşii săi, vrând-nevrând, cutreierară, mai multe zile de-a rândul, cei mai înalţi munţi dinspre Maramureş, precum Bratila, Fluturica, Iedul, Ţapul, Lucina, Tătarca, Opcioara, Dârmoxa, Dadul, Mănăila, Lefele, Senatorii, Orata, Botoşul Mare, Botuşul Mic („botuş” înseamnă locul în care se pasc oile „botee”, adică sterpe, „botuşanii fiind păstorii turmelor de cârlani şi oi sterpe – n.n.), Runcul şi Runculeţul”, întâlnind un „Săhastru cucernic, care ieşi din desişul unei păduri” de pe Obcina Mestecănişului.
„Ajungând la Gura Boului, care trece alături cu munţii Senatoriul şi cu Runcul Boului şi se varsă în Moldoviţa, trecură în iastalaltă parte şi apucară, apoi, pe ţărmul stâng al Moldoviţei, în jos, şi merseră până la Gura Dragoşei, care curge din munţii dinspre răsărit şi se revarsă, în dreptul muntelui Scăuelele, asemenea în Moldoviţa. Aice, văzând ei că, dacă s-ar duce mai departe, la vale, ar merge mai mult spre amiazi şi nu, după cum le-a fost spus Sihastrul, spre răsărit, stătură locului, se odihniră puţin şi, apoi, după ce dete locului acestuia numele de Popasul lui Dragoş, apucară pe pârâul la care au fost ajuns, în sus, şi, în mai puţin de trei pătrări de oră, ajunseră într-o câmpie largă şi frumoasă”, unde au făcut o întăritură de lemn, pietre şi pământ („lagăr”, cum zice Simion Florea Marian), numind locul Câmpul lui Dragoş (locurile din vecinătate, cercetate de Dragoş: Macrişul, Bâtca Macrişului, Bobeica Frumosului, Runcul Frumosului, Smidovaticul, Fusa, Lupoaia, Cucureasa şi Arşiţa Tanului, cu precizarea că „bâtcă” înseamnă deal rotund, „runc” – deal despădurit, iar „smidă” – deal despădurit, dar copleşit de târşuri de brad).
„A doua zi, apucară pe apa Moldoviţei, în sus, şi, trecând pe locul unde astăzi se află Vatra Moldoviţei (…) merseră până aproape de obârşia Moldoviţei, adică până nu departe de Argel, şi cercetară dealurile, munţii şi văile care se-ntind de-a dreapta şi de-a stânga acestui râu, precum Ionul, Ciocanul, Dămăcuşa, Valcanul, Bouleţul, Măgura, Strigoiul, Pietrosul, Făgeţelul (…).
A treia zi apucară, pe apa Moldoviţei, la vale, merse până pe locul unde se află, astăzi, satul Frumosul şi începură a cutreiera dealurile şi munţii de prin împrejurimea acestuia, până spre Poiana Mărului, precum Arşicioara, Hâga, Arsura, Comarnicul, Rotunda, Dealul Bradului şi Dealul Mărului”.
Pe Bobeica, Dragoş avea să întâlnească un ceambul tătăresc („bourul” legendar şi se va vedea, la momentul potrivit, de ce descifrăm în bour un corp de oaste tătăresc), pe care îl urmăreşte prin munţi, până aproape de Gura Humorului de astăzi, bătălia victorioasă dându-se pe câmpul larg al apei Humorului, pe locul care avea să se numească Bouri sau Boura, astăzi cartier nordic al oraşului Gura Humorului.
După victoria împotriva tătarilor lui Kutlu-Buga (Bourul Norocos), conduşi în luptă de mârzacul dobrogean Atlamâş, care avea să fie ucis în luptă, Dragoş Vodă a revenit, pe Dragoşa, la Poiana Mărului.
„De aice, cârmind spre miezul-nopţii, se duseră mai departe, până ce se apropiară de munţii de pe malul drept al Suceviţei (care, pe atunci, după cum se va vedea, se numea Voloh-văţul, adică Românul).
Aice, dând iarăşi de-un pârâu, care se revarsă în Suceviţa şi fiind foarte obosiţi de drum, se opriră într-o prelucă de pe malul acestui pârâu, se odihniră puţin şi, după aceea, porniră, iarăşi, mai departe, la vale, pe pârâul acesta, care, de când a poposit Dragoş şi cu oamenii săi lângă dânsul, s-a numit şi se mai numeşte încă şi astăzi Dragoşinul, iar muntele, pe lângă care curge acest pârâu, Piciorul şi Dealul Dragoşinului.
Ajungând la Gura Dragoşinului, apucară pe malul Suceviţei, în jos, şi nu steteră mai mult locului, până nu ajunseră la marginea dinspre răsărit a munţilor, adică pe locul unde se află, în timpul de faţă, satul Marginea.
Aici steteră iarăşi locului şi poposiră” .

Tradiţiile, cum se numeau în vremea lui Simion Florea Marian (până în 1907) legendele, aduc, mereu şi mereu, în calea autohtonilor spiritele locului (Sihastrul, deci simbolul Cerului, şi Zeiţa Pământului, Uţa sau Volohuţa, deci Românca, precum în legenda întemeierii mănăstirii Suceviţa), care să îndrume, care să le descifreze, şi ca prorocire, legile, soarta, iar în calea nechemaţilor, în loc de spirite malefice, tradiţiile românilor postează păstori, care, după trecerea primejdiei, cu deplină biruinţă, aleg „să se aşeze fiecare pe câte un pârâu”, devenind, astfel, stăpânii munţilor, din obcină în obcină, deci de pe culme pe culme, astfel fiind obiceiul hotarului în vremurile vechi, o tradiţie abandonată abia în timpul lui Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, care convenea, în 13 decembrie 1433, împreună cu regele polon Vladislav, ca hotarul dintre cele două ţări să se mute, de „pe obcină”, pe firul apei (Ceremuş), noua practică hotarnică interstatală urmând să fie adoptată, încetul cu încetul, de-a lungul veacurilor şi în cadrul moşiilor moldoveneşti.

Itinerariile mărginene urmează, de regulă, reperele spiritualităţii noastre obşteşti, Marginea fiind un imens urcior din lut ars, în care freamătă, întru împărtăşire, apa veşnic vie şi tămăduitoare a adevăratei noastre identităţi. Câtă vreme păşim pe itinerariile memoriei străvechi, împărtăşindu-ne din ea, nimic din identitatea noastră reală nu se poate pierde.

Despre istoria Marginii, la răscrucea legendelor

Istoria Marginii se află la răscrucea legendelor şi cum, după datină, la fiecare răscruce, pe pământ românesc, există şi câte o fântână, în apele „fântânilor” (cum numea Hajdeu documentele medievale) va trebui să întrezărim chipuri şi adevăruri. Cei drept, există şi mărturii arheologice, drept rezultate ale unor cercetări ocazionale, condiţionate de încrâncenarea cu care pământul scoate la iveală, în fireasca lui respiraţie, tot felul de cioburi, dar arheologia, ştiinţă fiind, luminează glacial şi enigmatic, răscolind prin măruntaiele timpului cu bisturiul insensibil al regulilor prestabilite şi deja impuse de ştiinţă. Arheologii aveau să investigheze, în verile anilor 2001 şi 2002, „în Poiana Slatinei din bazinul Şoarecu (com. Marginea), plasată la circa 800 m sud de Vârful Pleşu (835,1 m), caracterizată printr-o serie de alunecări de teren, dar şi printr-o vegetaţie ierboasă deosebit de abundentă”, identificând o groapă de ardere a chirpicilor, „de forma neregulată, de dimensiuni modeste, având drept conţinut pământ amestecat cu cenuşă, cărbuni şi ceramică din Hallstatt”, deci cioburi de ceramică preceltică, din epoca timpurie a fierului, ceramică străveche europeană, dar ale cărei ornamentaţii dreptliniare se mai păstrează doar în motivele populare ale ţărilor din estul Europei („De altfel, chiar cercetătorii artei noastre populare ne spun că geometrismul dreptliniar al ornamentelor populare are o continuitate de-a lungul secolelor, care înapoi, în timp, ne-ar duce până în mileniul doi sau trei înainte de era noastră. Acest geometrism este de aproape înrudit cu acela al culturii preistorice de tip Halldtatt, care, printr-o ramificaţie, a pătruns şi în ţinuturi vechi greceşti, pe la anii 1000 î.e.n.” ). Celţii nu erau, pe atunci, percepuţi ca un popor (grecii aveau să numească populaţiile europene din nordul celui nai nordic oraş grecesc, Keltoy, celţi, sinonimul latin fiind denumirea de gali), ci o cultură, cea meşteşugărească, individualizată ca atare doar de Hesiod şi de Homer, dar ignorată de istorici şi de filosofii culturii, din pricina exaltărilor naţionaliste, care au cultivat doar mitul celor două culturi comunitare (mitul lui Cain şi Abel), cea agrară şi cea păstorească (mitul herodotian al sciţilor nomazi, din care ne-am trage noi, românii, şi al sciţilor plugari, din care s-ar trage slavii). Meşteşugarii preistoriei reprezentau o cultură aparte (nu se lăsau plugarii sau păstorii de îndeletnicirile tradiţionale pentru a se face mineri, fierari sau olari), încredinţată din tată în fiu (chiar şi în vremea lui Alexandru cel Bun sau a lui Ştefan cel Mare se aduceau obşti de meşteşugari saşi sau unguri, care onorau comenzile, dar fără a încredinţa tainele meşteşugurilor şi băştinaşilor, meşteşugul însemnând, în fond, viitorul descendenţilor direcţi ai meşteşugarului). Prin urmare, existenţa cioburilor de ceramică Halldstatt la Marginea nu presupune o locuire, temporară sau durabilă, celtică, în sensul de trib sau popor, ci una ocupaţională, care ţine de cea de-a treia cultură a preistoriei (mitul lui Hefaistos, care este şi primul mărturisitor al omenirii). Celţii, deci meşteşugarii, impun, nepremeditat şi indirect, numele lor ocupaţional unor populaţii vest-europene abia atunci când fierarul (precum Brenus, Siegfried sau… Bogdan Cuhea – cuhe înseamnă, în slavonă, fierărie), fiind şi cel mai bun mânuitor al armelor pe care le producea, se pune în fruntea populaţiilor, în mijlocul cărora trăiau, pentru a face faţă agresiunilor unor populaţii mărturisitoare şi deja statalizate (grecii, macedonienii, romanii etc.). Deci prezenţa meşteşugarilor, în perioada preceltică, la Marginea nu înseamnă o locuire celtică, localnicii hiperborei şi, apoi, pelasgi, păstori şi, mai rar, agricultori, determinând, în fond, stabilirea temporară sau durabilă a meşteşugarilor prin acele locuri. Din nefericire, ştiinţa, inclusiv arheologia, cântăreşte trecutul din perspectivele epocii noastre, impunând şabloane aparent infailibile şi ignorând, ba chiar desconsiderând legenda (tradiţia, cum o numea Simion Florea Marian), care este, de cele mai multe ori, o mărturie încifrată, pe care anevoie o mai putem înţelege, chiar şi atunci când legenda vizează timpuri apropiate de zilele noastre, precum cele prefeudale şi feudale, cu care preferăm să ne lustruim patriotard, dar refuzând tentativele de decriptare, de înţelegere din perspectiva epocilor respective. Chiar şi legenda descălecării Moldovei, în care Marginea îşi are locul ei, îmbrânceşte în uitare fapte reale, pentru a face loc nu mitului străvechi, ci mitizării trufaşe a unui inexistent patriotism.
Legenda spune că, în vremurile vechi ale viitoarei Moldova, pământul neamului nostru ar fi fost un „loc pustiu” (în sensul absenţei unei organizări statale, cum rezultă din documentele cancelariei papale). Ce-i drept, nici oameni prea mulţi nu se statorniciseră dincoace de Carpaţi, unde băteau vânturile cele reci, Leahul şi Rusul, aşa că, pe vremea aceea, aşa cum spun tradiţiile românilor, „puteai merge, cu săptămânile, oriîncotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai, unde şi unde, câte-un păstor, care-şi păştea turma sa prin cele preluci şi poeni. Şi tuturor păstorilor, câţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase, atât pentru dânşii, cât şi pentru turmele lor” .

Pe vremea aceea, când peste tot, în Moldova, puteai întâlni „poieni drăgălaşe, acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă până la brâu, şi presurate cu tot felul de flori, unele mai frumoase decât altele” , când „stăpânirea… în comun a oilor a transmis în zilele noastre o rămăşiţă folclorică, aşa-numita „sâmbră a oilor” (Oile se aduc la un loc numit „obcină” şi se mulg în comun” ), Dragoş Vodă şi oştenii lui, după ce uciseseră bourul legendar, „se duse mai departe, până ce se apropie de munţii de pe malul drept al Suceviţei” .

Înainte de a-l însoţi mai departe pe miticul Dragoş, spre Vadul Uţei, cum se numea teritoriul întins, de la ieşirea din munţi, pe actuala vale a Suceviţei, şi de a ajunge, împreună cu Dragoş Vodă, la Marginea de atunci, cred că e necesar să identificăm, mai întâi, cine şi ce era acel „bourel murg cu trei stele în frunte, care-şi lua cursul spre răsărit” , care ieşise în calea voievodului maramureşean.
După 1241, până prin 1365, Moldova se afla sub stăpânire tătară, în jurisdicţia mârzacului de trei tuiuri Kutlu-Buga (Bourul Norocos, în traducere), care îşi avea reşedinţa la Orheiul Nou, numit în tătară Şehr al-cedid.
În vremea dependenţei tributare faţă de Hoarda de Aur, existau, în Moldova, două tipuri de sate, funcţie de ocupaţia şi de statutul locuitorilor: româneşti, răsfirate, cu case durate pe înălţimi şi cu ocupaţie principală creşterea animalelor, şi tătare şi slave, „curţi”, „sălaşe” sau „selişti”, adunate pe văi sau şesuri, în jurul unei ape, cu ocupaţia principală cultivarea cerealelor. Ambele tipuri de sate erau conduse de cneji, deci de o nobilime gentilică a unor „stăpâni de sate dinainte de fundarea statului feudal” .
Pe la anul 1334, aşa cum spune cronicarul Ureche, tributar cronicarilor poloni, „să sfădea… domnii de Ardeal cu Crăiia Leşască, care de care să cuprinză ţara, să fie supt ascultarea sa” , dar ungurii s-au mişcat mai repede şi, aşa cum „scrie letopiseţul… Laslău craiul… gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre aceşti tătari, carii au fost lăcuitori la Moldova, de i-au trecut apa Siretiului… Şi, după multă goană ce au gonit pre tătari, i-au gonit şi i-au trecut preste Nistru, la Crâm, unde şi până astăzi trăiesc” . Cronicarul exagerează, desigur, ştiut fiind faptul că ungurii, conduşi de comitele secuilor, Andrei Lackfy (voluntarii maramureşeni, aflaţi sub comanda generală a lui Lackfy, îl aveau drept căpitan pe voievodul maramureşean Dragoş din Bedeu, cel legendat ulterior, şi prin atribuirea faptelor descălecătorului real, Bogdan Cuhea, drept întâiul descălecător de ţară, Dragoş Vodă).
La bătălia de la Boura, aproape de Gura Humorului, în care ungurii i-au învins pe tătari, nu a participat şi Kutlu-Buga (Bourul Norocos), tătarii fiind conduşi de mârzacul dobrogean Atlamâş, numit de cronicarul ungur Athalamos, cumnat, dar şi rob, după obiceiul tătar, al lui Kutlu-Buga, Atlamâş fiind capturat şi ucis (spânzurat, deci dezonorat) de oştile comisului secuilor, Andrei Lackfy. Acest Atlamâş, care purta scutul cu blazonul (bourul) lui Kutlu-Buga, ca toţi tătarii, şi care avea să cadă rănit în luptă, a fost mitizat simbolic drept legendarul „bourel murg cu trei stele în frunte, care-şi lua cursul spre răsărit”, pe care l-a răpus Dragoş din Bedeu, deşi „bourul” real, Kutlu-Buga, nu participase la bătălie, dar avea să revină în istorie pentru a recuceri şi a încredinţa ţinuturile de dincoace de Carpaţi fratelui lui de vitejie, voievodul maramureşean Bogdan din Cuhea.
Mârzacul de la Orhei (Şehr al-cedid) era o personalitate a epocii, redescoperită, în baza ignoratelor documente islamice de… numismaţi, şi asta pentru faptul că mârzacul bătea monedă proprie, de aramă, pe revers având un bour, văzut din lateral (cum se întâmpla cu toate reprezentările heraldice), acelaşi blazon fiind pictat şi pe scuturile ostaşilor săi. „Prezenţa numelui lui Kutlubuga pe emisiunile de cupru de la Şehr al-cedid ridică unele probleme. Un înalt demnitar al Hoardei de Aur, cu acest nume, este atestat în 1347 şi 1358, ca semnatar al tratatelor încheiate cu veneţienii, ca oponent al lituanienilor, în lupta de la Sinie Vody, în 1362 sau 1363, iar după 1381, ca unul dintre apropiaţii lui Toktamâş, care-i va încredinţa guvernarea Crimeii (funcţie în care este cunoscut în perioada 1382-1387). Istoricii români consideră că este vorba despre un singur personaj, caz în care lansarea monedelor de la Şehr al-cedid ar marca desprinderea sa de Mamai (adevăratul deţinător al puterii, în spatele lui Abdalah), cu mult înainte de a trece de partea lui Toktamâş. După părerea noastră, este vorba de două personaje cu acelaşi nume, unul decedat pe la 1367 (fratele de arme al lui Bogdan – n.n.), celălalt cu o carieră la vârful ierarhiei, începută cu peste un deceniu mai târziu. Acest Kutlubuga va fi încercat să împiedice instalarea lui Dragoş la conducerea Moldovei tributare şi este posibil ca tradiţia să fi transmis deformat acest fapt. Ne referim la episodul vânării şi ucideri bourului” .
Bogdan, cneazul românilor din Cuhea, Vişeu şi Moisei, recunoscut, încă din 21 octombrie 1343, „ca un necredincios faţă de rege” , avea să cucerească marca ungurească din Moldova subcarpatică încă înainte de 1 aprilie 1350, când se înregistrau, în Maramureş, „invasores de Muldwa” , Descălecatul fiind descris de notarul regelui maghiar Ludovic I, Ioan de Kukulo (de Târnave): „Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, adunând românii acelui district, a trecut în taină în Ţara Moldovei, care era supusă coroanei regatului maghiar, dar, din cauza vecinătăţii tătarilor, de mult părăsită de locuitori. Şi, deşi el a fost combătut de mai multe ori de oastea regelui, totuşi, crescând numărul românilor locuitori în această ţară, ea s-a extins şi s-a constituit ca stat”.
Extinderea şi constituirea ca stat s-a făcut, fără îndoială, şi cu sprijinul lui Kutlu-Buga, care-i încredinţează prietenului său, Bogdan, acelaşi semn heraldic, bourul, dar văzut din faţă, precum în semnul zodiacal islamic din reliefurile selgiucide cu cap de bour de pe moscheile de la Diyarbakir (sec. XII) şi Cardakhan, Denizli, anul 1230 , semn heraldic transformat în stema Bogdaniei, cum se va numi Moldova, în toate documentele islamice de după Bogdan Întemeietorul. Drept mărturie stă şi inelul cu petece, descoperit în necropola domnească Bogdania, pe care pecete, sub însemnul zodiacal islamic, este scris, în arabă, numele lui Alah, ca o dovadă că acel inel şi acea pecete heraldică reprezintă darul lui Kutlu-Buga, făcut fratelui său de vitejie, Bogdan. Odată cu pecetea, Bogdan prelua şi satele de robi tătari şi slavi ale lui Kutlu-Buga, pe care urmaşii săi aveau să le încredinţeze, pentru credinţă şi slujbă (principiile de bază ale feudalismului), unor mănăstiri, dar şi unor boiarini, termenul denumind, pe atunci, pe cneazul care putea veni la oaste călare şi însoţit de măcar patru pedestraşi.

Revenind la Dragoş din Bedeu, deci la legendarul Dragoş Vodă, aflăm din legendă că, în drumul lui spre apa Suceviţei, întâlni în cale „un părău, care se revarsă în Suceviţa, şi, fiind foarte obosiţi de drum, se opriră într-o prelucă de pe malul acestui părău, se odihniră puţin şi, după aceea, porniră iar mai departe, la vale pe pârâul acesta, care, de când a poposit Dragoş şi cu oamenii săi lângă dânsul, s-a numit şi se mai numeşte şi astăzi Dragoşinul (pârâul se va numi, mai târziu, înspre vărsarea în Suceviţa, pârâul Şoarec, de pe teritoriul Marginii – n.n.), iar muntele, pe lângă care curge acest părău, Piciorul şi Dealul Dragoşinului.
Ajungând la Gura Dragoşinului, apucară, pe malul Suceviţei, în jos, şi nu steteră mai mult locului, până nu ajunseră în marginea despre răsărit a munţilor, adică pe locul unde se află, în timpul de faţă, satul Marginea. Aice, steteră iarăşi locului şi poposiră.
După ce s-au odihnit şi aici de-ajuns, se porniră iarăşi mai departe, tot spre răsărit, până ce ajunseră în partea despre apus a satului de astăzi Volovăţ, şi anume pe dealul care se numeşte Arşiţa. Ajunşi aice, se puseră iarăşi în cale să stee mai multe zile, ca şi-n Câmpul lui Dragoş de lângă Dragoşa, şi să cerceteze cu de-a măruntul locurile de prin prejurime.
Şi, cum se hotărâră, făcură şi aice un lagăr.
Sfârşind lagărul de făcut, aşeză Dragoş străji, jur, împrejurul lui, iar el şi cu ceilalţi tovarăşi ai săi, adică cu sfetnicii, căpitanii oştilor şi alţi boieri şi fii de boieri, cari veniră cu dânsul, după ce cinară şi se veseliră plini de bucurie că au ieşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ţară, se puseră ca să se odihnească.
A doua zi, dimineaţă, cum se sculară, trimise Dragoş Vodă pre trei inşi dintre cei mai aleşi, mai iscusiţi şi mai viteji căpitani în părţile de prin apropiere, ca să iscodească ţara în care au intrat, şi anume pre unul spre amiazi, pre al doilea spre miazănoapte, iar pre al treilea şi pre cel din urmă spre răsărit.
Cei doi căpitani dintâi, după ce merseră în părţile în care li s-a spus şi după ce cutreierară, timp de mai multe ore, adică pe cât li-a fost cu putinţă, locurile pe unde trecură, se-ntoarseră înapoi, cu vestea că locurile cercetate de dânşii sunt foarte frumoase şi mănoase, dar nicăieri nu deteră preste vreo urmă de om”.

Întrerupem, iarăşi, firul legendei, pentru că însuşi cronicarul Ureche o contrazice, înşelându-se, la rândul lui, sugestionându-se, pe fond mitologic valah, cu unele informaţii aproximative, preluate din cronici polone:

Cum precizări de genul „scrie Bielschii cronicariul leşesc” sau „scrie cronicariul leşesc Marţin Paşcovschii”, menţionează Ureche, în proprie formulare: „Scrie la letopiseţul cel moldovenesc, la predoslovie, de zice că dacă au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum e târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure măruntă, au pogorât pre mirodenia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcărea stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele dacă l-au întrebat vânătorii ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnesc fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, dacă au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârg s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus” (Ureche, Letopiseţul…).

În realitate, Dragoş, voievodul maramureşean din Bedeu, nu a ajuns prin părţile Sucevei, ci doar prin cele ale Rădăuţilor, iar confuzia se datorează identităţii de nume dintre Iaţco, ctitorul şi proprietarul mănăstirii din Iţcani şi a bisericii Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn), pe care le va închina, în mai 1395, patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea, cu Iaţco de Voitin, tatăl lui Iaţco din Iţcani şi al lui Herman de la Voitin. În 1334-1340, probabil că Iaţco din Iţcani nici nu era născut, nicidecum să fie „un moşneag bătrân”.
Că Dragoş din Bedeu îl întâlneşte, la Voitinel (Voitin), deci aproape de Marginea şi de Volovăţ, pe Iaţco din Voitin, tatăl lui Iaţco din Iţcani, o probează uricele de mai târziu, precum cel din 18 august 1427, prin care Alexandru cel Bun întărea lui Herman şi fratelui său, Iaţco, „ocina lor şi le-am dat satul lor, unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet”, dar, mai ales, cel din 16 mai 1490, prin care Ştefan cel Mare cumpăra, de la „Bogdan de la Voitin şi fratele lui Ion Miciorna, şi surorile lui, Ilca şi Muşa, copiii lui Hărman, nepoţii lui Iaţco”, cu 500 zloţi tătăreşti, „un sat, anume Voitinul, unde a fost casa tatălui lor, Hărman, şi a bunicului lor, Iaţco, unde iese Voitinul din pădure şi din poieni, unde a fost mănăstirea lor şi fânaţul lor cel vechi, sub codru”, sat pe care Ştefan cel Mare l-a dăruit mănăstirii Putna.
Deci, uricele confirmă legenda trecerii lui Dragoş Vodă prin Marginea (şi câţi voievozi, prinţi, regi şi împăraţi, până la Împăratul Akihito al Japoniei nu aveau să o mai facă, de-a lungul vremii!), aşa că revenim la „tradiţia” relatată de Simion Florea Marian, exact acolo unde am întrerupt-o, pentru că mai avem multe lucruri de aflat şi, mai ales, de înţeles:

„Cel din urmă, însă, cum s-a pornit la iscoadă, nu ajunse departe şi dete de-o prelucă, răsfăţată şi împrejurată de tot felul de pomi. Iar în mijlocul prelucei aceleia erau nişte pietre frumoase, cu tot felul de scrisori şi împestrituri pe dânsele, şi-ntre pietrele acelea se afla o colibioară.
Căpitanul nostru, cum zări colibioara, se şi apropie de dânsa şi intră înăuntru, ca să vadă de este cineva întrînsa ori e părăsită şi deşartă. Şi cum intră înăuntru, dete de-o bătrână, care sta înaintea icoanei Maicii Domnului şi se ruga. Uimit de ceea ce văzuse, se opri, deodată, locului, neştiind ce să înceapă: să înainteze mai aproape şi să vorbească cu dânsa ori să aştepte până-şi va sfârşi rugăciunea.
Dară bătrâna, cum simţi că a intrat cineva la dânsa, de-a una îşi întoarse capul, ca să vadă cine-i, şi, cum dete cu ochii de dânsul, se şi ridică în picioare şi, întorcându-se cu faţa către el, începu a spune, cu de-a măruntul: cine şi de unde este el, cu cine şi cum a venit până acolo şi că ea îi aşteaptă, acum, de mult să vie. Iară după ce-i spuse toate acestea, îl rugă ca s-o ducă îndată la Dragoş.
Căpitanul, mirându-se de celea ce le văzu şi auzi, crezu, la început, că se află înaintea unei vedenii şi, de aceea, nici nu mai cuteză a o întreba de unde vine ea acolo, cine este şi cum se cheamă, ci o duse, îndată, la Dragoş.
Dragoş Vodă, cum o văzu, se miră şi el ca şi căpitanul ce-o aduse de unde a răsărit, deodată, femeia aceasta. Apoi o întrebă cum se cheamă, cine este şi de unde vine, să locuiască în acele locuri singuratice.
– Numele meu e Uţa!, răspunse bătrâna. Sunt născută în munţii Bradului şi-s fecioară de când trăiesc. Părinţii mei au fost boieri de neam, dar răutăţile şi nestatorniciile timpului m-au făcut să părăsesc lumea încă din tinereţe şi să trăiesc aice singură, în rugăciuni, că doară s-a îndura bunul Dumnezeu şi ne-a mântui de liftele cele spurcate şi rele. Pe tine, Doamne, te ştiu cine eşti; ştiu de ce ţi-ai părăsit ţara şi moşia strămoşească şi de-aceea vin, acuma, să-ţi spun, în numele Domnului ce m-a trimis, că te aşteaptă mare mărire. În scurtă vreme, ai să ajungi Domn şi stăpânitor peste întreaga ţară în care ai intrat şi neamul tău are să fie mare şi vestit, şi numele lui nu se va şterge niciodată, cât timp va mai fi urmă de creştin în ţara noastră. Deci, locul pe care ţi-ai pus piciorul, când ai ieşit din ţara părintească, să nu-l mai părăseşti, ci să-l cuprinzi şi să-l stăpâneşti, că nime n-are să ţi se poată pune împotrivă!
Şi cum rosti bătrâna cuvintele acestea, un nor negru, cu fulgere şi tunete, o cuprinse şi, cât ai clipi din ochi, se făcu nevăzută şi, de-atunci, încoace, nime nu i-a mai dat de urmă, nime n-a mai văzut-o, măcar că Dragoş Vodă puse oameni anume ca s-o caute în toate părţile.
Şi era femeia aceea în vârstă cam de o sută de ani, la faţă cam slută şi urâtă, la privire însă blândă, şi cine-a văzut-o i se părea că vede o minune înaintea sa.
Şi mai stând Dragoş Vodă, cât timp va mai fi stat (Grigore Ureche susţine, în baza erorilor cronicarilor poloni, că domnia lui Dragoş ar fi început nu în 1335, ci în „leatul 6867 (1359), când au stătut domn Dragoş vodă… au domnit doi ani, apoi au murit” – n.n.), după întâlnirea şi vorbirea ce-a avut-o cu bătrâna Uţa, pe locul unde şi-a fost aşezat el lagărul din urmă, cercetând toată ţara în care a intrat în lungiş şi-n curmeziş. Iară după ce s-a încredinţat că e mai mult deşartă decât împoporată, dar foarte întinsă, frumoasă şi mănoasă fiind, pe lângă aceasta încă şi împănată cu tot felul de păduri şi codri, dumbrăvi şi rediuri, şi adăpată cu o mulţime de râuri şi pâraie cu apă limpede ca lacrima şi pline cu tot felul de peşti, s-a hotărât ca să se pue luntre şi punte s-o cuprindă toată, şi-apoi să se facă el Domnitor şi stăpânitor peste dânsa. Dar fiindcă el a fost venit, de astă dată, numai ca s-o iscodească şi avea numai foarte puţini oameni cu dânsul, de-aceea, ca să aibă cu cine o cuprinde şi stăpâni, cum a iscodit-o de-ajuns, s-a întors îndărăpt în ţara sa, în Maramureş, şi a prins a îndemna pre supuşii săi şi pre alţi Români ca să vie şi ei cu dânsul.
Şi nu mult după aceasta, iată că s-au şi ridicat mai mulţi boieri şi popor de rând şi s-au pornit cu toţii şi au venit ca să se aşeze de istalaltă parte de munţi, în ţara cea nouă, adică în Moldova, căci aşa s-a numit ţara aceasta după ce a cuprins-o Dragoş.
Şi de astă dată Dragoş Vodă şi cei ce au venit cu dânsul nu porniră de-acasă în chip de vânătoare, ca-ntâia oară, ci ei luară şi toată averea lor cu dânşii şi ţinură calea drept spre locul unde a stătut Dragoş Vodă de vorbă cu Uţa.
Şi după ce au sosit şi au descălicat pe locul acela, a pus Dragoş Vodă să facă o întăritură pe dânsul, adică o cetăţuie, ca, la timp de rebelie, de mare cumpănă şi nevoie, să aibă unde a se retrage şi de unde a se apăra împotriva duşmanilor.
Şi-au făcut o întăritură cu cinci şanţuri, din sus de satul de astăzi Volovăţ, şi anume sub poalele dealului Arşiţa (deci, înspre Marginea – n.n.). Şi întăritura aceea, ale cărei urme de ziduri se mai pot vedea încă şi astăzi, s-a numit Fortăreţ”.

Există, în legendă, un amestec de fapte ale lui Dragoş şi ale lui Bogdan, Bogdan Cuhea fiind, în fond, descălecătorul real, dar asimilat de mitul lui Dragoş din Bedeu. Chiar şi cronicarul Grigore Ureche preia această legendă , înveşnicind-o („şi noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pe urmă… de păstorii nemeriţi, că umblând păstorii de la Ardeal, ce să chiamă Maramoroş, în munţi, cu dobitoacile, au dat de o hiară, ce să chiamă buor, şi, după multă goană ce o au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiind şi hiara obosită, au ucis-o, la locul unde să chiamă acum Buorenii, daca s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor să însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre care o au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Ajijdirea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova”), legenda cunoscută, deci, reprezintă un mit ulterior lui Grigore Ureche, care a scris despre vremurile vechi nu în baza unei tradiţii orale moldoveneşti, ci sugestionându-se, pe fond mitologic valah, cu unele informaţii aproximative, preluate din cronici polone.

În realitate, Moldova are un singur Descălecat, cel din 1359-1365 (1349-1365, după alte surse şi, în special, după cele germane), săvârşit de Bogdan, voievodul maramureşean din Cuhea, Ieud, Bocicoel, cele două Vişeie, Moisei, Borşa şi cele două Selişte, sate care, în 2 februarie 1365, aveau să fie confiscate, de Ludovic al Ungariei, „de la voievodul Bogdan şi fiii săi, necredincioşi înveteraţi ai noştri, pentru blestemata lor vină de necredinţă… care… plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în suspomenita noastră ţară moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba noastră” . Bogdan, frate de vitejie cu Kutlu Buga (Bourul Norocos), avea să îi izgonească pe unguri peste munţi, cu sprijinul Hanului Hoardei de Aur, care a numit noua ţară Bogdania, nume păstrat, peste vremuri, în toate documentele islamice, încredinţându-i, printr-un inel, descoperit în necropola de la Rădăuţi, şi pecetea cu semnul zodiacal islamic pentru „Stâlpul Bourului”, precum şi cu numele lui Alah, scris în arabă, şi asta din pricină că el, hanul, avea ca însemn heraldic bourul văzut din lateral (cum se poate vedea pe monedele de cupru, bătute de el la Orheiul Nou sau Şehr al-cedid), stema Bogdaniei aflându-se cioplită, în secolul al XII-lea, ca relief selgiucid pe moscheea de la Diyarbakir şi, din anul 1230, pe moscheea de la Cardakhan, Denizli .

Cât despre toponimul Moldova, el are o rădăcină celtică („mulda” înseamnă „vale”), multe dintre toponimele noastre având aceeaşi provenienţă (Cerna şi toate variantele vin de la Cernunos, de la Cerul Îndepărtat, cel întunecat, din care „cerne” zăpada, simbolul lui mitic şi, parţial idolatru, fiind Capricornul, cu datina Cerbului, deci a morţii şi a învierii Timpului).

Dimitrie Cantemir susţinea, parcă şi cu întemeierile din „Urătură” şi din străvechile noastre colinde, cum că, şi în Moldova vremii sale, „ţărani moldoveni adevăraţi nu sunt deloc. Cei pe care îi aflăm se trag din ruşi sau din ardeleni sau ungurieni, cum avem obiceiul să le zicem. Căci, în veacul cel dintâi după descălecatul Moldovei, Dragoş o împărţise toată între ei, cei ce-au venit cu el, când a găsit ţara cea nouă pustie de locuitori. Dar, fiindcă se părea că nu e cu dreptate ca un boier să muncească la alt boier (pentru că toţi cei ce se trăgeau din sângele lui Roman se socoteau boieri) şi fiindcă neamul, deprins cu armele, se socotea prea bun pentru ca să fie folosit la lucrarea pământului, atunci urmaşii lui Dragoş au fost nevoiţi să aducă, cu învoirea domnului, oameni din ţările învecinate (unde şerbia ţăranilor era în obicei) şi să-i aşeze pe moşiile lor. Că lucrul acesta este adevărat o dovedeşte însăşi numele de ţăran, care, în graiul moldovenesc, se zice „vecin” şi din care se vădeşte că aceia pe care armele moldoveneşti învingătoare i-au silit să muncească pământul au fost, mai întâi, vecini. Tocmai din această pricină în Ţara de Sus, cea dintâi unde s-au aşezat Drăgoeştii, se află multe aşezări ţărăneşti; iar în Ţara de Jos, unde s-au aşezat mai în urmă, nu sunt alţi ţărani decât aceia pe care boierii din acest ţinut i-au cumpărat cu bani din Ţara de Sus şi i-au adus pe moşiile lor sau aceia pe care i-au cumpărat dintre răzeşii care şi-au înstrăinat moşia strămoşească, din pricina sărăciei, şi care, asemenea, au fost siliţi cu strâmbătate să-şi pună grumazul în jugul şerbiei” .

Din păcate, în ceea ce priveşte istoria noastră, nimeni nu poate formula teze definitive, oricât de ştiinţifice i-ar fi orgoliile, datorită „leneviei” spirituale „a străbunilor noştri” , condamnată şi de Neculce, atunci când avea să constate că „nu să află letopiseţe scrisă de pământeni vechi” , dar este de preferat ca şi în încercările noastre de repovestire a istoriei, „să nu ne orbim noi înşine prin linguşiri şi înălţări peste aceea ce suntem în adevăr” . În aceste condiţii, tentativele de recuperare de memorie obştească, bazate pe urice şi ispisoace, deci pe întăriri şi cărţi de judecată echivalente cu un cadastru primitiv, dar şi pe relatări diverse (literare, gazetăreşti), dominate nu numai de subiectivismul autorilor, ci şi de cel al epocilor de care ţin, se contaminează, la rândul lor, de subiectivism, dar şi peste acesta, ca şi peste firava memorie a românilor, trebuie trecut cu înţelegere şi cu îngăduinţă, căci, iarăşi vorba lui Cantemir, „dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut şi să înfăţişăm pe locuitorii ţării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit” .
Iar în acest spirit, trebuie precizat că, datorită deselor pustiiri şi repopulări de aşezări moldoveneşti, de-a lungul veacurilor, nici un bucovinean de astăzi nu-şi va putea identifica moş-strămoşul în protopărinţii uneia sau alteia dintre străvechile noastre aşezări, deşi, în unele cazuri de pribegie prin locuri şi vremuri, această genealogie tăinuită nu se poate exclude în mod categoric. Pentru că este posibil ca, mânaţi de un lăuntric şi neînţeles alean, să ne tot întoarcem, măcar o dată la zece generaţii, pe vatra celui mai îndepărtat străbun şi să rămânem, acolo, cale de măcar câteva generaţii. Este posibil, dar nu şi obligatoriu.

La aceeaşi răscruce a legendelor, în care Marginea ocupă un loc central, se mai află una, cu referire la aceleaşi vremuri, care trebuie relatată înainte de a dovedi că zona subcarpatică rădăuţeană, incluzând şi Marginea, era populată şi în perioada stăpânirii tătare (până în secolul al XVII-lea, rar sat care avea mai mult de zece case, iar un cătun, mai mult de cinci case, dar răspândite şi durate pe înălţimi), şi în cea a întemeierii statului feudal moldovenesc. Legenda respectivă relatează, în felul ei încifrat, despre întâmplări vechi, care justifică un toponim care are legătură şi cu mărginenii, dar şi cu solcanii, Piatra sau Pietrele Muierilor, consemnate şi în hărţile cadastrale ale Marginii, atât în secolul al XIX-lea, cât şi în cel următor, datorită unor proprietăţi mărginene prin acele locuri.
Pietrele Muierilor sau ale Femeilor, numite astfel într-un uric din 6 august 1583, prin care Petru Movilă Vodă înzestrează mănăstirea Suceviţa (stabilind hotarele moşiei, sunt menţionate „opcina la Piatra Femeilor şi, de acolo, la Dealul Vulturilor, la capătul Somi şi opcina la Dealul Solcin, şi iarăşi opcina, până unde se întâlneşte cu drumul slatinii şi, de acolo, tufişul la capătul pârâului şi tot drumul Olhoveţului, unde iese drumul din pădure, la colţul lui Jurj” ), au parte şi de legende, dar şi de descrieri interesante.

Legenda, repovestită de Simion Florea Marian, care o auzise de la solcanul Victor Vasilescu, „ascultant la tribunalul din Suceava”, dar o şi citise, într-o variantă germană, datorată lui Staufe-Simiginowicz, din opera căruia luase, de fapt, şi alte legende, este însoţită, în cartea marelui folclorist bucovinean şi de un text al farmacistului solcan Alexandru Braha, text care, după o succintă descriere a itinerariului şi a monumentului naturii, legendează pe seama haiducului Darie (cu care ne vom reîntâlni, pe larg, peste câteva zeci de pagini):

„Pietrele Murierilor se află la apus de orăşelul Solca şi sunt aşezate pe vârful unui munte, numit „La Pietri”.
Din Solca, până la Pietrele Muerilor, trebuie să mergi ca la trei ore, şi anume se merge pe la biserica ortodoxă-orientală, pe ţărmul pârâului Solca, în sus, până ce ieşi în Sihlişoara, într-un şes numit Şesul lui Mitraşcu, de unde se începe, apoi, muntele pe care se află Pietrele Muierilor.
Ajungând pe vârful muntelui, dai, mai întâi, de o stâncă mare, în formă rotundă, care se află la răsărit şi care se numeşte Pietrele Mici.
De la Pietrele Mici, se merge, printr-un tufiş des de brazi şi făgani, ca la 200 paşi, şi dai de Pietrele Mari sau Pietrele Muierilor.
Aici se văd două grupe pe pietre. Grupa primă seamănă, după forma lor, cu Pietrele Mici, sunt, însă, cu mult mai mari decât acestea. Pietrele din grupa a doua se trag, spre apus, în formă lungăreaţă şi sunt foarte mari şi impozante. Dinspre miazănoapte, se ridică din pământ, drept în sus; dinspre miazăzi, însă, se ridică treptat, aşa că, din partea aceasta, se poate, dar cu mare băgare de seamă, ajunge pe vârful lor, unde este aşezată o cruce de piatră.
Bătrânii din Solca povestesc că pietrele acestea poartă numele Pietrele Muierilor de-aceea, pentru că, îmblând un hoţ, Ion Darie, cu tovarăşii săi, la prădăciuni, muierile lor petreceau printre dânsele, fiind sigure de orişice primejdie.
Chiar şi Darie singur, când era strâmtorat de poteraşi, încă se retrăgea între aceste pietre, unde petrecea, apoi, cu săptămânile.
Spun, mai departe, bătrânii că-ntre crăpăturile acestor pietre se află o pivniţă. În pivniţa aceasta să se fi slobozit, înainte de 40 de ani, mai mulţi Solcani, legaţi cu funii şi să fi aflat întrînsa o masă de piatră, de doi stânjeni de lungă, şi, împrejurul mesei, mai multe scaune rotunde ca berbinţele şi, asemenea, de piatră.
În sfârşit, mai povestesc oamenii că, înainte vreme, să fi văzut, în apropierea pivniţei, încă o chingă, cioplită în patru muchii, care era aşezată între doi copaci. Capetele chingii se puteau vedea, înainte de 40 de ani, mijlocul, însă, nu, fiindcă a fost putrezit. Cu timpul, au putrezit şi capetele şi au picat din copaci, aşa că, astăzi, nimic nu se mai poate vedea.
Crăpăturile, prin care puteau intra în lăuntrul pivniţei, rupându-se, în decursul timpului, bucăţi mari de pietre, s-au astupat şi, astăzi, nu mai este nimeni în stare să afle locul pivniţei, fiindcă bucăţile picate jos sunt cât nişte case de mari.
Priveliştea de pe Pietrele Muierilor e minunată. Din trei părţi, păduri fără capăt şi, dintr-o parte, spre Solca, se vede întreg şesul Sucevii, începând de la comuna Straja şi până la oraşul Suceava”.

Legenda „Pietrele muierilor”, publicată de Simion Florea Marian, se referă, cu „tragere” spre Solca (doar de acolo era naratorul popular, de la care Marian culegea legenda) la vremurile vechi ale plaiurilor humoreano-rădăuţene, poate că la cele când întreaga Moldovă se afla sub stăpânirea tătarilor sau poate că la vremuri de după Descălecat, dar amestecă întâmplări posibile, din vechime, cu păţanii mai recente ale cetaşilor lui Darie, fără să se facă, însă, vreo referire la celebrul personaj bucovinean:

„Nu ştiu de s-a aflat ori de se mai află undeva, pe faţa pământului, vreo ţară care să fi fost de atâtea ori cutreierată, prădată şi pustiită de către atâtea limbi străine, păgâne şi creştine, de câte ori a fost ţara noastră. Şi iarăşi nu ştiu de se mai află undeva vreun popor, care să fi avut atâtea de suferit din partea nenumăraţilor şi cumpliţilor săi duşmani, ca Românii.
Dar, cu toate că Românii avură, în decurgerea timpului, de-a se lupta cu atâţia duşmani, unii mai nesăţioşi, mai lacomi, mai năprasnici şi mai răi decât alţii, care nu numai că le sugeau şi scurgeau ţara de toate bunătăţile, nu numai că-o prădau şi-o pustiiau, ci, de multe ori, voiau să-i stârpească chiar şi pe dânşii, totuşi ieşiră, din toate luptele acestea, învingători şi-o duc, bine, rău, cum o duc, şi astăzi, pe când partea cea mai mare dintre neîmpăcaţii lor duşmani se stinse de mult de pe faţa pământului, ca şi când nici n-ar mai fi fost.
Unul din mulţimea acelor duşmani neastâmpăraţi şi înverşunaţi, din partea căruia, în multe rânduri, şi mari daune, neplăceri şi neajunsuri au trebuit să sufere Românii, au fost Tătarii. Nu apucau bine a scăpa de dânşii, a se mai înfiripa şi într-arma puţin şi numai ce se trezeau că iarăşi au venit asupra lor. Şi, când veneau, era varga lui Dumnezeu, pe unde treceau şi ce făceau!
Aşa o păţiră, într-o vară, cine ştie câţi ani vor fi de-atunci, Românii din ţinutul Solcii. Când cugetau ei că nimeni nu i-a mai supăra, că cel puţin vara aceea vor petrece-o în pace şi linişte, tocmai atunci se treziră, de-odată, cu ştirea că o mulţime de Tătari au trecut râul Suceava, pe la Gura Solcii, şi, apucând pe pârâul Solca, în sus, s-au îndreptat spre dânşii.
Solcanii, ştiind prea bine cine-s Tătarii şi ce sunt ei în stare să facă, cum au prins de veste despre această năvălire neaşteptată, îndată s-au adunat, cu toţii, la un loc, şi, înarmându-se care cu ce a putut şi cum a putut, voiră să se pornească împotriva lor, ca să lupte cu dânşii şi, de le va fi cu putinţă, să-i fugărească îndărăpt, de unde au venit.
Bine!… Ei s-au înarmat şi, ca bărbaţi, puteau să iasă înaintea Tătarilor şi să lupte cu dânşii! Dar ce era să-nceapă şi să facă muierile lor? Să le lase singure, acasă, numai cu copiii, nu le venea la socoteală, căci ei nu ştiau, încă, câţi Tătari vin asupra lor şi cum vor scoate-o cu dânşii la capăt: învinge-i-or ori poate vor fi învinşi? Şi, ferească Dumnezeu, dacă vor fi învinşi, ce să facă, atunci, cu muierile? Cum să se apere ele de Tătari? Deci, cugetară ce cugetară şi, apoi, spuseră muierilor să ia copiii cu sine, să părăsească, cât mai degrabă, satul, să apuce pe valea Solcii, în sus, şi, până ce se vor înturna ei din luptă, să caute şi să se ascundă undeva, prin fundoaiele munţilor, ce se întind în partea dinspre apus a Solcii.
Muierile nu steteră mult pe gânduri, ci, ascultând de bărbaţii lor, luară degrabă copiii în braţe, se porniră pe apa Solcii, în sus, trecură pe la Piciorul Dealului, Dealul lui Vodă şi Tocilele, care se află pe ţărmul drept al pârâului Solca sau Ciurgăul-Mic, cum se numeşte Solca în acest loc, precum şi pe lângă Pinul Mic, Cerbul, Pinul Mare, Piciorul Cireşului, Piciorul Bun şi Ciurgăul Mare, care se află pe ţărmul cel stâng al Solcii, urcară, apoi, un deluţ mititel şi ieşiră la Sihlişoara. De aici, mai mergând cale de vreo jumătate de oră, spre apus, se treziră, deodată, pe un munte, pe culmea căruia se află mai multe stânci înalte şi ascuţite.
Nu apucară, însă, bine a ajunge aici, a se sui pe munte şi a se adăposti, cu copiii, printre stâncile de pe culmea acestuia, când iată că Tătarii se şi apropie de Solca, c-o falcă-n cer şi cu alta în pământ, gata numai să prade, să omoare şi să nimicească tot ce le va sta în cale.
Românii, care îi aşteptau, cum îi zăresc că se apropie de satul lor, îi lasă în pace, să vadă ce vor face: se vor apuca de prădat şi pustiit ca şi prin celelalte părţi ale ţării, pe unde au trecut, ori vor pleca mai departe?… Iar după ce intrară în sat şi văzură că Tătarul tot Tătar rămâne, prădători şi pustiitori ca totdeauna, săriră, de-odată, din două părţi, asupra lor, şi anume unii, dinspre Dealul Coman şi din aşezăturile Slatinei Mari, iar alţii de sub Dealul lui Vodă, unde erau ascunşi, şi, luându-i la ochi, prinseră a-i culca, cu arcurile, la pământ.
Tătarii, văzându-se pe neaşteptate înconjuraţi şi bătuţi din două părţi, de-odată, şi neştiind cam cât de mare e numărul Românilor care s-au repezit, cu atâta furie, asupra lor, se temură că vor fi învinşi şi omorâţi. De aceea, nu stătură mult la luptă cu dânşii, ci o apucară, din cu bună vreme, la sănătoasa, pe valea Solcii, în sus, pe unde apucară, cu puţin mai înainte de aceasta, şi Solcancele, cugetând că, dacă vor intra în munţi, nimeni nu-i va mai urmări şi, aşa, vor scăpa cu obraz curat din cursa în care au fost căzut.
Dar amar se-nşelară, căci, ajungând în apropierea muntelui, printre stâncile căruia erau muierile Solcanilor ascunse şi voind să urce muntele şi să treacă mai departe… urcă, dacă poţi, şi treci, dacă ai cum!
Muierile, dintre care cele mai sprintene şi mai inimoase erau acăţărate pe vârful stâncilor, cum îi văzură, de departe, că se apropie de dânsele, începură, în spaima şi groaza lor cea mare, a ţipa de se clocoteau văile de prin împrejurime şi a-i întâmpina c-o parte de pietre, pe care le răsturnau şi le aruncau asupra lor.
Tătarii, văzându-se, şi din această parte, loviţi şi măcelăriţi, şi încă cum!… pe-o sută şi pe-o mie de ori mai rău decât la poalele munţilor în care au intrat, se băgară în toate răcorile. Şi ca nu cumva să le fie acolo sfârşitul, deteră dos la faţă şi începură a fugi care încotro, doară scapă mai degrabă, trecându-le tot gustul de luptă şi de pradă.
Românii, care îi urmăriră până aice, văzând că se împrăştie ca nişte pui de potârniche, în toate părţile, se luară, şi mai departe, în urma lor şi-i fugăriră, pe sub poalele muntelui Cerbul, la vale, spre răsărit, mai până lângă satul Căjvana, şi pe care Tătar, cum îl ajungeau şi unde îl prindeau, acolo îl mântuiau de zile.
Şi aşa scăpară Românii solcani, de astă dată, de Tătari!… Şi de când au fost muierile lor ascunse printre pietrele, de pe vârful cărora s-au luptat ele cu Tătarii, de atunci se numesc pietrele acelea Pietrele Muierilor. Şi tot de atunci, se zice că, uneori, noaptea, se văd mai multe muieri, alergând încolo şi încoace printre dânsele, cu capul despletit, cu părul zburând în aer şi ţipând de se răsună munţii şi văile de prin împrejurime. Se vede că acestea sunt ştimele muierilor care au căzut în luptă cu Tătarii” .

Legenda aceasta povesteşte un episod de luptă românească, la care puteau participa locuitorii din toate satele de la răsărit de Carpaţi, inclusiv cei aşezaţi lângă vadul Suceviţei (lângă vad se formează prundurile), care vatră de sat sau cătun se numea, pe atunci, Apa Uţei sau Oloveţ. Dar era locuită vatra actualei comune Marginea, pe atunci? Răspunsul nu poate veni decât din documentele de cancelarie voievodală, care încep să se emită ceva mai târziu, abia în vremea lui Petru Muşat şi capătă o adevărată funcţie cadastrală abia în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, pentru că abia „acest Alixandru vodă multe lucruri bune au făcut în ţară, şi au făcut 2 mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa, în doi ani a domniei sale…
Şi dacă au aşezat vlădicii, le-au făcut cinste mare, că le-au pus scaunele, de şed den dreapta domnului, înaintea tuturor svetnicilor, aproape de scaunul domnesc…
Tocmit-au şi boieri mari în svat, de chiverniseala ţării ş-a pământului Moldovii:
Logofăt mare, giudecătoriu şi alesătoriu de ocine, ispravnic pre o frunte de oameni de ţară, ce sunt curteni şi giudecătoriu tuturor, cine-s cu strâmbătăţi în ţară şi luător de samă tuturor, ispravnic celor ce sunt la curtea domnească.
Vornic mare în Ţara de Gios, giudecătoriu tuturor den ţară, cine au strâmbătăţi şi globnic de morţi de om şi de şiugubini ce să fac la partea lui şi vornic Bârladului.
Vornicul cel mare de Ţara de Sus, giudecătoriu tuturor den ţară, cine au strâmbătăţi şi globnic de morţi de om şi de şiugubini ce să fac la partea lui şi vornic Dorohoiului.
Pârcălabul de Hotin, la acea margine despre Ţara Leşască şi Căzăcească, giudecătoriu tuturor la acel ţănut.
Hatman şi pârcălab de Suceava şi ispravnic pe toate oştile ţării.
Postelnic mare, dvorbitoriu înaintea domnului şi pârcălab de Iaşi şi tâlmaci a limbi străine.
Spătariu mare şi staroste de Cernăuţi, şi cu obiceiu îmbrăcat la dzile mari cu haină scumpă domnească şi dvorbitoriu, cu arme domneşti încins, la spatele domnului, într-acele dzile.
Paharnic mare şi pârcălab la Cotnariu şi ispravnic viilor domneşti de la Cotnariu şi de la Hârlău şi cu obiceiul să dreagă domnului, la dzile mari, cu păhar la masă.
Visternic mare, ispravnic pre socotele ce să fac, să să ia den ţară şi grijind şi dând lefe slujitorilor şi purtătoriu de grijă a toată cheltuiala curţii şi a oaspeţi ce vin în ţară şi toate catastijile ţării pre mâna lui.
Stolnicul cel mare, cu obicei, la dzile mari şi la veselii domneşti, îmbrăcat în haine domneşti şi viind înaintea bucatelor domneşti, le tocmeşte pre masă, înaintea domnului, cu tipsiile şi dvorbitoriu într-acele dzile.
Comis mare, ispravnic pre povodnici şi pre toţi cai domneşti şi împodobind povodnicii în podoabe domneşti şi mărgătoriu înaintea povodnicilor ş-a domnului.
Medelniceriu mare, cu obiceiu îmbrăcat în haină domnească, dvorbitoriu la masa domnului, la dzile mari, şi taie fripturile ce să aduc în masă.
Clucer mare, ispravnic pre beciurile domneşti, pre unt şi pre miere şi pre colacii, adecă pocloanele, ce vin de la oraşă, la Născut lui Hristos.
Sulger mare, ispravnic pre toate obroacele ce să dau la cuhnele domneşti şi la slujitorii curţii, de carne şi la ospeţi ce vin în ţară.
Jicniceriu mare, ispravnic pre toate obroacele de pâne ce să dau la curtea domnului şi la slujitorii curţii şi la oaspeţi ce vin în ţară.
Vameş mare, ce ţâne scălile ţării pentru vămăşie; duc dulceţi şi cofeturi la masă domnului, la dzile mari, şi ispravnic pre neguţători.
Şetrar mare pre corturile domneşti şi-n oşti, şi-ntr-alte căli, şi purtătoriu de grijă tunurilor.
Uşer mare, purtătoriu de grijă tuturor solilor şi tălmaci străinilor la giudeţ.
Armaş mare, ispravnic şi purtătoriu de grijă pentru toţi ceia ce fac rău şi cad la închisoarea ţării, la temniţă, şi pedepsitoriu acelora tuturor, şi cei giudecaţi de moarte, daţi în mâna lui, să-i omoare.
Aga, ispravnic pre dărăbani şi pre târg, pre Iaşi, giudeţ.
Logofăt al doilea, hotărâtoriu de ocine în toată ţara.
Postelnic al doilea, în toată vremea dvorbitoriu înaintea domnului şi ficior de boieriu ales.
Logofăt al treilea, cărturari, scriitoriu bun, dvorbitoriu totdeauna lângă domn, credincios la toate tainele domnului şi cărţi ori den ţară, ori de la prietini, de unde ar veni, toate în mâna lui mărg şi cu învăţătura domnului de la dânsul iese răspunsurile şi pecetea tării în mâna lui. Şi orice giudeţe şi îndreptări să fac oamenilor, fără pecetea domnului nu poate hi, carie-i în mâna logofătului al treilea, credincios în toate la domn.
Postelnici den al doilea, înainte câţi va domnul să facă, deprindzându-să la aceia cinste, iese şi la altă cinste mai mare.
Spătariu al doilea şi al treilea; al doilea zvoreşte, când nu zvoreşte cel mare, şi el îmbrăcat, cu spata încins şi cu buzduganul a mână, la spatele domnului. Iar spătariul al treilea zvoreşte peste toată vremea.
Păharnicul al doilea, după dvorba păharnicului celui mare, dvoreşte la masă şi derege păhar cu băutură la domn.
Păharnicul al treilea, iar când nu derege al doilea, derege şi el la masa domnului” .

În vremea lui Alexandru cel Bun se menţionează, indirect, existenţa cătunului Prundul (Marginea), uricul din 13 decembrie 1421 menţionând „Volhovăţul şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile” , „satele şi cătunele” fiind Volovăţul, Marginea (Prundul) şi Burla, după cum o confirmă documentele ulterioare, care individualizează doar aceste toponime din închegările de case răzleţite de pe valea râuleţului Suceviţa (Volovăţ, pe atunci). Alexandru cel Bun şi fiul său Iliaş, asociat la domnie, specificau, atunci, că „au dat Târgul Siret şi Volhovăţul şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile şi cu vămile şi cu plăţile şi cu dările, cu câştigul şi cu veniturile şi cu toate foloasele care se ţin de acest târg de Siret şi de Volhovăţ, neluându-ne nimic îndărăt, şi pentru viitor le-am dat, cât va fi în viaţă, surorii domnului nostru, Craiul Poloniei şi a altor ţări, şi marelui cneaz Alexandru, astfel numit Vitovt, cneaginei Rimgalia, fosta soţie a noastră”.

Volovăţul şi cătunele sale aveau statutul de moşie voievodală („drept domnesc”), deci de proprietate a coroanei, statut reafirmat, în 1 octombrie 1455, atunci când Petru Aron depunea, la Hotin, jurământul de fidelitate faţă de Regele Poloniei şi când promitea să dea zestre principesei Maria, văduva lui Ilie Vodă, „târgul Sirete cu suburbia şi satele ce se ţin de ea, şi satul Olchowiecz cu satele care-i aparţin din vechime, cu toate veniturile din tot locul”, dar şi în 29 iunie 1456.
Peste doar 33 de ani, la Volovăţ existau două biserici, una zidită de Ştefan cel Mare, în locul celei de lemn, a lui Dragoş Vodă, mutată de Ştefan la Putna (poate fi văzută şi astăzi), precum şi o a doua biserică de lemn, situată ori în Volovăţ, unde s-ar părea că s-a întrezărit o temelie, ori Burla, ori în Marginea (o vor localiza, vreodată, arheologii?), documentul de cancelarie domnească din 15 martie 1490 menţionând, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, şi „a 36-a biserică, cu popă, la Vâlhovăţ; a 37 biserică, cu popă, la Vâlhovăţ” .

Un document, datat în 14 iulie 1466, în care să fie menţionat „un scaun de judecată” la Solca, la care să vină cu jelanii şi „răzeşii din Marginea” nu există (nici răzeşi nu exitau în Marginea, pentru că proprietatea era domnească şi nicidecum răzeşească), ficţiunea lui Radu Theodoru, din cartea „Strămoşii” rămânând doar o ficţiune entuziastă, dar imposibilă, pentru că statutul de moşie domnească pe care l-au avut Volovăţul, Marginea, Burla şi celelalte plăpânde vetre de sat avea să se menţină până în 20 iunie 1589, când Petru Movilă dăruia stolnicului Nicula „un sat, anume Holovăţul, în ţinutul Sucevii, care acest sat, anume Holovăţul, a fost al nostru drept domnesc, ascultător de ocolul Bădeuţilor, şi l-am miluit pe dânsul, pentru slujba lui drept credincioasă, ce ne-a slujit nouă şi ţării noastre, alta pentru că ne-a dat nouă şasezeci de mii de aspri, când ne-a trebuit pentru treaba ţării şi când am plătit datoria lui Iancul voievod şi alte nevoi.
Şi apoi, asemenea, a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni, mari şi mici, credinciosul nostru pan Nicula stolnic, de bună voia lui, nesilit de nimeni, nici asuprit, şi a schimbat acest sat sus scris, anume Holovăţul, cu părintele şi rugătorul nostru, chir Gheorghe, mitropolit de Suceava”, primind, la schimb, Stănileştii Hotinului, Gheorghe Movilă dăruind noua moşiei ctitoriei sale, mănăstirea Suceviţa.

Toponimul Suceviţa, dar şi o vatră monahală cu acest nume, au atestări anterioare. „Timpul când s-a înjghebat mănăstirea Suceviţa este foarte greu de fixat. Cert este că ea a existat deja în secolul al 15-lea, căci aflăm că, în mănăstirea Suceviţa a egumenului Pahomie, până la anul 1504, când s-a suit pe scaunul episcopesc de Rădăuţi, iar în anul 1539 Ioan Movilă dărui numitei mănăstiri un clopot” .
Importanţa acestui schit, ridicat între „dealurile Pleşul, Cel Rău şi al Crucii, mai jos de Şipot, adică de cataractul Suceviţei”, încă din vremurile lui Ştefan cel Mare are importanţă şi pentru Marginea, pentru teritoriul acesta de la răspântia legendelor, care putea asigura şi un necesar cerealier de hrană inclusiv pentru călugări, dar şi un necesar de materiale de construcţie pentru a doua biserică şi pentru cele care vor urma, culminând cu biserica pe care toţi o ştim, cea a Movileştilor.
În vremea lui Ştefan cel Mare, după cum descifrează Dimitrie Dan în documentele vechi ale mănăstirii, Suceviţa era „un simplu schit”, cu puţini rugători, dar deja mitizaţi, dacă, în 1 septembrie 1551, hatmanul Ioan Sturzevici şi soţia sa Ana au dăruit mănăstirii o evanghelie ferecată în argint. „În 10 Iunie 1560, era Suceviţa deja o mănăstire bine populată, deşi avea numai o bisericuţă de lemn, ceea ce este evident dintr-o ştire a oraşului Bistriţa, care raportează că, la acea dată, călugărul Sava de Suceviţa a fost prădat”. Informaţia aceasta este şi ea greu de crezut, din moment ce documentele bistriţene, după cum susţine Constantin C. Giurescu şi o confirmă inexistenţa lor ulterioară lui Iorga, ar fi doar pure invenţii, dar extrem de bine născocite, adică parţial confirmate, ca informaţie, de alte documente.

A doua bisericuţă a Suceviţei, cea zidită, după cea de lemn, care nu mai putea satisface nevoile, după ce „vestea acestui schitişor se lăţi, în acele timpuri înclinate spre misticism, prin întreaga Moldovă”, are, la temelie două tradiţii, din care Zeiţa Vetrei (Uţa sau Pelasga fiind numită, acum, Românca, deci Voloha, în textul slavon) nu putea lipsi, ea având, şi astăzi un monument discret în mănăstirea Suceviţa (se va vedea unde anume), tradiţii pe care Dimitrie Dan le-a salvat de la dispariţie:

„Tocmai când bieţii călugări, călăuziţi de mult lăudabila lor dorinţă (de a construi o biserică de zid – n.n.), îşi frământau mintea cum şi în ce chip să facă, ca să-şi vadă cu ochii visul împlinit, se ivi, prin aceste locuri sălbatice, o tânără nevastă româncă, cu un car tras de bivoli înjugaţi. Românca zice că veni înaintea soborului mănăstirii şi se îmbie să care cu carul şi bivolii ei piatra (de la Prundul Volovăţului, deci de la Marginea? – n.n.) şi tot materialul trebuincios pentru o mănăstire zidită (liantul medieval cuprindea nisip şi var, deci iarăşi era nevoie de resursele Marginii – n.n.). Şi pentru această muncă nemaipomenită şi uriaşă pentru o femeie, ea nu dorea altă plată sau desdăunare, decât numai favorul ca, după moarte, să fie înmormântată în locul ctitorilor din biserica cea nouă.
Soborul, după mai multe şi îndelungate sfătuiri şi chibzuiri, făgădui nevestei că fierbintea ei dorinţă va fi împlinită.
Şi Românca zice că s-a apucat de cărat materialul trebuincios pentru biserica ce avea să se zidească. Zi şi noapte ea a cărat, fără odihnă, numai cu cea a popasului bivolilor, prin 30 ani, pietre, cărămizi, nisip, var, bârne, leaţuri, şindrile ş.a., şi biserica se zidi.
Prin 30 ani, biata femeie nu şi-a cruţat nici sănătatea, nici averea, ci a cărat tot mereu, fără întrerupere, afară de duminici şi sărbători, tot materialul trebuincios pentru o astfel de clădire măreaţă.
Îndată după ce biserica a fost zidită, bunul Dumnezeu se îndură de dânsa şi-i curmă suferinţele, mântuind-o din această lume plină de chin şi necazuri, unde atât de greu îşi ispăşise necunoscutu-i păcat, la locul de repaus, unde nu este nici întristare, nici durere, nici suspinare (…).
Biserica mănăstirii se zidise şi fiindcă nevasta, care cărase materialul trebuincios, murise, soborul mănăstiresc, aducându-şi aminte de făgăduinţa făcută nevestei, întrebă de mitropolitul şi episcopul ţării ori de dau învoirea ca să fie îngropată în biserică, după cum dorise.
Sinodul episcopilor, adunat, însă hotărî că răposatei nu i se cuvine înmormântarea ctitorilor în biserică, dar orândui ca amintirea ei să rămână veşnic neştearsă şi strâns legată de zidirea mănăstirii, prin aceea ca chipul nevestei să se cioplească în piatră şi să se aşeze într-un colţ de la unul din cele 4 turnuri din zidul care înconjură mănăstirea. Şi aşa se şi făcu.
Chipul nevestei Românce, al cărei nume însă tradiţia nu l-a păstrat, s-a săpat în piatră şi s-a aşezat în vârful contrafortului estic, care sprijineşte turnul-clopotniţă, aflător la apus – miază-noapte, în zidul care înconjură mănăstirea.
Acolo stă chipul acelei Românce, cu capul acoperit c-o învelitoare de o sută de ani şi acolo va sta, cât timp vor sta zidurile mănăstirii Suceviţa şi amintirea ei legendară va trăi în mijlocul conventului călugăresc, istorisindu-se de fapta ei din călugăr în călugăr” (pp. 7, 8).

Dimitrie Dan precizează, în subsolul paginii, că, „acoperindu-se clopotniţa, înainte de câţiva ani, cu eternit, s-a ridicat acoperământul contrafortului celui cu chipul femeii ceva pre sus, aşa că astăzi din acel chip se vede numai o jumătate de cap. La stăruinţa scriitorului acestor şire, comisiunea monumentelor istorice a dispus îndreptarea acelei scăderi, ca bustul femeii să fie vizibil”.

Mitul acesta, care aminteşte de „Meşterul Manole”, dar într-o formulă adaptată., Ana, Zeiţa Vetrei, fiind soţia Cerului (Anu), face parte dintr-o veche datină pelasgă, moştenită de români, cu adaptări, până la îngroparea umbrei unui om, în colţul temeliei unei case, prin care construcţia, Cort al Cerului sau Cortul lui Dumnezeu, în cazul bisericilor şi templelor, trebuie logodită cu spiritul pământului, Românca din această tradiţie, ca şi Uţa, ca şi Hestia, fiind spiritul acela pământesc, numit Zeiţa Vetrei.

„Există credinţa că fiecare casă nouă cere jertfirea unui suflet. Nefăcându-se aceasta, se crede că trebuie să moară stăpânul casei. De aceea, în cornul temeliei de către răsărit, zidesc meşterii, de viu, un cocoş negru, punându-i de mâncare şi apă pe trei zile (această credinţă există în ţinutul Câmpulungului). După o altă versiune, auzită în ţinutul Humorului, se pune în temelie numai un cap de cocoş negru.
La clădiri mai monumentale, ca biserici, mănăstiri, există, iarăşi, credinţa cum că numai atunci poate să fie dusă la un bun sfârşit clădirea, dacă se aduce o jertfă mai mare. La atari clădiri, măsoară meşterii, pe furiş, umbra unui om, cu un stânjen sau cu o aţă, şi o îngroapă, apoi, în temelie, iar omul căruia i s-a îngropat umbra trebuie să moară” .

Deci legenda celei de-a doua biserici din Suceviţa preia, asimilează în creştinism un mit precreştin, până la compromisul „jertfirii” unui chip cioplit (ceva mai puţin decât umbra, care înseamnă inefabil).

A doua tradiţie, de data asta scrisă, inclusiv de cronicarul Miron Costin, se referă la neamul ctitoricesc al Movileştilor şi nu este, în sensul strict al cuvântului, o tradiţie, ci o tentativă de glorificare a unor fapte creştineşti ale fraţilor Movilă, cei care au durat mănăstirea Suceviţa pe care o putem vedea şi admira şi astăzi.

Începerea lucrărilor de construcţie ale mănăstirii Suceviţa datează din 1582, fiind finalizate în 1584, iar cei doi cei doi fraţi ctitori, Ieremia Movilă Vodă şi Gheorghe Movilă, Mitropolitul Moldovei, au înzestrat noua ctitorie cu o moşie a domeniului domnesc, satul Suceviţa, ascultător de ocolul Bădeuţilor:

„Am întărit nou ziditei mânăstiri zisă Suceviţa pe care am început a o zidi… un sat din satele noastre care au fost drepte domneşti ascultătoare de curtea noastră de Bădeuţi, anume Suceviţa, şi cu loc de moară la Suceviţa şi cu poieni pentru fănaţe şi cu munţi, şi cu slatine cari sănt pe aceşti munţi, şi cu izvoare cu peşti şi cu tot venitul”.

Practic, odată cu satul Suceviţei, după cum rezultă din uricul din 6 august 1583, au fost închinate mănăstirii şi cătunul şi moşia Marginea, hotarul noii moşii, menţionat în uric, şi toponime mărginene, hotarul „începând din cămp dela gura Horodnicelului, dela izvorul lui Mihail, la mocirla curată şi alăturea cu ele la Teşcioara; şi alăturea la Prăpădenia la capătul însemnat; şi pe povârnişul opcinei la semnul mare, la dealul Horodnicului, dară opcina şi la vale, pe vărvul Pietroasa şi de acolo spre Sud la dealul Voitinul, la Prislopul Viţelului; şi la dealul Săcărei, la capătul Voevodesei, şi de acolo la Dealul Crucii, la vărvul Berchiaşului şi la Stăna Secheraş, la vărvul Ruscăi şi acolo se întâlnesc hotarele Moldaviţei, ale Putnei şi ale Suceviţei, şi de acolo drept cu opcina la Stănişoara şi iarăşi opcina la Stăna Ursului, şi iarăşi la cărarea călugărească dela Moldaviţa şi de acolo la Răsărit, la Prislopul Preoţilor şi în opcina, la Poiana Mărului; şi opcina la Târguşor şi iarăşi alături cu opcina la Valea Homorului şi alăturea, la izvor la Dealul Homorului şi la cel dintăi prislop care s-a coborât dela Dealul Homorului, care este pentru a petrece vara; şi iarăşi opcina la Piatra Femeilor şi de acolo la Dealul Vulturilor, la capătul Somi şi opcina la Dealul Solcin; şi iarăşi opcina pănă unde se întălneşte cu drumul slatinii şi de acolo tufişul dela capătul părăului şi tot drumul Olhoveţului (Volovăţ), unde iese drumul prin pădure la colţul lui Jurj, la poiana Hirevul şi vadul Verboveţ dela Olvovăţ; de acolo în susul drumului printre ţarina Olhoveţului şi printre cea a Suceviţei şi, la vale, la făntăna unde este crucea şi stălpul lui Ştefan Vodă; şi de acolo la colţul Brădăţelului, la iazul lui Dăniciu, şi de acolo la heleşteul lui Mihail”.
Hotarul moşiei mănăstirii Suceviţa conţine toponime vechi, întâlnite şi în hotarnicele unor sate anterior atestate (Marginea, Volovăţ, Horodnic, Solca), dar şi nume de localnici, împrumutate unor proprietăţi („izvorul lui Mihail”, „iazul lui Dăniciu”, „Stăna Secheraş”, „Stăna Ursului”, „colţul lui Jurj”), nume anonimizate în istorie, aşa cum se întâmplă, de regulă, la un popor pentru care doar prezentul contează. Nici măcar fântâna lui Ştefan cel Mare, cândva înzestrată cu cruce şi stâlp hotarnic, aflată în hotarul Suceviţei, nu mai supravieţuieşte în memoria locurilor.

Mult mai probant, în privinţa delimitării Marginii de Volovăţ, dar şi de celelalte sate megieşe, cu excepţia satului Suceviţa, este documentul numit „Actum, în Suceviţa la 5 August, 13, 14 şi 15 Octomvrie 1783” , din care vom cita doar pasajele care ne interesează, din perspectiva temei acestei cărţi, adică părţile de hotar ale moşiei mănăstireşti care fac referire la teritoriul Marginii şi la locuinţe aflate, încă din vechime, pe acest teritoriu:

„Fiindcă satele Horodnicul de sus şi de jos, Suceviţa şi Volovăţul, cari sunt proprietatea mănăstirii Suceviţa (de fapt, nu era vorba de proprietate, ci de o folosinţă, numită „ctitoria” şi care avea să se transforme, tot ca folosinţă, în fundaţie imperială – n.n.), se ţin la un loc, că formează, aşa zicând, o moşie sau un domeniu, de aceea ele au fost hotărâte la un loc şi numai de către satele învecinate, fiindcă între ele aceste moşii, cari au un stăpân, certe nu se pot isca”

Partea de hotar cu moşia mănăstirii Moldoviţa nu ne interesează, ci aceea dintre moşia mănăstirii Solca şi a moşiei Suceviţei, deci partea sudică a hotarului Marginii, care începea de la Pietrele Muierilor, „de unii numite şi Brazii Muierii, unde se întâlnesc moşiile a trei mănăstiri, Suceviţa, Homor şi Solca”, hotarul continua până la izvorul pârâului Iaslovăţ, care devenea „hotarul natural între Suceviţa şi Solca până la Poiana Grozii, unde ambele hotare părăsesc hotarul şi merg, în stânga, până la capătul de sus al Poienii Grozii”, apoi „ambele hotare merg alăture spre miază noapte prin Pârâul Pietros”, apoi trece „prin pârâul Sucha sau Pârâul uscat” până la Dolina, Dolina însemnând, în slavonă, vale (moldovenii înţelegeau şi numeau, prin acest cuvânt, „rădăcina”). Apoi urma dealul Feşeţel şi valea pârâului cu acelaşi nume, până „mai sus de casa lui Ştefan Ciobotar, care stă pe trotarul Rădăuţului, însă este aşijdere proprietatea mânăstirii Solca, mai jos de cârşma de pe hotarul Volovăţului, care este proprietatea mănăstirii Suceviţa, unde ţăranii din Rădăuţi au mărturisit că se cheamă Znamen, care înseamnă semn.
Ţăranii din Volovăţ însă voiau să aibă pe baza hotarnicei, ca punct de hotar, locul unde pâraiele Ferşeţel şi Suceviţa se împreună în curs, neconsunând, însă, factica posesiune a ambelor mănăstiri cu sub No. 89 alăturata hotarnică, de aceea ambii interesaţi au primit, de bună voie, acest punct, de aceea merge, de aice, Suceviţa lângă Solca sau Volovăţul, lângă Rădăuţi, pe şesul Suceviţei, în jos, şi, prin pârâul Suceviţa, pe vârful lui Traian sau pe marginea malului celui vechi”.

Odată cu includerea Volovăţului în moşia mănăstirească a Suceviţei, în 20 iunie 1589, se confirmă şi statutul de localităţi anterioare întemeierii statului feudal moldav (formula hotarnică „pe unde din veac au folosit”) pentru Volovăţ şi cătunele sale, inclusiv Prundul (Marginea), în uric precizându-se ca „hotarul acestui sat, anume Holovăţul, să fie, din toate părţile, după vechiul hotar, pe unde din veac au folosit. Şi astfel, Marginea, ca şi Volovăţul, ca şi mai noul sat Suceviţa, pierdea statutul de moşie domnească, pentru a deveni moşie mănăstirească, inventaţii „răzeşi din Marginea” neexistând niciodată.

Cu siguranţă, platoul înalt, neted şi roditor al Marginii a fost locuit şi exploatat agricol şi în perioada prestatală, şi în cea feudală, dar dovezile lipsesc, ca şi în cazul Bădeuţilor (atestaţi documentar, ca sat, abia în 6 august 1583, deşi Ocolul Bădeuţilor beneficiază de o puzderie de menţionări), datorită faptului că Marginea, ca sat sau cătun la vadul (prundul) Vâlhovăţului (Suceviţei), nu şi-a modificat, practic, consecinţele regimului de proprietate cale de veacuri, cât a fost proprietate voievodală sau mănăstirească. Beneficiind de condiţii geografice mai neprielnice, satele din preajmă, aflate în proprietate răzeşească, până a fi cumpărate de voievozi şi dăruite mănăstirilor, beneficiază de urice noi, la fiecare schimbare de proprietari, deci, indirect, şi de atestări.

Voitinelul (Voitin) are parte de prima atestare în 18 august 1427, când Alexandru cel Bun întărea lui Herman şi fratelui său, Iaţco, „ocina lor şi le-am dat satul lor, unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet”, dar dispare din urice şi, indirect, din istorie, după 16 mai 1490, atunci când Ştefan cel Mare cumpăra, de la „Bogdan de la Voitin şi fratele lui Ion Miciorna, şi surorile lui, Ilca şi Muşa, copiii Hărman, nepoţii lui Iaţco” cu 500 zloţi tătăreşti, „un sat, anume Voitinul, unde a fost casa tatălui lor, Hărman, şi a bunicului lor, Iaţco, unde iese Voitinul din pădure şi din poieni, unde a fost mănăstirea lor şi fânaţul lor cel vechi, sub codru”, sat pe care l-a dăruit mănăstirii Putna.

Satele Horodnic beneficiază de atestare în 1 august 1444, atunci când obţinea uric de folosinţă (confundată, în timpurile noastre, cu proprietatea) stareţa Antonida, de la mănăstirea Horodnic, dispărută în timp, dar cu temeliile adăpostite, probabil, de vatra fertilă a satului Călugăriţa, anomizarea celor două sate Horodnic producându-se după anul 1577, an în care fraţii Ion, Trifon, Ştefan, Sturza, Vasutca, Parasca, Fădora şi Anuşca Cupcici, vindeau moşia străbună voievodului Ieremia Movilă, care le-a dăruit Mănăstirii Suceviţa, „cu iazuri şi cu mori pe Părăul Horodnicul şi pe Părăul Pozinul şi cu poiene şi curături într-a lor hotară”.

Solca intră în istorie în 15 ianuarie 1418, atunci când urmaşii lui Şandru Gherman, Vlad şi Cârstea Goraeţ, au fost chemaţi în faţa divanului domnesc de Maicolea, fiica lui Stoian, de fiii ei, Cozma şi Sân, şi de nepoţii Balotă şi Dragoş, pentru revendicarea moştenirii, dar dispare, ca sat, din memoria obştească, începând cu 11 august 1615, atunci când Ştefan Tomşa desfăcea dania mitropolitului Gheorghe Movilă, care cumpărase satul Solca, cu 300 ducaţi, de la Udrea cel Orb, către mănăstirea Suceviţa, şi îşi înzestra ctitoria şi cu satul Solca, despăgubind, totuşi, mănăstirea Suceviţa cu „două fălci de vie la Cotnar”, cu odoare, cu bani şi cu bijuterii.

Nici măcar legendarul şi miticul (doar adăpostea Zeiţa Vetrei, pe Uţa) Volovăţ nu mai lasă urme în istorie, după ce devine moşie mănăstirească, în 20 iunie 1589.

Toate aceste megieşii mărginene, inclusiv Prundul Volovăţului sau al Suceviţei, cum i s-a zis mai târziu, nu s-au mai dezvoltat, n-au prosperat, ci s-au pustii adesea, de-a lungul vremii, datorită fugii iobagilor, care nu mai puteau îndura exploatarea călugărească. Mereu şi mereu, prin vremuri şi vremuiri, s-au înfăţişat înaintea Divanului Domnesc al Moldovei, precum în 5 mai 1627, „părinţii şi rugătorii noştri, călugării de pe la toate sfintele mănăstiri, şi s-au jeluit cu mare plângere” (parcă-i aud jeluindu-se şi plângând, şi vărsând amare lacrimi fierbinţi, de dorul, de mila şi de dragostea profund creştină faţă de robii lui Dumnezeu – nu ai lor, ci ai lui Dumnezeu – pe care „nu pot să-i stăpânească”, pentru că „ei s-au împrăştiat şi au fugit în alte ţări şi au rămas mănăstirea fără ei”).
Iar cucernicul voievod, „cu inimă curată şi luminată, din tot sufletul nostru şi cu ajutorul lui Dumnezeu”, arunca, fără voia minţii lui, cu pietre în Iisus Hristos, stabilind că „doar călugării să aibă a lucra cu ei şi să-i pedepsească pe fiecare după fapta lui” pe semenii noştri, ai călugărilor şi, mai presus de toate, aşa cum ne-a încredinţat El, ai lui Iisus Hristos.

Vremuirile, dar şi vremurile ne-au fost adesea potrivnice, mitizând spaimele unui popor înlănţuit în beznă. S-au înregistrat fenomene astronomice şi climaterice care au umplut ba de uimire, ba de spaimă, şi pe strămoşii mărginenilor, unele dintre acestea fiind consemnate de cronicari, altele de însemnările vechi de pe cărţile bisericeşti.

Astfel „vă leato 7025 (1516) noiemvrie 8, semnu mare s-au arătatu pre ceru, că au strălucit dispre miiazănoapte ca un chip de om, de au stătut multă vreme şi iară s-au ascunsu în văzduh. Aşijdirea, curundu după acelaşi semnu, într-aceiaş lună, au fostu cutremur mare de pământu, într-o luni” .

Între cele două domnii ale lui Petru Rareş, a stat în scaunul voievodal de la Suceava un boier, pretins vlăstar domnesc, ucis în decembrie 1540, dar care avea să rămână în istorie datorită unei nefericite întâmplări, petrecută în vara aceluiaşi an: „în zilele acestui Ştefan vodă, fost-au foamete mare şi în Ţara Moldovei şi la unguri, că au venit lăcuste multe, de au mâncat toată roada, pentru aceia l-au poreclit de i-au zis Lăcustă vodă” .

În întregul cuprins al anului 1585, „vă leato 7093, domnind Pătru vodă Ţara Moldovei, mare secită s-au tâmplatu în ţară, de au secat toate izvoarăle, văile, bălţile şi unde mai nainte prindea peşte, acolo ara şi piatră prin multe locuri au căzut, copacii au secat de secită, dobitoacile n-au fostu avându ce paşte vara, ci le-au fostu dărămând frunză. Şi atâta prafu au fostu, cându să scorniia vântu, cât s-au fostu strângându troieni la garduri şi la gropi de pulbere ca de omet. Iar dispre toamnă deaca s-au pornitu ploi, au apucat de au crescut mohoară şi cu acelea ş-au fostu oprind sărăcimea foametea, că-i coprinsese pretutinderea foametea” .

În 1655, „s-au întunecat soarele într-acel anu, la luna lui iunie, cu mare groaze, cât perise soarele cu puţin nu toată lumina, tocma amiadzădzi şi mulţi oameni, neştiindu a să feri de o întunecare ca aceia şi privindu la soare multu, au pierdut vederea în toată viaţa lor” .

În 1699, „în luna lui septemvrie în 13 zile… când au pierit soarili, au dat turcii Cameniţa”. „Când au îmblat văleatul 1737, sara, după cină, spre ziua Sfântu’ Nicolae, s-au arătat un semn pe cer, despre miazănoapte, roşu ca sângele şi lat, şi au fost 2 ciasuri şi s-au despărţit în doao, apoi iar s-au împreunat şi s-au aşezat iar spre apus” .

În 14 iulie 1748, „au fost întunecare de soare atât de înfricoşată, cât spun unii că s-au văzut şi stelile pe cer… 3 ciasuri au fost întunecat”, iar în 22 octombrie 1769, „s-au arătat o stea cu coadă şi sta cu capul cătră răsărit şi cu coada cătră apus” .

Anomaliile climaterice, pe care le credem specifice doar contemporaneităţii, fiind provocate, cică, de poluare, s-au produs întotdeauna. Astfel, în 1781, la Înălţarea Domnului, „fost-au un omăt, mărime lui de cinci palmaci, cât şi cii di neamu slăvit l-au măsurat”, iar în noaptea de 5 spre 6 mai a anului 1782, „toată noaptea au nins tare, cu vifor, şi până la prânz şi mult omăt cu căzut, dară până sara l-au luat”. În 23 septembrie 1784, „s-au tâmplat ploi şi, pe urmă, au ninsu ca di doao degite ş-au ţinut trei zile. Cari nime n-au apucatu încă a culegi viile pe multe locuri ş popuşoi, un lucru care nu ţinu minte să mai fi fostu altă dată la aciasă vreme” .

În 1794, a fost secetă mare, apoi o iarnă grea, cu viscole cumplite. Patru ani mai târziu, începând de duminică, 15 martie 1798, şi până miercuri au fost şase cutremure mari, „cât să spăriese creştinii”. În 15 septembrie 1807, a fost văzută pe cer, spre apus, o stea cu coadă impresionantă, dar şi minunată, o altă stea arătându-se, spre sud, dar în lunecare lină spre apus, în 1812. În 1817, a început o iarnă fără omăt şi a continuat aşa până în mai 1818, când au început ninsorile şi ploile reci, care au contenit abia în 29 mai, după mare pagubă produsă oamenilor şi dobitoacelor. În 1819, o altă stea cu coadă a aprins imaginaţia oamenilor, în vreme ce, în 1821, a fost atât de cald, încât, după Crăciun „fetele de la ţară au giucat, afară, desculţe, în cămeşe”.

Existau, desigur, şi pe acele vremi, explicaţii pentru astfel de anomalii, care fie că erau menite să prevestească o schimbare, fie că însemnau o pedeapsă divină pentru păcatele mult prea multe ale pământenilor (explicaţia ecleziastică), iar neliniştile insinuate de aceste două perspective înviorau înserările, în care străbunii aveau multe de discutat şi de dezbătut, iar plăcerea vorbei lungi şi cu dichis însemna farmecul acelor vremuri de eres, dar şi de o metafizică irepetabilă.

Despre istoria bucovineană a Marginii

Cu puţin timp înainte de ocuparea Bucovinei şi, practic, delimitarea ei ca provincie europeană, pe când Marginea (Prundul) era doar un sat al mănăstirii Suceviţa, împreună cu satele Suceviţa şi Volovăţ, recensământul generalului rus Rumeanţev , din 1772-1773, înregistra, în satele acestei moşii mănăstireşti, la Volovăţ şi la Prundul Volovăţului (Suceviţei) sale, sate cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „141 – toată suma caselor”, însemnând 77 scutelnici ai mănăstirii Suceviţa, 14 femei sărace, 4 popi, 4 ţigani şi 42 cu salvogvardie.

Prima tentativă austriacă de cucerire a nordului Moldovei s-a produs în 1716, când oştile imperiale ale lui Carol al VI-lea, au răzbit, prin Câmpulung Moldovenesc, spre Iaşi, dar în vremurile acelea tulburi totul avea să sfârşească printr-o sălbatică invazie rusească, în 1739, când trupele generalului Munich aveau să ocupe „partea de sus a Moldovei, cu Bucovina, lăsând populaţia, oraşele, satele şi mănăstirile pradă cazacilor sălbatici. Mii de români, mai ales din ţinuturile Cernăuţilor şi Hotinului, au fost duşi, atunci, precum ne spune cronicarul Neculce, în ţara rusească şi împărţită ca robi.
De aici, înainte, războaiele Turciei cu Rusia continuă aproape neîntrerupt şi, cu ele, invaziunile Ruşilor în Moldova, care devine astfel un pământ căutat, acum, din două părţi.
Împărţirea Poloniei favorizează şi mai mult încă ideea ca principatele dunărene să împărtăşească aceeaşi soartă.
Războiul ruso-turc de la 1768 adusese cu sine, ca rezultat final, convenţia de la 6 iulie 1771, în care Austria ia rolul de împăciuitoare între ambii adversari şi-şi face, cu această ocazie, şi sieşi parte, obţinând de la Turci, drept compensaţie, cedarea Bucovinei.
Pentru a găsi, totuşi, o formulă la această pretenţiune, Austriecii pretextară, pe baza unei expuneri a colonelului Baron Seeger, că tot teritoriul aflător între Nistru şi şirul muntos, ce se întinde de la Cernăuţi şi până la Bârgău, sub numele de codrul Bucovinei, ar fi aparţinut odinioară regatului Galiţiei şi Lodomeriei, intrat, în 1772, în posesiunea Austriei şi, în consecinţă, urmează a se retroceda de drept monarhiei habsburgice.
Şi precum pacea între Ruşi şi Turci nu întârziase a se încheia la Cuciuc Cainargi (21 iulie 1774), sultanul se învoi, de voie, de nevoie, la 7 mai al anului viitor, a ceda Bucovina Austriacilor, cu toate protestările domnului Moldovei Grigore Ghica, care plăti această împotrivire a sa, în cele din urmă, cu viaţa (mitizare patriotardă, Grigore Ghica fiind ucis pentru bănuiala de a fi fost colaborator şi partizan al ţarismului – n.n.).
Planul ocupării era pregătit de mai înainte, precum se vede dintr-o scrisoare a împăratului Iosif, din 19 iunie 1773, pe care o adresă el, pe atunci încă prinţ de coroană, într-o călătorie în Transilvania (Reghinul Săsesc), mamei sale, Maria Teresia, în care zice: „Am vizitat munţii Ciucului şi ai Ghergăului, cu trecătorile spre Moldova, şi, cu toată sălbăticia acestor regiuni, ne-am convins ce minunat lucru ar fi dacă am putea să căpătăm colţul de pământ ce se găseşte între Transilvania, Maramureş şi Pocuţia”.
(George Bogdan-Duică are o „traducere patriotică” şi mai convingătoare: „Tocmai am vizitat Ciucul şi Giurgeul, cu toate pasurile lor de către Moldova şi o parte din teritoriul reocupat (la 1769). Acesta este o adevărată pustietate, acoperit cu cei mai frumoşi arbori, care putrezesc încă nefolosiţi. Dacă, în schimbul acestor părţi de teritoriu, care, fiind nedesţelenite şi necolonizate, nu au nici o valoare, am obţine, dându-le Moldovenilor, acel colţ ce ce se mărgineşte cu Ardealul, Maramureşul şi Pocuţia, s-ar săvârşi ceva foarte de folos” – n.n.)…
Guvernul Mariei Teresiei nici n-a întârziat, deci, a studia acel interesant petic de pământ şi a trimis, încă în toamna anului 1773, comisarii săi militari ca să cerceteze ţara. Unul dintre aceştia, baronul Enzenberg, comandantul regimentului românesc (valah) din ţinutul Rodnei şi al Năsăudului, cunoscător bun al poporului român şi care a avut, în urmă, un rol de frunte ca guvernator militar al Bucovinei, administrând-o până la 1786. Astfel, trupele austriace intrară, la 31 august 1774 în Moldova şi, ocupând întâi Cernăuţul, unde se stabili comandamentul general al noilor stăpâni, au tras cordonul în jurul teritoriului câştigat şi au înfipt stâlpi cu pajură la hotarele noii provincii, Bucovina” .

Bucovina a fost ocupată, în 1 Octombrie 1774, de generalul austriac Gabriel baron de Spleny, cu 3 regimente de infanterie, 12 tunuri şi 2 regimente de cavalerie” , dar „capitala ţării, Cernăuţii, se afla, la 31 August, în mâna maiorului Mieg. Seretul şi Suceava au fost ocupate imediat după aceea şi, la 25 Octombrie 1744, cordonul de ocupaţiune era complet” .
„Şi iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roşii, unde se întâlneau graniţele celor trei ţări româneşti, Ardealul, Moldova şi Bucovina, ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap.
Ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap.
Băştinaşii începură să mai răsufle o leacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuşi, se mai arătau făcători de rele, ce aţineau calea bieţilor drumeţi, căci, pe unele locuri, ţara era pustie: de multe ori ţi se întâmpla să mergi zile întregi, fără să dai de ţipenie de om sau măcar vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-acolo – câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un fel de conac.
Satele se întindeau prin râpi şi pe la marginile codrilor pustii şi nepătrunşi, îndosite de frica Tătarilor şi a altor legi spurcate.
Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, pustiitor prin ţară” .

Şi n-a durat prea multă vreme până ce mărginenii, câţi or fi fost, atunci, în Prundul Volovăţului, care, împreună cu Volovăţul, avea doar 1 popă, 105 ţărani, au prins de veste că vor fi împroprietăriţi cu pământ, cât aveau prins în lucru, şi că obştea lor sătească urma să primească şi păduri, şi fâneţe, şi păşuni, ca să poată prinde cheag fiecare gospodar şi să fie, astfel, de folos viitor şi împărăţiei. Încă nu pricepeau mărginenii de unde şi mai ales cum o să se ia acel pământ de arătură, de păşune, de fânaţ sau cu pădure, apoi au auzit de protestul egumenului Solcăi, Artemon, care s-a alăturat celorlalţi egumeni, împotriva pravilelor şi obiceiurilor noi, cu care „noi, partea duhovnicească, nu ne putem împăca” .
Curândă vreme de la protestul egumenilor, din 25 februarie 1784, „moşiile mănăstireşti le luă împăratul sub administrarea statului” , înfiinţând o fundaţiune specială, Fondul Religionar, şi, astfel „toate veniturile incurg în visteria statului, din care se vor acoperi toate cheltuielile pentru feţele bisericeşti şi pentru şcoale, iar ceea ce va întrece se va întrebuinţa numai pentru binele obştesc al clerului, al religiunii şi al omenirii” .
„Regimul austriac secularizează, în 1786 (în baza regulamentului din 1785) pădurile şi lanurile mănăstireşti, iar pe ţăranii din satele aparţinând mănăstirilor îi împroprietăreşte pe pământurile unde munceau…
Împroprietărirea ţăranilor pe locurile unde munceau a trezit în sufletele populaţiei, sporită, acum, şi cu un număr considerabil de emigranţi ardeleni o mare dragoste de pământ şi a dezlănţuit un elan remarcabil de muncă” .

În 1776, Marginea a fost colonizată cu 106 familii de români ardeleni şi de ruteni (Kaindl vorbeşte doar despre colonii ruteni), iar în toamna anului 1803, douăzeci alte familii germane de tăietori de lemne, conduse de Andreas Schuster, s-au stabilit în sat, cu acceptul administratorului Quirsfeld şi a trezorierului Hohenauer. Numele acelor familii, venite din Boemia, s-au păstrat: Anton Aschenbenner, Johann Augustin, Adam Bahr, Sebastian Baumgartner, Georg Beitl, Josef Druck, Martin Eichinger, Franz Geschwendner, Martin Gnad, Karl Haiden, Wenzel Hoffmann, Georg Klostermann, Kaspar Kohlruss, Georg Kufner, Wenzel Kufner, Martin Schulhauser, Andreas Schuster, Franz Schuster, Johann Schweigl şi Peter Wilhelm.
Lor aveau să li se alăture, ulterior, şi câteva familii de şvabi, provenite din Franconia.

În martie 1782, o hotarnică a Rădăuţilor şi Volovăţului, sunt menţionate „drumul care duce de la Suceviţa la Rădăuţi, de aice tot pe şes până la apa Suceviţei, tot în hotar cu Horodnic” .

În 1793, consilierul aulic Peithner von Lichtenfels demarase prospecţiunile geologice la Cacica, la Solca, la Marginea şi în întreaga zonă, curând după aceea înfiinţându-se, la Solca, Oficiul de exploatare a sării, sub direcţiunea lui Johann Hoffmann, exploatarea sării însemnând, în acei ani, utilizarea celor peste 50 de izvoare şi fântâni de slatină dintre Solca şi Rădăuţi şi, mai ales, a celor dintre Solca şi Marginea, de la Slatina Mare şi din lunca Pleşului.

O importanţă deosebită pentru Marginea, atât în plan economic, dar mai ales în formarea mentalităţii de gospodar şi de întreprinzător, a avut-o înfiinţarea, în imediata vecinătate a vetrei mărginene de sat, a coloniei germane Furstenthal (Voivodeasa) , în 1792, cu germani din Boemia, colonie care avea să permită înfiinţarea unei adevărate industrii zonale.

Încă din 1783, începuse construirea, cu ajutorul armatei şi al sătenilor din localităţile din zona de munte, a Drumului Împărătesc (Drumul Sării), cel care ducea de la Storojineţ, prin ambele Vicove, de Jos şi de Sus, prin Voitinel, Horodnic, Marginea, Solca, prin Cacica, Păltinoasa, până la Dorna şi, de aici, prin Poiana Stampei şi pasul Tihuţa, spre Transilvania – lucrare amplă, efectuată sub conducerea inginerului genist Hora von Ozelowitz şi terminată în anul 1808” .

În 1802, la Furstenthal s-a înfiinţat o fabrică de sticlă, axată pe producţia de geamuri, la care lucrau, sub coordonarea maistrului geamgiu Sebastian Schuster, care, în 1803, se va muta la Marginea, apoi la Rădăuţi: Wenzel Feldigel, Anton Fuchs, Joseph Gaschler, Matthias Gaschler, Franz Keller, Martin Stoiber, Franz Weber şi Johann Weber.

În 1808 şi 1810, prin Marginea trece, ca însoţitor al arhiducilor Ludovic şi, respectiv, Rainer, pictorul silezian Franz Jaschke, cel care va realiza primele 9 acuarele cu peisaje şi portrete din istoria Bucovinei, inclusiv portretul unei ţărănci din partea locului.

În 1817, împăratul Francisc I, vizitând Bucovina, a păşit şi pe minunatele plaiuri mărginene, în drum spre Solca, unde, ca şi la Voivodeasa, exista o fabrică de sticlă, la care lucrau nemţi proveniţi din Boemia.

În 23 august 1821, egumenul mănăstirii Suceviţa, Filaret, menţionează într-o scrisoare „un căruţaş din Marginea”, de serviciile căruia intenţiona să se folosească, la o aprovizionare cu cherestea.

Potrivit registrul de evidenţă a pământurilor, în 1822, parcelele din Furstenthal, dinspre Marginea, au fost folosite de lucrătorii fabricii de sticlă Jakob Stadler, Franz Bauer, Martin Bauer, Paul Fischer, Michael Weinfurter şi Christof Gaschler.
După 2 noiembrie 1836, aceste terenuri au fost încorporate în Marginea.

În 26 iulie 1858, prin „Protocolul privind statutul terenurilor în Furstenthal”, se stabilea statutul juridic al domeniilor Fondului Religionar şi al parcelelor de teren aflate în proprietatea sticlarilor.
Din protocol, se pot afla numele celor mai vechi membri ai comunităţii germane, precum Joseph Gnad, de 75 ani, şi Franz Geschwentner, de 69 ani, în 1858, amândoi invitaţi să facă parte din conducerea comunală. Ceilalţi germani, înşiruiţi în ordinea numerelor caselor şi ale terenurilor, erau Jakob Schuster (de 16 ani, sticlar), Michel Hagel (de 11 ani), Martin Mühlhäuser (11 ani), Franz Weber (15 ani), Karl Gaschler 15 ani), Michel Stadler (14 ani), Jakob Gnad (2 ani), Iosif Stadler (30 ani), Simon Fischer (zidar, de 30 ani), Joseph Weber (sticlar, de 24 ani), Johann Gaschler, Karl Gaschler (sticlar, de 35 ani), Johann Pongratz (sticlar, de 25 ani), Friedrich Gaschler (sticlar, de 25 ani), Joseph Gaschler (sticlar, de 23 ani), Karl Gaschler (dulgher, de 7 ani), Ambros Weinfurter, Jakob Neumann (21 ani), Josef Feldigel (12 ani), Josef Stadler (geamgiu, de 25 ani), Jakob Gnad (22 ani), Karl Stadler (geamgiu, de 16 ani), Karl Kohlmann (sticlar, de 12 ani),
Primii muncitori ai fabricii de sticlă au fost: Jakob Schuster, Franz Weber, Karl Gaschler cel Tânăr, Michel Stadler, Iosif Stadler cel Bătrân, Simon Fischer, Joseph Weber, Johann Gaschler, Karl Gaschler, Johann Pongratz, Friedrich Gaschler, Joseph Gaschler, Karl Gaschler, Ambros Weinfurter, Joseph Feldigel, Joseph Stadler şi Karl Stadler, dintre care Josef Weber şi Johann Pongratz .

Cealaltă colonie germană din apropiere, înglobată, multă vreme, în comuna Marginea, a fost cea din Dealul Edrii, Lichtenberg, fondată, în anul 1835, cu coloniştii germani: Landauer şi Stingl din Audechen, Fox sau Fuchs din Aussergefild, Prosser din Budaschitz, Kuffner din Forest, Baumgartner din Gruenberger, Rankel sau Rankl din Kaltenbrunn, Turner din Kundratitz, Rach şi Scheinost din Langendorf, Grundner din Mühlspreng, Landauer din Pawinow (Landauer), Pirmayer din Rehberg, Pfeifer din Roisko, Bernhauser din Rothsaifen, Hackl din Forest, Winkelbauer, Pscheidl şi Wimmer din Schlösselwald, Maurer din Seewiesen, Gebert, Dnad şi Schmidt din Stadln şi Schaller din Watetitz.

Marginea avea şi germanii ei, dar şi evrei, ucraineni şi poloni, fiecare etnie cu calităţile şi cu spiritualitatea ei, românii mărgineni având de la cine învăţa cum se construieşte o casă nespus de frumoasă şi cum se întemeiază o gospodărie demnă de toată lauda, iniţierile acelea vechi în multiculturalitate caracterizând şi individualizând firea mărginenilor chiar şi în peisajul bucovinean de astăzi.

Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Marginea a fost construită între anii 1840-1849, fiind sfinţită în 1859. În 1843, altarul bisericii în construcţie era slujit de preoţii cooperatori Cassian Halip şi Andrei Lipeţchi, numărul credincioşilor ortodocşi fiind de 2.050 suflete. Printre ctitorii bisericii se număra şi preotul Isaac, din Horodnicul de Sus, împreună cu soţia sa, Rebeca .
În 1876, parohia avea 2.812 enoriaşi, paroh fiind Grigorie Popescul, iar preot cooperator, Emilian Gribovschi. În 1907, paroh era Meliton Antonovici, născut în 1844, preot din 1870, paroh din 1875, preot cooperator fiind Nicodim Ştefureac, născut în 1862, preot din 1890, iar cantor, din 1900, George Gherasim, născut în 1865 .
De-a lungul anilor, altarul bisericii a mai fost slujit de preoţii Vasile Mironovici, Modest Lucan, Vladimir de Renei (Renny de Herszany, adică Herşeni, în mica enciclopedie mărgineană menţionată), George Banilevici, Gavril Popescu, Ilie Posteucă.
În ultimii ani, în Marginea au fost construite încă două biserici, cea închinată Cuvioase Paraschiva, din „Cotul de Sus”, înnălţată între anii 1991-1994, pictată de Petru Schipor şi slujită de preotul Nicolae Piţuleac, şi biserica cu hramul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, sfinţită în 21 mai 2002, cu pictură interioară realizată de Horea Petrescu Traian şi de soţia sa, Maria, slujitor al altarului fiind preotul Vasilică-Nicanor Leuştean.
Există, la Marginea, şi un schit, ctitorit, cu sprijinul sătenilor de călugărul Gherontie Botnar, cu pictura realizată de Gicu Hodea şi de Vasile Moisa, schit închinat Adormirii Maicii Domnului .

Şcoala din Marginea, aflată pe locul actualei primării, cu 6 clase, funcţiona din 1857, cea din Lichtenberg fiind înfiinţată mai târziu, în 1873 . Până în 1890, numărul claselor a fost redus treptat, până la doar două clase, apoi la doar una.
Primii învăţători ai Marginii, pe care i-a păstrat memoria (datorită lui Daniel Werenka) sunt Nicolai Halip, fiul preotului Cassian Halip, Halip fiind ctitor al învăţământului mărginean, pe care l-au slujit până în 1895, şi Teodor Leuciuc (în Werenka, Lesciuc în „Mică enciclopedie…”, învăţător la Marginea în 1890, conform „Topografiei” lui Werenka, monografii mărgineni menţionându-l doar în perioada 1895-1904) .
În memoria locului, la loc de cinste, au rămas numele învăţătorilor Dionisie Sorocean (prieten cu George Tofan şi cu Iorgu Toma, puternic implicat în viaţa culturală rădăuţeană, inclusiv în ctitorirea căminului de băieţi, 1904-1912), Pancratie Prelipceanu (1912-1916, 1918-1926), Maria Bodnărescu, Aspazia Braha, Anastasia Scripcar, Gheorghe Cojocar, Gheorghe Ichim, Eufrosina Soroceanu şi Pamfil Traci (1926-1937).
La loc de cinste , se mai află profesorii Constantin Mihăilescu (1937-1948), Haralambie Burdujan (1948-1949), Arcadie Sfârnaciuc (1949-1951), Iustin Pârghie (1957-1958), Chirică C. Tolocariu (1958-1959, director adjunct între anii 1962-1964), Constantin Basarab (1959-1962), Gavril Crăciun (1962-1970), Florin Cerlincă (profesor şi director coordonator între anii 1974-1984), Ghiorghe Lăstun (profesor şi director coordonator între anii 1984-2005), Felicia Palamaru (2005-2007), precum şi învăţătorul, director adjunct, Traian Toacă.
Există, la Marginea, pe lângă şcoala cu îndelungată tradiţie, şi o şcoală „nr. 2”, inaugurată „peste apă” în 14 noiembrie 1937, când avea doar două clase, învăţători fiind soţii Dumitru şi Sultana Bondor. Iniţial, şcoală cu 4 clase, până în 1959, apoi cu şapte şi, respectiv, 8 clase, ba chiar şi cu 10, în anii 1975-1989, şcoala acesta a fost slujită şi condusă de învăţătorul Dimitrie Bondor (1937-1944), profesorul Haralambie Burdujan (1945-1948), învăţătorul Mihai Iacobescu (1948-1959), învăţătoarea Felicia Rotari (Lazu, 1959-1961), profesorii Dimitrie Boghean (1962-1972), Vasile Crăciun (1972-1994), Marcel Colibaba (celebrul ceramist, 1994-1997), Constantin Pavalean (1997), Mihai Babiuc (1998-2006) şi Elena Ursache (2006-2007) .

Revenind la cronologia localităţii, cea care însumează biografii de excepţie şi biografii comune, pentru a le transforma într-o poveste obştească mai mult sau mai puţin spectaculoasă, vom găsi, totuşi, puţine însemnări, în documentaristica bucovineană, despre Marginea, satul de la răscrucea legendelor.
Istoria bucovineană a Marginii s-a desfăşurat sub auspiciile unui guvernământ austriac sau ducal eficient, guvernatori ai Bucovinei fiind, în peste un secol şi jumătate de istorie, Generalul Gabriel Freiherr von Spleny (octombrie 1774 – 1778); Karl Freiherr von Enzenberg (1778 – 1786); Von Beck (1786 – 1792); Vasile Balş (1792 – 1808); Johann von Platzer (1808 – 1817); Antonn von Stratkerheim (1817 – 1823); Johann von Melczechen (1823 – 1833); Frantz Kratter (1833 – 1838); Eduard von Milbacher (1838 – 1840); Gheorghe Isăcescu (1840 – 1849); Eduard von Bach (februarie – iulie 1849); Anton von Henniger (1849 – 1853); Franz Schmuck (1853 – 1857); Contele Karl Rothkirch-Panthen (1857 – 1860); Cavaler Iacob de Mikuli – şeful guvernului provizoriu al Bucovinei (septembrie 1860 – martie 1861); Wenzel Ritter von Martina – primul preşedinte al Bucovinei (26 martie 1861 – 2 mai 1862); Eudoxiu Hurmuzachi (1862); Contele Rodolph von Amadei (31 mai 1862 – 30 octombrie 1865); Contele Franz Ritter Myrbach von Rheinfeld (30 octombrie 1865 – 4 octombrie 1870); Felix Pino von Friedenthal (4 octombrie 1870 – 8 iulie 1874); Hyronimus Freiherr von Alessani (18 august 1874 – 8 februarie 1887); Felix Pino von Friedenthal (14 februarie 1887 – 1 august 1890); Contele Anton von Pace (1 august 1891 – 17 mai 1892); Francis Freiherr von Krauss (22 mai 1892 – 13 iunie 1894); Contele Leopold von Goess (15 noiembrie 1894 – 16 decembrie 1897); Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (16 decembrie 1897 – 27 februarie 1903); Prinţul Konrad von Hohenlohe-Schillingshurst (25 februarie 1903 – 1 octombrie 1904); Oktavian Ritter Regner von Bleyleben (octombrie 1904 – 1911); Hyronimus Freiherr von Alessani (1911 – 1913); Contele Rudolf von Meran (1913 – 1916); Contele Joseph von Etzdorf (1916 – 15 noiembrie 1918).

În hărţile cadastrale austriece, din a doua parte a secolului al XIX-lea, la Marginea sunt înregistrate următoarele toponime:
1. Ţarini: Bahna, Câmpul Horodnicului, Cruşin, Delniţa, Dumbrăviţa, Fodoroaia, Lunca, Poiana Curţii, Poiana Fătului, Ocoale, Şuvar.
2. Pâraie: Andronache, Floca, Gârla Morii, Havriş, Hârbovăţ, Iaslovăţ, Mihalescul, „Obadarie”, Pârâul „Totoriki” (Turturichii?), Pârâul Volovăţului, Slatina Rea, Suceviţa, Şoarecul Mare, Şoarecul Mic, Tudorachii, Ursoaia Mare, Ursoaia Mică.
3. Păduri: Arşiţa Bună, Arşiţa Mare, Dealul Porcăriei („Dialu Borkaiy”), Floca, „Korczenicz”, Pădurea Ivaneştilor, Pădurea Pinului, Pădurea „Roszky”, Pădurea Rusului, „Piatra Mulieri”, „Piatra Mulierilor”, Pleşa, Plopina, Şoarece.
4. Alte numiri: Dealul Ivăneştilor, Fânaţele Şoarece, Fânaţele Şuvar, Poiana Fătului, Poiana Pleşa, Poiana Trescior („Treszczior”), „Poiana Bilecka” .

Sâmbătă, 9 iulie 1887, prinţul austriac de coroană Rudolf, victimă misterioasă a viitoarei tragedii de la Mayerling, pe la orele două şi jumătate, după-amiază, a trecut prin Marginea, unde „erau construite arcuri de triumf, lângă care aşteptau preuţimea şi poporul şi salutau cu strigăte de „Să trăiască!” pe Alteţa Sa Imperială”, îndreptându-se spre mănăstirea Suceviţa. Revenind la Rădăţuţi, peste ceva mai bine de o oră, prinţul avu parte de aceleaşi onoruri, iar a doua zi, duminică, 10 iulie, „în comunele Horodnic, Marginea, Lichtenberg, Iaslovăţ, Caşvana, Solca, Arborea, Soloneţ, Poieni, Botuşana, Ilişeşti, Cacica, Pârteştii de Sus şi de Jos, Păltinoasa şi Gurahomorului erau aranjate foarte frumoase arcuri de triumf, pe lângă care se afla adunat poporul din comune cu preoţimea şi şcoala” .

Un an mai târziu, în 1888, „în aducere aminte de prezenţa Alteţei Sale, principele de coroană Rudolf în Bucovina, fu ridicat un monument la Voivodeasa… La dezvelirea monumentului au fost de faţă Excelenţa Sa guvernatorul ţării, Baron Pino, apoi Baron Musteaţa, în numele comitetului ţării” .
Nicolae Iorga, în 1904, avea să relateze sec şi caustic despre acest monument: „Trecem pe lângă stâlpul, destul de urât, care aminteşte, în limba germană, despre oprirea în acest loc, în calea spre gropniţa Movileştilor, a nenorocitului arhiduce Rudolf .

În 1890, comuna Marginea avea 3.563 locuitori, primar fiind Grigorie Balan. Parohi erau Vladimir Renei de Herşeni şi Nicolai Ţurcan, învăţători – Teodor Leuciuc şi Nicolai Halip, iar cantor bisericesc – Georgie Gherasim.

În ianuarie 1890 „Pachiţa a Mariştei lui Tanase Mafteianu din Marginea a fost acuzată de procuratura cezaro-crăiască de stat că şi-a ucis pruncuţul. Apărată de avocatul sucevean Dr. Matei Lupu, editorul „Revistei Politice” şi viitorul socru al lui Leca Moraru, mărgineanca a fost achitată cu 7 voturi la 5.
Alţi doi mărgineni, Pentilei Halip şi nevasta lui, Ioana, au fost judecaţi pentru infracţiunea de omor. Apăraţi de acelaşi Dr. Matei Lupu, cei doi soţi mărgineni n-au putut scăpa, totuşi, de închisoare, Pentilei Halip fiind condamnat la „3 ani de criminal greu”, iar Ioana Halip, la doar „un an şi jumătate de criminal greu”.
Un alt mărginean, Dumitru Grigorean, fusese acuzat că şi-ar fi ucis propriul tată, dar avocatul sucevean Dr. Samuil Ştefan Isopescu, viitorul socru al celui mai longeviv şi mai legendar primar al Sucevei, Franz cavaler Des Loges, avea să-i obţină achitarea .

O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Vladimir de Renei, parochul din Marginea”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Nicolai alui Casian Mihailescu, preoteasa văduvă Glicheria Leviţchi, Palaghia alui Georgie Martinescu, Paraschiva alui Ilie Fundu, Ana alui Ion Berenghianu, cantorii Vasile Berenghianu şi Toader Sfârnaciuc, Zaharie Grigoreanu, Gavril Ichim, Dumitru alui Porfirie Lazar, Agripina alui Anton Mihailescu, Zenovia Martinescu, Simion Nichiteanu, Zamfira alui Precob Cuciureanu, Maria alui Nicolai Popescu, Anghelina alui Pentelei Maluş, Ecaterina Lazar, Zamfira alui Toader Sfârnaciuc, Toader Crăciun, Margareta alui David Onufrei, Pavel Onufrei, Domnica alui Precob Niculcea, Smaranda alui Casian Mihailescu, Maria alui Mihai Lupu, Domnica alui Constantin Pomohaci, Domnica alui Dumitru Maluş, Dochim Zaremba, Rachila alui Costan Sorohoniuc, Ştefan alui Dumitru Baian, Floarea alui Ştefan Balan, Daniil Posconiuc, Ileana alui Andrei Mihailescu, Margareta alui Gavril Halip, Domnica alui Ilie Halip, Ana alui Condor Manoli, Matrona alui Pavel Bungeac, Balaşa Martinescu şi Rachila alui Pahomi Lupu .

În 1892, Marginea, comuna bucovineană care, datorită multiculturalităţii ei, răzbătea rar spre coloanele presei naţionaliste din Bucovina, are parte, totuşi, de o relatare succintă, dar fără reveniri ulterioare asupra subiectului, datorită unei mici escrocherii funciare:

„Comuna Marginea, din districtul Rădăuţilor, era datoare cu birul pădurii şi al toloacei, în sumă de vreo 650 florini v.a.
Comuna, neputându-şi achita, cu finea anului expirat, această datorie, inspectorul superior, în înţelegere cu căpitanul districtual, a pus pădurea comunală sub sechestru. Membrii consiliului comunal, auzind despre această măsură, cinci dintre ei s-au dus, în 10 ianuarie 1892 n., la căpitanatul (prefectura – n.n) districtual, cu rugămintea de a mai amâna termenul de licitaţiune.
Căpitanul le-a mai dat un termen de 14 zile pentru plătire. Sechestrul, însă, un anumit Fischer (Emanuel, perceptor şi proprietar de case în Rădăuţi – n.n), se vede că nu a putut aştepta şi, peste două zile, adică la 12 ianuarie, a ţinut deja licitaţiunea asupra pădurii, în casa sa proprie, din Rădăuţi.
La licitaţiune nu s-a prezentat nici un membru al consiliului comunal, sub cuvânt că căpitanul le-a dat un termen de 14 zile. Şi aşa s-au vândut vreo 300 stânjeni mari de lemne pentru bagatela de 800 florini unui alt onorabil, cu numele de Beer Schaeffler.
Membrii comunali s-au dus, acum, din nou la căpitanul districtual, aducându-i aminte promisiunea. Din atitudinea acestuia s-ar fi părut că el a uitat de ceea ce a promis şi, aşa, a chemat la sine inspectorul superior, spre a se informa de la el despre starea lucrului.
Acesta i-a răspuns că da, pădurea e deja vândută la licitaţie şi cumpărătorul ei, Schaeffler, a plătit birul restant.
Căpitanul, pesemne neştiind ce să mai facă, propuse oamenilor a se împăca cu cumpărătorul. Ca să scape de belea, oamenii erau gata a se împăca cu el pentru 50 florini; acesta, însă, pretindea suma oribilă de 500 florini – se înţelege, un câştig de peste 3.000 florini nu se dă atât de uşor pentru 50 florini – şi aşa reprezentanţei comunale nu i-a mai rămas altceva decât să facă arătare la guvern asupra acestui caz” .

În vara anului 1892, izbucnise în Bucovina o epidemie de holeră, minimalizată mediatic din pricina alegerilor din toamnă, o epidemie care avea să dureze vreo cinci ani, stingându-se ici şi izbucnind dincolo.

Nicolae Iorga, trecând prin Marginea, în drumul lui dinspre Putna şi Straja, înspre Suceviţa, în lunea Paştelui anului 1904, descrie Suceviţa, pe atunci sat al comunei Marginea, în comparaţie admirativă cu Marginea: „Trăsura străbate Marginea, cu aşezările multe şi bune, răspândite până foarte departe. De această comună se ţine şi Suceviţa, înaintea căreia este un sătuleţ din cele mai mici (Voivodeasa sau Furstenthal – n.n.). Aici, ca şi în Margine, totul e rânduit şi curăţit, cum se cuvine în Lunea Paştilor; câte un copil, o femeie în haine albe se ivesc după gardurile de răchită. Cei mai mulţi s-au dus, însă, cu flori în pălărie, pentru tineri, cu plete bine unse, şi ştergarul frumos desfăşurat, pentru ceilalţi, la mănăstire” .

Şi mai era o sărbătoare creştin-ortodoxă mare, care anima şi Marginea, şi Suceviţa, cea a Hramului mănăstirii, Schimbarea la Faţă (Pobraj), de care îşi amintea Em. Grigorovitza, cu prilejul unei reîntoarceri în satul străbunilor săi, Horodnic, facinat de drumuri şi de petrecerile oamenilor: „părăsind Horodnicul, să apuc pe altă cale şi să dau pe drumul mare, ce duce, la stânga, spre Rădăuţi, iar în dreapta apucă spre vestita mănăstire a Suceviţei, cea durată de neamul domnesc al Movileştilor. Într-acolo tăbărăsc, în ziua de Pobraj, toate satele dinprejur” .
„E frumos lucru să priveşti, în ziua hramului, cum pleacă oamenii noştri, cu nevestele, cu flăcăi şi fete, gătiţi ca de sărbătoarea cea mai sfântă, cu cai împodobiţi cu rămurele verzi, cei mai chiaburi având chiar lăutarii lor în trăsură.
În chiote şi în pocnete de bice, duruiesc căruţele pline de oameni veseli, flăcăii aruncându-şi pălăriile cu pene de păun în văzduh, iar fetele, cu salbele în vânt şi cu capetele fluturând de podoaba florilor, aşezate în jurul părului, strâns legat, şi a ghiordanelor de mărgele, împletite în cozi, de tot soiul” .

În 22 iulie 1906, s-a înfiinţat şi la Marginea, sub preşedinţia preotului Dionisie Sorocean şi cu sprijinul primarul Toader Lazăr, o însoţire rurală de credit în sistem Raiffeisen, cu 113 părtaşi.

Harta Ocolului Silvic Marginea, din anul 1912, cuprinde toponimele:
1. Pâraie: Chiroşcan (= Chiroaşan?), Floca, Haşca, Havriş, Iaslovăţ, Plop, Şoarece, Ursoia, Volovăţ.
2. Păduri: Floca, Haşca, Havriş, Iaslovăţ, Slatina Rea, Şoarece, Ursoaia, Volovăţ, Vultur.
3. Alte numiri: Pietrele Muierilor (spre Solca), Poiana Pietriş, Poiana Treşoara, Slatina (loc) .

În evidenţele cadastrale ale Prefecturii judeţului Rădăuţi, din 1939, deja se individualizează şi părţile satului, despre care Iorga spunea, în 1904, că-şi desgăşoară gospodăriile dintr-o zare în cealaltă:
1. Părţile satului: Bahna de Jos, Bahna de Sus, Cruşin, Valea în Jos, Valea în Sus.
2. Ţarini: Arşiţa, Cainovăţ, Câmpul Horodnicului, Dealul Fătului, Delniţa, Dumbrăviţa, Fodoroaia, La Stejărie, Lunca, Ocoale, Pe groapă, Poiana Curţii, Poieni, Şoarece, Şuvar.
3. Fântâni: Izvorul cu Slatină.
4. Pâraie: Cruşin, Floca, Haşca, Havriş, Hărbovăţ, Horbovăţul, Jalomică, Pârâul lui Sârghie, Pârâul Stânei, Pârâul Tocilei, Slatina Rea, Şoarecul, Ursoaia Mare, Ursoaia Mică, Voievodeasa, Volovăţ.
5. Râuri: Suceviţa.
6. Păduri: Capul Dealului, Floaca, Haşca, Havriş, Pietrele Muierilor, Pârâul Crişului, Pârâul Păvăloaiei, Pârâul Stânei, Pârâul Tocilei, Runc, Şoarece, Ursoaia Mare, Ursoaia Mică, Vârful Pleşei.
7. Dealuri: Capul Dealului, Dealul Arşiţei, Dealul Ederei, Dealul Fătului, Dealul Pleşei, Dealul Vulturului, Pietrele Muierilor, Ursoaia Mare, Ursoaia Mică, Vârful Pleşei.
8. Râpi: Cainovăţ, Gropile lui Săndulean, Jalomică, Râpa Stânei, Volovăţ .

Toponimele mărginene, cu schimbări motivate de întâmplările de peste timp, precum apariţia unor meşteşuguri (Pârâul Tocilei, ţarina Delniţa) sau formarea de proprietăţi individuale, pe fostele moşii mănăstireşti (ţarina Şuvar, Pârâul lui Sârghie, Pârâul Păvăloaiei, Gropile lui Săndulean sau râpa Jalomică) înseamnă, în fond, repere ale unei istorii obşteşti, păstrată superficial în memoria colectivă.

În perioada austriacă a Bucovinei, perioadă care individualizează străvechea provincie românească din nordul Moldovei, bucovinenii, inclusiv mărginenii, fuseseră integraţi într-o civilizaţie (unii chiar într-o cultură) europeană, care merita apărată, chiar şi cu un puhoie de jertfe de sânge, în lungul şi epuizantul război din 1914-1918.
Mărginenii au îmbrăcat uniformele Austriei, dar s-au jertfit, practic, pentru un standard de civilizaţie în care se simţeau confortabil, luptând şi împotriva italienilor, şi împotriva ruşilor, dar şi împotriva armatei regale româneşti. Nu s-au ridica iredentişti din Marginea, care să-l însoţească pe Eroul Bucovinei, Ion Grămadă, în tranşeele sângeroase ale ctitoririi viitoarei România Mare, aşa cum nu s-au aflat, în întreaga Bucovină, alţi români, îmbrăcaţi în uniforma civilizaţiei europene, care să prefere să-şi sape singuri mormintele, la doar nouăsprezece anişori, precum udeşteanul Zamfir Nicoară şi poienarul Dumitru Catană, doar ca să nu tragă în fraţii lor de sânge, ostaşii armatei regale româneşti. Mărginenii îşi apărau propria civilizaţie, cea bucovineană, iar sacrificiul lor nu este cu nimic mai prejos decât sacrificiul românilor care s-au jertfit pe altarul României Mari. Categoric, ei nu sunt Ion Grămadă, Iustin Breabăn, Lascăr Luţia, Ambrozie Micuţaru, Silvestru Micuţaru, Dumitru Mihalaş, Vasile Popescu sau Teodor Turturean, aşa cum nu sunt nici Zamfir Nicoară sau Dumitru Catană, dar fiecare mărginean în parte, căzut în război, în numele viitorului copiilor lui, benemerită respectul evlavios al generaţiilor de după ei.
Mărginenii care au crezut, până la sacrificiul suprem, în anii 1914-1918, în dreptul urmaşilor-urmaşilor lor la viitor sunt:

ANTIMIEI Ion
BALAN Dumitru, Gheorghe şi Ion
BERENGHEAN Artemie şi Gheorghe
BLASCIUC Dumitru
BODNARESCU Constantin, Doroftei, Gavril, Gavril, Gheorghe, Ion, Ion, Ilie şi Vasile
BOICU Florea şi Precop
BODALE Artemie şi Vasile
BOJÂNIŢĂ Gheorghe
BULIGA Constantin şi Ion
BULCEAG Nicodim, Pintilei şi Simion
CORACIUC Alexa şi Gavril
COŢOPREA Nicolae
CRĂCIUN Ioachim şi Pavel
CUREA Avacum şi Simion
DEREVLEAN Alexandru, Arsenie, Gheorghe, Ilie, Precop şi Vasile
FUNDU Toader
GEANĂ Constantin
GHELIUC Alexa, Gavril şi Gheorghe
GRIGOREAN Ion şi Toader
GRIGORESCU Gheorghe şi Lazăr
HALIP Gavril, Ion, Lazăr, Petru, Precop şi Simion
HANŢARI Emilian
HAPCIUC Precop
HÂRŞAN Dumitru
HRIŢCAN Gheorghe
ICHIM Ion şi Maxim
ILIOI Gheorghe
IRIMIA Gheorghe
JOLTEA Gavril şi Ion
LAZĂR Constantin, Constantin, Emilian, Gavril, Ion, Ion, Ilie, Precop, Ştefan şi Toader
LUNGU Constantin, Gheorghe, şi Simion
LUPAŞTEAN Niculae
LUPU Ariton, Titus şi Vladimir
MAFTEAN Doroftei Simion, Vasile şi Vasile
MAGOPĂŢ Constantin, Ştefan şi Vasile
MALOŞ Dumitru, Ion, Vasile, Vasile şi Vasile
MARTINESCU Gheorghe
MIHALESCU Alexa, Alexa, Andrei, Constantin, Gavril, Gavril, Grigori, Ilie, Ion, Vasile şi Vladimir
MIRĂUŢĂ Dumitru
MOLDOVAN Gavril
MOROHAI Filip
NICHITEAN Dumitru, Floria, Gavril, Gheorghe, Ifrim, Petru şi Teofil
NICULCEA Artemie, Irimie, Pavel şi Toader
OLĂREAN Ilie, Miftodi, Toader şi Vasile
ONOFREI Alexandru, Emilian, Eusebie şi Ion
ONOFREICIUC Nicolae
PAVALEAN Gheorghe, Toader, Vasile şi Vasile
POMOHACI Irimie şi Vasile
POTOLINSCHI Titus
PRILIPCEAN Vasile
REPCIUC Tanase
ROTARI Emilian, Gavril şi Ilie
SFICHI Traian
SFINTISCHI Valerian
SFÎRNACIUC Vasile şi Vladimir
SOFIŢCHI Ion
UNGUREAN Pavel
VELECIUC Grigorie, Ion, Nicolae şi Vasile
VEREŞ Dumitru şi Toader
ZAREMBA Gheorghe .

În tragica vară a retragerii din vara anului 1940, „pe distanţa Rădăuţi – Gura Humorului, am văzut cum 6 evrei, dintre care 2 îmbrăcaţi ofiţeri, au tras cu armele în armata română, în comuna Marginea, judeţul Rădăuţi, au băgat panică într-o divizie armată, din care cauză s-au calicit caii de trupă, s-au răsturnat tunuri, au căzut pe jos obuze de tun, lăzi cu cartuşe, care evrei au alarmat printre soldaţi că vin tancurile ruseşti dinspre Gura Humorului” .

Al doilea război mondial şi-a cules, iarăşi, prinosul de sânge şi de la Marginea, de data asta mărginenii apărând o patrie şi nu doar un mod de viaţă.
În anii 1941-1945, au căzut, pe fronturile tragice ale României şi mărginenii.

ANTIMIE Constantin
BALAN Constantin, Dumitru, Gavril, Gheorghe, Grigore, Orest, Titus şi Valerian
BERINGHEAN Ioan şi Vasile
BLASCIUC Iftemie
BODNARESCU Arcadie, Gheorghe, Ilie, Nicodim şi Vasile
BONDOR Vasile şi Vladimir
BULCEAG Alexa şi Gavril
BULIGA Gheorghe, Gheorghe, Ion, Simion şi Vladimir
CRĂCIUN Dumitru, Gavril, Grigorie şi Simion
DEREVLEAN Pricop şi Vasile
FUNDU Ion
GRIGOREAN Arcadie, Ifrim şi Orest
GRIGORESCU Vasile
HALIP Gheorghe, Gheorghe, Gheorghe, Niculaie şi Vasile
HRIŢCAN Gheorghe şi Vasile
ILIOI Victor
IRIMIE Ilie
JOLTEA Gheorghe, Ion şi Ion
LAZĂR Aurel, Constantin, Dumitru, Gavril şi Gheorghe
LĂZĂRESCU Constantin
LUNGU Gavril şi Gheorghe
MAFTEAN Andrei, Gheorghe şi Vladimir
MAGOPĂŢ Lazăr
MANOLE Ilie
MARTINESCU Alexandru, Ion, Modest, Petru şi Toader
MIHALESCU Alexandru, Gheorghe, Ilie, Mihai, Orest, Ştefan şi Vasile
MOLDOVAN Gavril şi Vasile
MOROHAI Lazăr
MOŢAC Filaret
NICHITEAN Gavril, Ion, Vasile şi Vasile
NICULCEA Simion şi Valerian
OLAREAN Constantin şi Toader
ONOFREI Gheorghe
PASCANIUC Ştefan
PAVALEAN Grigore, Ştefan, Vasile şi Vasile
PÎNZARI Ion şi Vasile
POMOHACI Gheorghe, Toader, Vasile şi Vasile
POPESCU Toader
PRELICEAN Gavril
PROCŞ Arsine şi Gheorghe
REPCIUC VASILE
ROTARI Chirilă, Dionisie, Doroftei, Ilie, Toader şi Vasile
SANDULEAN Dumitru
SFÎRNACIUC Arcade şi Grigorie
SOROCANIUC Constantin şi Ilie
SUFIŢCHI Ichim
UNGUREAN Pavel şi Vasile
VASILOVSCHI Ştefan
VELECIUC Nicolae
VELNICERI Gavril .

„În dimineaţa zilei de 5 iunie a anului 1945”, pe când se întorcea de la Ocolul Silvic Marginea, şeful Legiunii de Jandarmi Rădăuţi, maiorul Ioan D. Popescu, Erou al Umanităţi, originar din Horodnic, a fost capturat de luptătorii anticomunişti ai lui Vladimir Macoviciuc, ultimul haiduc modern al Bucovinei.
„În primăvara anului 1944, Marele Stat Major al Armatei Române a mobilizat pe loc o parte dintre muntenii Bucovinei apţi de luptă, în vederea constituirii unei divizii care să lupte în munţi cu Armata Roşie, în cazul în care frontul va cădea. Vladimir Macoviciuc făcea şi el parte din această divizie, cu gradul de sergent.
În urma comunicatului către ţară din 23 august 1944, divizia s-a destrămat, marea majoritate a oamenilor aruncând armele şi întorcându-se la casele lor. Unii, însă, aprovizionaţi de comandamentul german din Câmpulung Moldovenesc, au rămas în munţi, continuând lupta. Pentru merite deosebite în luptă, Macoviciuc a fost decorat de nemţi şi avansat ofiţer”.
Neiertător cu ostaşii roşii, care soseau, noaptea, cu camioanele în câte un sat din nordul sau din sudul Bucovinei, cu gândul de a muta populaţia satului respectiv în Siberia (se ivea ca trăsnetul în noapte şi lăsa un singur supravieţuitor sovietic), cumplit de sângeros cu comuniştii români şi cu colaboratorii lor, Vladimir Macoviciuc, după o discuţie cu şeful Legiunii de Jandarmi Rădăuţi, l-a lăsat pe acesta să plece, apoi, doar din dorinţa de nu-i lăsa pe sovietici să ocupe şi sudul Bucovinei (cum ameninţau că se va întâmpla, dacă nu le este predat „banditul Macoviciuc”), luptătorul comunist şi-a organizat o moarte de erou, după o petrecere zgomotoasă în casa natală din Vicovul de Jos, începută în după-amiaza duminicii de 7 iulie a anului 1947, şi terminată, a doua zi, în zori, când a murit în luptă, dar nu înainte de a mai răpune „măcar câte un câine de jandarm” .

În mod ciudat, Marginea nu are parte de mărturisire îndelungă vreme, gloria ei izbucnind, pe neaşteptate, abia prin 1970, odată cu reconsiderarea olăritului drept artă.
Până atunci, numele îi este înscris doar într-o listă cu prizonieri de război în URSS, care au trimis scrisori acasă, din Marginea fiind nominalizaţi, cumva şi ca un eşantion de multiculturalitate, Pomohsoi (Pomohaci?) Dumitru a Constantin, Rofer Ifrim a Martin şi Rabils Niculcea , precum şi în listele comunelor cu cei mai harnici agricultori, în fiecare an mărginenii fiind cei mai harnici şi mai pricepuţi.
Nici măcar „duşmani ai poporului”, chiaburi sau moşieri, aduşi în faţa instanţelor nemiloase de condamnare de la Rădăuţi sau Suceava, nu s-au desprins, în mod public, din Marginea, satul acela cu oameni aşezaţi, cuminţi şi harnici, aflat foarte aproape de Rădăuţi, nenemulţumind pe nimeni, de-a lungul timpurilor, nici măcar pe securiştii bolşevici.
Au existat, totuşi, victime ale bolşevismului şi în Marginea, precum Vasile Derevlean a Z., Mihailescu Toader a Gheorghe, Lazăr Eugenia, Mihailescu Ion a Petru, Lungu Gheorge a Leon, Mihailescu Vasile a Artemie şi Mihailescu Constantin a Simion, cărora li s-au confiscat averile, în urma sentinţei nr. 968/56 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a, pentru că ar fi „pactizat” cu luptătorii din munţi ai lui Vladimir Macoviciuc , au mai existat, probabil, şi alte victime, cu prejudicii aparent mai mici, deşi, atunci când e vorba de victimizare, nu există grade de comparaţie, ci doar un nemeritat al suferinţei, întotdeauna egal cu el însuşi, adică nemeritat.

Numele primarilor vechi ai comunei Marginea, de care a aparţinut, timp de vreun secol, şi Suceviţa, nu s-au păstrat, iar legendatul Ion Lup, din Romanul lui Radu Teodoru nu a existat, aşa cum n-a existat, pe teritoriul Marginii şi un boier Holiman, răzeşismul, inclusiv boieria, care, adesea, decade în simplu răzeşism, fiind inexistent în Marginea feudală, indiferent de numele cătunului, din simplul motiv că pe o moşie domnească şi, ulterior, mănăstirească, nu puteau exista răzeşi, deci proprietari de pământuri şi, implicit, oameni liberi.
Singurii primari mărgineni vechi, consemnaţi incidental de istorie, sunt Grigorie Balan, menţionat de „Topografia” lui Daniel Werenka drept primar în anul 1890 (înainte şi după), precum şi Toader Lazăr, primar în 1906, când s-a înfiinţat cooperativa rurală de credit.
În „mica enciclopedie” mărgineană, alcătuită, uneori cu mult prea mult entuziasm, de Gavril Crăciuc şi Cristina-Violeta Popescu, lucrare remarcabilă şi utilă – de altfel, există o „listă” narată de primar, deschisă de primarul liberal interbelic, Vasile Ilioi, cel cu mai multe mandate decât oricare altul (1931, 1932, 1937, 1942 şi 1944), în vremea României Mari, fiind primari la Marginea, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, funcţie de alternanţele la guvernare, şi Artemie Vasilovschi (1931), şi Dumitru Olărean (1934-1935), şi sublocotenentul I. R. Sarman (1938), şi Orest Bodnărescu (1939), şi Gheorghe Rotari (1940), şi Ifrim Crăciun (1941-1942, 1944-1946), apoi lista cu nume de şefi ai obştii lunecă spre deceniile beznei roşii, când Marginea a avut şi lideri răi, dar şi lideri buni, mulţi dintre primarii comunişti fiind, în fond, oameni, cu bune şi cu rele, dar adesea şi cu câte o fărâmă de suflet.
Înspre tranziţia comunistă, primar al Marginii a fost Valerian Martinescu (1946-1947), urmat de primarii comunişti Ioan Curea (1947-1949), Constantin Lazăr (1949-1952, 1953-1954, 1959-1963), Ilie Mărgineanu (1952), Constantin Colibaba şi I. Nasadniuc (1957), Vasile Metanie (1957-1963) şi Vasile Magopăţ (1964-1989).
Notari comunali, reţinuţi de memoria obştească, au fost Gheorghe Bodnar (1931-1943), Mihai Halip (1944-1946) şi Gheorghe Lungoci (1947-1949), misia lor, în privinţa legalităţii actelor, fiind preluată, după aceea, din postura de secretari ai comunei, de Dumitru Dari (1950-1951), Vasile Luţa (1952-1957), Ioan Suciu (1957-1958), Nicanor Mocrei (1958-1972), Vasile Cristuş (1973-1990).
Vicepreşedinţi ai consiliului popular au fost, după înfiinţarea acestei funcţii administrative, Gavril Crăciun (1964-1968), Ioan Maftean (1968-1973) şi Gheorghe Pascaniuc (1974-1990).
În 22 decembrie 1989, şi la Marginea s-a constituit un comitet de iniţiativă, care să suplinească vidul de putere, format din Traian Bodale, minerul Dimitrie Mihalescu, preotul Vasile Vartic, Nicolae Piţuleac şi alţi câţiva mărgineni, primul birou executiv al Comitetului Comunal FSN fiind format din preşedintele Dimitrie Mihalescu, din vicepreşedinţii Traian Bodale şi preotul Vasile Vartic, din secretarul Ştefan Sorocaniuc şi din membrii Zenovia Nichitean, Artemie Vasilovschi şi Ilie Grigorean.
După 1990, până la alegerile din 1992, au fost primari ai Marginii Gheorghe Jacotă (1990-1991) şi Ioan Halip (1991-1992, cel care fusese viceprimar, până în noiembrie 1991), secretari fiind Ioan Halip, şi după numirea sa ca primar, Vasilică Joltea, iar secretari, Vasile Cristuş, până în ianuarie 1991, apoi Mircea Hapciuc.
Din 1992, până în 1993, a fost primar Gheorghe Irimie, apoi, până în 1996, Vasile Olărean. Viceprimar a fost, pe întregul mandat, ba şi pe cel următor, Ioan Onufrei (fost primar de Marginea, actual primar de Suceviţa – satul soţiei sale), iar secretar, pe toată durata democratică a administraţiei mărginene, Mircea Hapciuc.
În 1996, primar a fost ales Ioan Halip, cel care, din 2000, când primar avea să ajungă Ioan Onufrei, avea să ocupe funcţia de viceprimar, funcţie de care nu s-a mai despărţit, până astăzi.
Din anul 2004 şi până în prezent , primar al Marginii este Dumitru Lungu, un om oarecum timid, dar cumsecade şi însetat de spiritualitate bucovineană.

Despre itinerariile haiducului Darie,
drumurile lui Iraclie Porumbescu

Legendarul haiduc bucovinean Ioan Darie pare să-şi fi avut sălaşul principal prin vecinătatea Pietrelor Muierilor, itinerariul, din Marginea natală, pe pârâul Şoarecului, cum se numeşte cursul inferior al legendarului pârâu al Dragoşinului, spre Pietrele şi Peştera Muierilor, fiindu-i cunoscut, probabil, încă din copilărie, ştiut fiind faptul că una dintre ocupaţiile tradiţionale ale mărginenilor este păstoritul.
Acolo, la Pietrele Muierilor, se află, de fapt, răscrucea îndătinată, încă din vremea tătarilor şi, apoi, din cea a lui Dragoş Vodă, a itinerariilor montane bucovinene, iar haiducul Ioan Darie a ţinut să valorifice potenţialul acestei răscruci, prin preajma căreia se aflau, cu resursele lor de hrană, stânele muntenilor din multe sate, dar şi cele ale volovăţenilor şi ale mărginenilor, aşa cum se mai află şi astăzi.
Itinerariile lui Darie sunt, de fapt, şi itinerariile lui Iraclie Porumbescu, tatăl neîntrecutului muzician Ciprian Porumbescu rememorându-le şi încredinţându-le, prin intermediul operei sale, veşniciei. În vremurile vechi, itinerariile acelea erau folosite de toţi locuitorii munţilor şi dealurilor subcarpatice ale Bucovinei, desfăşurarea lină de repere toponimice neîngăduind, pentru cititorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, erori sau omisiuni.
În vecinătatea Suceviţei, pe munţii din dreapta apei, străbătuţi, cândva, şi de Dragoş Vodă, se află „o gârlă adâncă, prin care curge un pârâuţ”, apoi, „de cea parte de gârlă”, în deal, „lângă un brad gros şi crengos, sub care era loc gol, bătucit şi larg, cum sunt de acele prin păduri şi le zic oamenii bătelişti”, se află „o poiană; aceasta era Poiana Mărului; devale de ea, spre apus, erau Pietrele lui Dragoş, sub care se zice că ar fi mari comori: bani, arme scumpe şi alte odoare, aduse de acel Vodă, când veni el de dincolo de munţi, din Maramureş, încoace, ca să se aşeze, cu o mulţime de oameni, aicea, în Moldova, şi, neştiind el încă ce se va întâmpla, în treacăt pe la poalele acelui munte, unde, pe măgura lui, se aflau Poiana Mărului şi acele stânci mari, să se fi urcat el acolo şi să fi îngropat acele scumpeţi (…). La călcâiul acelor stânci, de ceea parte, spre apus, izvorâşte pârrâul Dragoşa, ce dă în Moldoviţa; iar de astă parte, Dragoşinul, ce dă în Pârâul Şoarecului şi acesta, în Suceviţa şi, cu aceasta, în Suceava. Iar dunga de munte ce se trage de la Poiana Mărului încoace, spre răsărit, se cheamă şi astăzi Piciorul Dragoşinului”.
Drumul continuă, de la Poiana Mărului, pe prislop, coborând la pârâul Dragoşa, apoi, de-a lungul acestui pârâu, până la vărsarea lui în Moldoviţa; dincolo de râuşorul Moldoviţa începe „muntele numit Dealul lui Vasile”, spălat, la temelie, pe partea cealaltă, de râul Moldova. De aici, Darie obişnuia să coboare, pe sub poala pădurii, spre Humor sau spre Slatina, iar de acolo, spre satele cu arendaşi bogaţi din Moldova.
Descris, dinspre Putna, înspre Suceviţa şi Marginea, drumul cel vechi al haiducului Darie, străbătut şi de Iraclie Porumbescu, merită rememorat, cu întâmplările vremii, aşa cum ne-a fost încredinţat:

„Trecurăm, apoi, satul, de-a curmezişul, şi, de-acolo, pe o cărare, spre pădure, la deal… Pietrişul ascuţit, pe suiş de munte, eu desculţ, îmi încrunta picioarele; lanţul greu, pe mine, îmi făcea urcarea la deal aproape imposibilă!
Mă rugai de zbirii mei să ia măcar lanţul de pe mine, că eu n-oi fugi. În zadar, deşi cel mai bătrân se ruga el însuşi la cei tunşi să-mi ia lanţul. „Înainte, hunţute!”, strigă unul dintre cei doi tunşi, ameţiţi de holercă, „că aşa ne duse şi pe noi tatăl tău, când era vornic, la asentare, de astăzi suntem cătane!”.
Acum pricepui că zbirii mei sunt din locul meu natal şi-s trimişi după mine.
Plaiul acesta, pe care mergeam, îmi era ştiut că duce, de la Putna, prin codru şi peste munţi, la locul meu natal, Suceviţa.
Înnoptase; eu, strivit de necaz, de durere la picioare şi de oboseală, căzui, de mai multe ori, jos; tunşii mă ridicară şi unul mă împingea de spate, iar altul, cel ce-mi zise cuvintele de mai sus, îmi ajuta cu… ghionturi brutale. „Daţi-i pace, măi!”, le zise cel mai bătrân, „nu-l mai chinuiţi, că-ţi da seamă!”. Nici această admonestare nu folosi nimic. Curgeau sudorile de pe mine, eram pierdut cu totul, când ajunserăm în vârful muntelui, într-o poiană, numită Poiana Secării. „Stăi!”, îmi strigă tunsul cel mai brutal; se puse pe un butuc, îşi şterse, cu mâneca, obrazul şi-mi zise răstit:
– Tatăl tău n-a ştiut că unde bate şi unde-i răspunde: la bună dimineaţa lui, îi răspundem, acum, noi.
Scoase, apoi, şipul cu holercă, din taşcă, îl destupă şi închină la cel mai bătrân, dete, apoi, şipul acestuia. Ieşise luna de după un nor şi eu văzui cum omul mai bătrân, după ce luă în mână şipul de la tunsul, îl întrebă, prin semne, de poate să închine la mine ori ba. Tunsul nu dete nici un răspuns, căuta ba-n pământ, ba la mine, ce stam tremurând de slăbire.
Omul închină la mine, eu luai şipul de la el, nu aşa, ca să beau, ci ca să le fac pe voie; adusei şipul la gură, dar, atunci, se repezi tunsul, de pe butuc, la mine şi mă izbi cu pumnul în faţă, de sări şipul din mâna mea cât-acolo şi pe mine mă umplu sângele. Atunci, nu ştiu cum veni, nu ştiu ce se făcu cu mine; toţi nervii mi se părură criţă şi eu, din cap până în picioare, foc şi pară… Apucai lanţul cu mâna dreaptă şi-l smuncii cu aşa putere, de ieşi veriga de pe cealaltă mână, dar ieşi şi o bucată de carne şi piele (şi astăzi e semnul la încheietura mâinii mele) şi, cu veriga drept îmblăciu, tocai pe brutalul în cap de se prăvăli, pe spate, peste butuc şi, prăvălindu-se, strigă: „Vai-lio, m-a ucis!”.
Mă repezii, apoi, la celălalt tuns, el, deodată, stete ca îndârjit; însă, văzându-mi furia şi mâna ridicată, cu veriga atârnând de lanţ, gata să-l toc şi pe el, stânga-mprejur şi fuga în pădure; cel mai bătrân, după el…
Ce mai făcui nu ştiu; destul că, la anumită vreme, după aceea, mai venit în fire, mă văzui singur într-o poiană, ce se cheamă Poiana Meselor, aproape de Suceviţa. În lumina lunii, mă uitai la mine, mă văzui plin de sânge, pe dinainte şi pe piciorul stâng, lângă care atârna mâna-mi rănită. Mâna dreaptă îmi era încleştată pe lanţ, că nu o puteam desface. O desfăcui cu greu şi luai în ea pe cea rănită, care, de multul sânge curs din ea, era amorţită; dădui pielea cu carne la loc şi, strângând-o şi ţinând-o aşa, lăsai lanţul să se târâie după mine.
Slăbit de tot, ajunsei, pe la zori, acasă, la părinţi. Aici, văzându-mă cum eram, mă întâmpină un strigăt de spaimă, mai cu seamă din partea maicii mele… Lămurirea întregului acestui lucru va urma acuşi.
Tatăl meu, necăjit şi revoltat peste fire de cele ce se făcură cu mine, aduse, curând, o căruţă năimită şi, aşa cum eram, mă luă cu sine şi hai la stăpânire, la Solca!”.

Superb este şi drumul cel vechi, care trece prin Ciumârna, prin Vatra Moldoviţei şi poposeşte în Breaza, acolo unde Iraclie Porumbescu a fost la doar un pas de a-şi găsi perechea:

„Treceam prin sat, oamenii pe care îi întâlneam ne dădeau „Bună dimineaţa!” şi se uitau lung la noi, că cine merge cu tatăl meu aşa împodobit şi străin, căci pe mine nu mă cunoşteau, nefiind eu mulţi ani pe acasă. Ieşirăm din sat şi urcarăm pe un plai, la munte, pe acela-l trecurăm, coborârăm, ne suirăm pe altul şi, tot aşa, până la un sătişor de munte (Ciumârna – n.n.). Acolo, poposirăm la o babă, ce era, cum zise tatăl meu, o vrăjitoare vestită.
– Ia-n spune-ne ceva, mătuşă!, zise, către ea, tatăl meu. Scoate-ţi cărţile ori bobii şi zi-ne din ele!
Hârca se uita la mine şi-apoi la tatăl meu, scoase, din ladă, o gămuiaţă de cărţi şi, mai uitându-se la mine, zise către tata:
– Ţi-i ficior mândrulicul ista?
– Ficior, mătuşă.
– Aveţi drum?
– Am avea.
Baba mă puse să tai cărţile, după ce făcuse ea, cu palma, cruce peste ele.
– Apoi numai cu bine şi cu noroc să vă fie!, zise „mătuşa”, după ce cărţile unse şi vechi le înşirase în patru rânduri şi se uitase la ele cu ochelarii, legaţi cu o aţă. Iată-o mândruţă lângă tine, fătul meu, lângă tine să şi rămâie!
Să nu fi fost eu vorba tatii către mama, că adică pentru ce mergeam la Breaza, poate că aş fi întrebat pe veaşca de baboarnă, ori în adins, ori cu un râs, că de ce fel de „mândruţă” vorbeşte ea că-i lângă mine; dar aşa, ştiind eu ce drum e acesta ce-l facem, nu zic, ca şi cu ceva gând la necunoscută mândruţă – tăcui, făcându-mă numai că nu bag de seamă ce zice pârhăiţa de babă.
Tatăl meu îi puse în mână ceva cinste şi, apoi, cam vesel, zicând „Mulţămim şi rămas bun!”, ne duserăm. Ajunşi, de la bordeiul babei, pe drum, îmi zise tatăl meu:
– Acum, dragul meu, să-ţi spun la ce mergem noi la Breaza…
Începu, apoi, a spune cum, acolo, e un vornic, îmbătrânit în vornicie şi plin de bogăţii de tot felul, încât, peste zece sate împrejur, n-are seamăn cu dânsul şi că are numai un unic copil, o fată, a căreia are să fie întreagă acea avere ca de boier, şi-apoi adăugă:
– De am avea noroc să-ţi dea el fata, nu ţi-ar trebui să fii nici protopop!
Tăcui şi acum, că nu mă surprinse ce spuse tata, deoarece auzii, azi, dimineaţă, ce vorbi el cu mama. Numai după câţiva paşi zisei:
– D-apoi, dacă-i aşa de bogată, ca un boier, încă nu s-a găsit cine să-i ieie fata?
– O, găsitu-s-au destui, dar, cum îmi spuse unchiul tău, care este fin de cununie lui Mihalachi, nu i-a plăcut fetei niciunul şi tatăl său nu vrea să o mărite împotriva voinţei ei.
„Hm! dar oare eu?”, gândii în mine, dar îmi adusei aminte de vorba babei: „Iată mândruţa lângă tine, lângă tine să şi rămâie!”, şi, de-acolo-ncolo, nu ştiu ce mai gândii.
Ajunserăm, după-amiazăzi, la un alt sat (Vatra Moldoviţei – n.n.), în care se afla o mănăstire, însă fără călugări, zidită încă de Vodă Alexandru cel Bun. Întâlnirăm pe un preot, călare, care îl cunoştea pe tatăl meu şi care, după „Bună ziua!” şi „Mulţumim!”, auzind de la tatăl meu că eu îs feciorul său, cel de la şcoală, mă angajă să vin la el şi să-i învăţ copiii, ceea ce eu, însă, se înţelege, cu oareşicare scuze îi refuzai.
Trecurăm şi acest sat muntean şi, pe la asfinţite, ajunserăm la alt sat micuţ (Rus pe Boul – n.n.), unde şi maserăm de noapte; la cine maserăm, la bietul popă de acolo, ce şedea într-o casă mai că mai maseră decât toate celelalte, ale sătenilor, ce le văzui. Maserăm cum maserăm, numai că părintele avea un copil mic de leagăn, iar leagănu-i era o covată de molid şi, în partea dedesubt, nu prea rotundă, lucru ce, în sfârşit, nu mi-ar fi păsat prea mult, dar preoteasa aşeză covata cu odoru-i de copil pe laviţă, la capul meu, şi, de câte ori plângea burduhul, noaptea, o babă tot îl legăna, ceea ce, ştiind mai cu seamă cum era covata, nu mă „înliulea” şi pe mine ca pe puiul popii.
Ne scularăm eu şi tata, încă pe-ntunerec, dormind toţi cei din casă, şi plecarăm în drumul nostru. Când răsărea soarele, ne aflam urcând pe un munte înalt. Pe lângă plai zburau, de printre molizi, ici ierunci, dincolo păturnichi, iar mai dincolo câte un cocoş de munte ori femeiuşca cu puii. După multe cotituri, ajunşi în vârful muntelui, merserăm pe creasta lui, mai până spre amiazi, când, apoi, coborârăm pe un povârniş lung, la a cărui talpă deterăm de o fântâniţă, unde ne oprirăm, ne spălarăm şi dejunarăm din merindea noastră de-acasă. Ne suirăm, apoi, pe alt munte. Acela se chema Ionul, cesta Feredeul.
Pe culmea Feredeului, măcar că era în luna lui septembrie, găsirăm o visolă cu omăt şi un frig, de gândeam că nu mai ajung să văd „mândruţa” babii, era zău, căci acest munte aşa e de înalt, încât, uitându-ne, de pe sprânceana lui, în jos, vârfurile molizilor seculari şi uriaşi se vedeau numai abia, colo, adânc, departe, sub noi!
În fine, însă, văzându-ne coborâţi de pe munte, spre apus, rămase furtuna cu omătul ca un tavan deasupra noastră; era, aici, parcă altă lume, şi-apoi ce privelişte, ce panoramă măreaţă şi încântătoare se înfăţişa acum ochilor noştri! Soarele era spre asfinţit şi privea, încă, cu întreaga-i lucire şi mândreţă la lume, căreia, în curând, avea să-i zică „Noapte bună!”. Contururile giganticului Ineu, acolo, departe, spre Ardeal, păreau garnisite în foc şi mărgăritare, iar aici, în faţa noastră, o stână de oi umplea colinele, păscând; oile dinspre soare, parcă cu miţe de aur, iar ciobanii sunau în duiosul bucium, de ţi se părea că toată lumea se legăna în dulceaţa versurilor. Pe când soarele-şi arăta încă existenţa sa prin lungi raze viorii, răsfirate maiestuos de frumoasa boltă a ceriului, ajunserăm pe colnic, de pe care, pe malul râului Moldova, se vedea întins satul Breaza, cu încă necunoscuta mea… mireasă.
– Vezi, colo – zise tatăl meu către mine –, vezi, acolo, peste apă, casa cea albă, cu şură lungă, acolo şede unchiul tău, Ioan. Uită-te, apoi, acolo-n stânga, casa cea care cu cerdac, cu ogradă largă şi cu multe heiuri împrejurul ei, acolo şede vornicul Mihalachi.
Ba de dor, ba de sfială, eu începui a tresări la cuvintele aceste, ale tatălui meu, şi căutai lung, nu la casa unchiului Ioan, ci la cea mare, cu cerdac şi cu multe heiuri împrejurul ei” .


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *