MA GO RA sau Primăvara pe Muntele Soarelui (II)
Măgura Pleasa, văzută din Comana de Jos, Brașov
Sunt multe cuvinte în limba, mitologia şi toponimia română, pe care etimologii le consideră de rădăcină slavă, deşi sunt druidice sau ctistice (aşa se mai numeau druizii, în condiţiile în care celţii sau galii erau meşteşugarii ţinuturilor de la nord de cel mai nordic oraş grecesc, Keltoy). Printre ele, Cerna şi Măgura, deşi Cerna, ca şi grecescul Cronos, vine de la cerul solar îndepărtat, Cernunos (ulterior) transformat în zeitate care aminteşte de Capricorn, cerul întunecat, din care… cerne zăpada (a cerne făina, de la acest fenomen vine).
*
Măgura vine de la un dublu ceremonial iniţiatic, în munte (triunghiul cu vârful în jos) şi pe munte sau iniţierea în cer (triunghiul cu vârful în sus). Reunite, cele două iniţieri consacră dubla natură, pământească şi cerească a creaţiilor umane (rombul, ulterior numit Sfântul Graal sau Inima lui Cristos). Măgurile cu peşteri au fost cele pe care s-au celebrat Nedeile, pe teritoriul României ele fiind uşor de identificat, datorită toponimelor Nedeea de prin preajma lor; există şi Măguri, fără peşteri, numite aşa, mult mai târziu, datorită asemănării cu culmile sacre, numite de filosofii culturii „Temelia Cerului şi al Pământului”, ca şi ziguratele de formă cilindrică, ziguratele de formă pătrată fiind „Pământul, Temelia Cerului”. Există şi tumuli sau dolmane, precum cel din apropierea Putnei, care se numesc impropriu Măgură, dar care prezintă interes ca mărturii ale unui trecut ceva mai apropiat.
Măgura Mică, de la Zărnești, Brașov
Pe anumite Magura şi prin munţii solari fundamentali, există monumente megalitice precum cele din Bucegi sau Călimani (cei 12 Apostoli), în care stâlpii în formă de Π (litera grecească pi) sunt coloanele celeste pe care se sprijină Cerul (nu întâmplător poarta şi uşa civilizaţiilor este asemănătoare) au adânci rădăcini în pământ, în planul orizontului lumii date, care separă cele trei ceruri lunare subpământene de cele trei ceruri solare suprapământene, frazeologismul „în al şaptelea cer” definind, de fapt, cerul de dincolo de Timp, de Cernunos.
*
Pe cea mai înaltă Magura dintr-un ţinut se dura altarul circular solar-zodiacal, în Carpaţi măgura respectivă numindu-se Gogaion (GO GA ION), cu semnificaţia de „muntele iniţiaţilor în zidirea de (sau, mai curând, sub) Cer”, primele două silabe, reunite, ulterior, în cuvântul „goga”, desacralizându-se şi definind, inclusiv în româna veche, zidarul.
*
În epocile mai apropiate de noi, semnificaţia de solar-zodiacal al străvechilor altare circulare de pe diversele Magura ale Europei şi, în primul rând, din Carpaţi s-a pierdut, personalităţi remarcabile, precum Alexandru Odobescu, denaturând aceste „colinde”, datorită fanatismului ortodox, până la bagatelizare, pentru că, şi dacă ar fi însemnat calendare, cum fals susţin bulgarii, stâlpii de pe Magura marchează răsăritul Soarelui din diverse constelaţii zodiacale, începând cu Leu, în epocile primelor generaţii solare de oameni vorbitori, continuând cu Rac, în epocile generaţiilor lunare, şi tot aşa, până la Peşti şi, după noi, „omul cu ulciorul”, cum vestea Iisus generaţiile care vor vedea răsărind Soarele din Vărsător. S-a creat, prin aceste „colinde” sau rotiri ale Soarelui prin solstiţii şi a Lunii prin lunistiţii, o adevărată mitologie, cu cântece sacre (colinde) pentru fiecare epocă, dar şi cu o mitologie eroico-mistică, mai ales la finalul epocilor răsăritului Soarelui din Taur (Moise, Osiris, Ghilgameş, viteazul Utu etc. sfărâmând idolul sau chiar „ucigând”, la nivel simbolic, „Taurul Cerului” sau „Taurul lui Anu”, care este, în fond, şi „Taurul lui Osiris).
*
Altarele circulare de pe Magura au fost şi mai sunt privite drept rudimente spirituale, prin care „popoarele primitive (nicidecum primitive, ci profund metafizice – n. n.) din timpii preistorici, atât în ţările dinspre apus, cât şi în regiuni mai nordice, au aşezat stâlpi şi pietroaie în cerc, cu scop, pesemne, de a consfinţi acele ţarcuri rotunde ca locuri de închinare la zeii lor”[1]. Chiar şi „pietrele atârnate” (Stone-Henge) de pe Magura din apropiere de Salisbury aveau şi încă mai au parte de astfel de interpretări rudimentare, în explicaţia la un desen care uimea secolul al XIX-lea:
„Ocolul de lespezi ce se numeşte, în Englitera, Stone-Henge, adică „pietrele atârnate”, şi căruia unii autori vechi îi dau numirea de „Chorea Gigantum” (Dansul sau Hora Uriaşilor – n. I. D.), iar W. Camden (Britannia, sive Anglice, Scotice, Hibernice … ex intima antiquitate chorographica descriptio. Londini, 1607) aceia de „insana substructio” (baza nebuniei? – n. I. D.), se află aşezat în comitatul Wilts (Ofilirile – n. n.), în depărtare cu şase mile spre nord de Salisbury. Este compus de un îndoit ocol de pietre drepte, ca de 9 metri înălţime şi aproape 2,30 metri lăţime, grosolan cioplite în formă de stâlpi; acestea poartă deasupra lor, de-a curmezişul, în chip de architrave, alte pietre de aceiaşi formă, dar ceva mai regulat cioplite şi înţepenite cu scoabe la căpătâiul de sus al stâlpilor, unde se îmbucă în găuri (simbolul „Stâlpii Pământului”, din Bucegi – n. I. D). Cercul exterior are ceva ca 60 metri în diametru. În centrul acestuia se află alte două ocoluri de formă eliptică, deschise de o parte şi cuprinzând un mare menhir sau pietroi ridicat în sus. Acest străvechi monument celtic se află, acum, foarte dărăpănat” – J. Gailhabaud, Monuments anciens et modernes[2].
*
[1] Odobescu, Alexandru I., Clădirile antice cu dom circular, Bucureşti, 1888, p. 18
[2] Odobescu, op. cit., p. 19