Lucian HETCO: Diaspora română | Dragusanul.ro

Lucian HETCO: Diaspora română

Suntem noi, românii, migranţii secolului XXI? Putem vorbi despre o diaspora română veritabilă? Vor avea oare românii o evoluţie asemănătoare poporului evreu? Chiar termenul grecesc „diaspora” corespunde mai degrabă cuvântului „dispersie” – o dispersie care avea la bază o cauză, o „pedeapsă”, ca urmare a „vinei” comune. Avem şi noi, românii, o „vină” comună? Care să fi fost ea, în afară de aceea de a nu putea fi fericiţi cu adevărat în propriul nostru spaţiu etnic, indiferent că suntem în graniţele României istorice sau că suntem „rămaşi” pe dinafară, în ţările limitrofe României sau în imigraţie spre exemplu?

*

Sunt oare versurile „Deşteaptă-te române” valabile doar pentru spaţiul carpatic? Nu ar fi oare cazul să le extindem efectul binefăcător asupra naţiei române implicând şi cele 9-12 milioane de români care trăiesc actualmente în afara graniţelor ţării?

Câţi români suntem cu sufletul încă români?

*

Scurt istoric

*

Diaspora era, în antichitate, în primul rând numele general acordat tuturor ţărilor (în afară de Palestina) prin care evreii fuseseră dispersaţi şi, în al doilea rând, un nume dat evreilor care trăiau în aceste ţări.

Diaspora presupune, însă, păstrarea vieţii naţionale şi a obiceiurilor populare în spirit tradiţional, în principal însă prin conservarea unor elite intelectuale autentice, cu forţă mobilizatoare şi o comunitate reală, în primul rând funcţionabilă, în virtutea propriei organizări, a unei religii comune şi a unei administrări în interiorul comunitar. Ca exemplu viu şi funcţionabil aş oferi aici exemplul evreiesc, care funcţionează încă după mai bine de două milenii.

*

Putem vorbi despre o temă atât de sensibilă, despre diaspora română? Sunt oare destule argumente convingătoare în favoarea acestei teze atât de des şi cu plăcere vehiculată în presa românească, de parcă ar fi un fapt firesc să vorbim despre o calitate a unui popor românesc în marş forţat spre o bunăstare relativă, ca şi cum diaspora românească ar fi deja existentă, eficientă şi puternică?

Voi trata această temă în funcţie de localizarea geografică actuală a românilor (oricum ne-ar denumi străinii: români, moldoveni, vlahi, valahi, olahi, blahi, aromâni, tsintari etc.) în spaţiul geografic european.

*

  1. Românii emigraţi din graniţele actualei Românii, aflaţi actualmente în străinătate

*

Să trecem, deci, sumar prin cei 14 ani de la desăvârşirea „revoluţiei române” şi să facem un scurt bilanţ. Ce a adus românilor aflaţi în graniţele României noua libertate? Cu siguranţă, în primul rând o imigraţie masivă, căci, din 1990 încoace, peste 1,5-2 milioane de români şi-au părăsit patria, fie doar şi temporar. Implicit aceasta a dus, economic, la scăderea şomajului în ţară, un singur fapt pozitiv, dar a condus şi la pierderea, în favoarea altor naţiuni, a potenţialului constructiv a aproape 2 milioane de persoane care ar fi putut contribui la progresul economic şi social în ţară, în condiţiile în care ar fi existat suficiente locuri de muncă şi perspective reale de viitor. Conform unor cifre mai mult sau mai puţin discutate, ne regăsim în Europa Occidentală şi pe continentul nord-american la aproape fiecare colţ de stradă, fiind, de fapt, deja un popor în migraţie.

*

În Germania, de exemplu, trăiesc peste 500.000 de vorbitori nativi ai limbii române, parţial însă deznaţionalizaţi, parţial purtând deja numele etnicului german cu care s-au căsătorit. În plus, în Germania nu există pentru români un statut de minoritate etnică istoricească, precum în cazul sârbilor slavici, a populaţiei sinti, a danezilor sau a etnicilor frizoni din nord. Acest fapt face ca în Germania să lipsească şcolile româneşti, iar discuţiile având ca temă „şcolile de duminică” de pe lângă câteva biserici ortodoxe româneşti (greu închegate, de altfel), unde se predă copiilor de origine română sporadic limba maternă, precum şi generalităţi despre vechea patrie (România) sunt, în cel mai bun caz, începuturi timide şi care, fără o finanţare solidă din partea comunităţii, se vor pierde întocmai ca şi alte activităţi cu caracter românesc în următorii 10-15 ani. În aceste condiţii, cei din generaţia tânără românească, descendenţi ai părinţilor români sau provenind din căsătorii mixte, devin ireversibil germani autentici în mai puţin de o generaţie, în condiţiile în care chiar acasă sc vorbeşte, totuşi, încă restrictiv limba română. A deveni, ca român, cetăţean german presupune, însă, şi renunţarea de facto şi de iure la cetăţenia ţării de origine (în speţă, cea română), astfel noii cetăţeni fiind consideraţi, la recensăminte, ca germani.

*

În Spania, „căpşunarii” şi ceilalţi români aflaţi la „treabă” şi care îşi doresc, în mod justificat, un trai mai bun, atât pentru ei, cât şi pentru cei dependenţi financiar de ci şi rămaşi acasă, sunt de asemenea (corespunzător cifrelor vehiculate la Conferinţa pe teme de migraţie de la Universitatea din Oradea, din martie 2004) peste o jumătate de milion. Aceeaşi situaţie o regăsim şi în Italia unde, oficial, se află între 200-500.000 de români, în timp ce oficialităţile italiene vorbesc de o cifră la negru, unde sunt menţionaţi 700.000 de români. Nici aici şi nici în Spania nu există şcoli româneşti funcţionabile, iar încercările de a stabiliza o minoritate română, nedorită de autohtoni, însă în permanentă creştere, sunt cu siguranţă timide şi lipsite de o consistenţă veritabilă, cu atât mai mult cu cât multor români aflaţi în străinătate le lipseşte legalitatea prezenţei în spaţiul de imigraţie.

*

Începuturile româneşti în Europa de Vest sunt, aşadar, mai mult decât timide, însoţite de particularităţile regionale şi de mentalităţile autohtone în noile ţări de reşedinţă (fie ea, imigraţia, doar temporară). În toată Europa de vest nu s-a constituit însă, până acum, un centru al migraţiei româneşti, nu există un institut al migraţiei, nu există nici o foiţă dinamizatoare pentru aceşti români care şi-au părăsit ţara, nu din ne-patriotism, ci pentru că situaţia economică o impunea.

*

Migraţia vest-europeană este în principal dirijată actual spre aceste trei mari state europene: Italia, Germania, Spania. Întâlnim, însă, migranţi români, de ordinul zecilor de mii, în toată Europa, în Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Danemarca, Portugalia , Suedia, chiar şi în Finlanda. În sud, se pare că primă destinaţie a rămas Israelul, urmat de Grecia, dar şi de Turcia, în condiţiile în care oricare din aceste ţări plăteşte forţa de muncă (fie ea şi ieftină) mai bine decât în România.

*

Peste Ocean, în America şi Canada, în Australia şi Noua Zeelandă, dar chiar şi în Brazilia, găsim comunităţi româneşti dispersate de ordinul zecilor de mii, toate fiind create în decursul ultimei sute de ani. Cu preponderenţă, valurile de imigranţi români se orientează, actualmente, spre continentul european, în partea sa occidentală, dar şi spre continentul nord-american, înspre Canada în special, dar şi către USA. O parte mai mică dintre emigranţii români se orientează spre Australia şi Noua Zeelandă.

*

  1. Românii aflaţi în imediata apropiere a graniţelor ţării, în statele vecine

*

În plus, mai avem minorităţi româneşti, mai mult sau mai puţin uitate, în Ungaria, de pildă, unde, de peste două sute de ani, minorităţile româneşti au fost asimilate în forţă, putând vorbi, azi, de cel mult 30 de mii de români în judeţele limitrofe: Hajdu şi Bichis. Avem, de asemenea, minorităţile istorice româneşti în Serbia, unde românii poartă nu numai numele de „români”, ci şi cel de „vlahi”, spre exemplu în zona Timocului, de altfel o veche insulă românească, de provenienţă daco-romană, de care nu s-a vorbit în ultimii 50 de ani mai nimic, datorită „prieteniei” comuniste între statele „vecine şi prietene”. Şi aici se pare că trăiesc peste 500 de mii de români, cu alte cuvinte un judeţ întreg de dimensiunile Carasului, unde românii nici măcar nu se denumesc oficial români, ci „vlahi”, un nume într-adevăr istoric, cu care ne-am definit chiar noi, daco-romanii, sute de ani. Şi timocenii sunt, ca şi noi, daco-romani, rupţi din vatra strămoşească, uitaţi şi despărţiţi de ea doar prin Dunăre.

*

În Nordul Bulgariei, în zona Tribaliei sud-dunărene, românii nu mai există aproape deloc în statisticele bulgăreşti, în ciuda faptului că, până şi la Varna, încă se vorbeşte pe stradă româneşte, întocmai ca şi la Constanţa. Şi aici se mai află, cu siguranţă, zeci de mii de români, despre care nu se mai vorbeşte nimic şi orice încercare de a-i convinge pe bulgari de prezenţa „vlahă” este sortită eşecului.

*

Şi, apoi, să nu-i uităm pe cei 3,5-4 milioane de moldoveni, rămaşi „la ruşi”, această rană în istoria românească, care încă doare şi sângerează. Şi nu vorbim, aici, numai de cei rămaşi cu adevărat în Moldova post-sovietică, ci de toţi cei ajunşi prin Kazachstan şi prin ţările asiatice, de bucovinenii români rămaşi în jumătatea de nord a Bucovinei istorice, vorbim aici de românii din Cernăuţi, despre care, în noile statistici ucrainene, se spune că ar mai fi doar 20 de mii. Să nu-i uităm, deci, nici pe acei „moldoveni” ale căror sate le găsim împrăştiate în stepa ucrainiană până către Nipru. Să nu uităm nici de faptul că la Odessa se vorbeşte încă româneşte pe stradă, aşa cum se vorbeşte româneşte pe străzile din Stuttgart, München, Berlin, Milano, Florenţa, Toledo, Verona, Valencia, la Nisa, dar şi la Cernăuţi, la Roma ca şi la Atena, în Tel Aviv, Toronto, Wellington, Alma Ata, la Windsor sau la Hamburg.

Copleşitoare acesta românime „de peste tot”, nu-i aşa? Este, oare, ea unită şi conştientizează legătura spre patrie?

*

Şi, în cele din urmă (last, but not least), să vorbim şi despre aromânii din Grecia, Macedonia, Bulgaria, Croaţia şi Albania. Nimeni nu ştie exact câţi sunt cu adevărat. Înclin să cred că sunt peste 1,5 milioane, poate chiar mai mulţi, aflaţi cu adevărat în dispersie, fără o patrie fixă, despărţiţi de graniţe, trăind aceleaşi conflicte etnice tipice Balcanilor, deznaţionalizaţi şi asimilaţi de sute de ani. Argumentele greceşti, spre exemplu, marginalizează istoria aromână şi a vlahilor balcanici, refuzând etnicitatea latină şi legăturile româneşti sau spre România. S-au emis, printre altele, chiar şi teorii cum că aromânii ar fi, de fapt, greci romanizaţi, în concluzie aromânii ar fi, de fapt, la origine, totuşi, „greci”, fiind trecuţi în statistici întocmai. Statutul „vlahilor” în Grecia este pe alocuri mai rău decât al populaţiei rrome din România. Este greu de acceptat ca român (sau aromân) să fii quasi asimilat unui paria şi situaţia pare să nu se îmbunătăţească nici în viitor, fiindcă asimilarea grecească este puternică, în ciuda multor proteste internaţionale.

*

  1. Ce există însă cu adevărat pentru românii din afară? Ce fac ei pentru ei? Ce poate face statul român?

*

Noi, românii, suntem, din păcate, încă obişnuiţi, de la Ceauşescu încoace, să facă „cineva” „ceva” pentru noi. Aşadar, să facă… „statul”? Mă întreb, de multe ori, chiar în discuţiile purtate cu conaţionalii mei, cum poate (sau ar putea) un stat român să treacă peste atribuţiile sale politice şi sociale şi să finanţeze interesele socio-culturale ale unor mase întregi de români dislocate din spaţiul românesc, pe care mulţi autori post-revoluţionari români le apreciază ca fiind între 9-12 milioane. Logica este deosebit de simplă – statul român nu poate asigura financiar interesele culturale şi sociale ale comunităţilor celor 9-12 milioane de români din afara graniţelor ţării. Pentru realizarea dezideratelor comunităţilor româneşti din afară, românii din „afară” ar avea mai degrabă nevoie de un concept intern de auto-organizare, raportat la realităţile fiecărei ţări de reşedinţă, raportat la legislaţia şi la realităţile din ţările (noi sau „vechi”, în cazul ţărilor limitrofe) de reşedinţă, nu fără o anumită tangenţialitate faţă de interesele socio-politice ale ţării de origine. Cred că este „vina” actualei generaţii de imigranţi, din care facem cu toţii parte, şi care, pe de o parte, solicită nu de puţine ori sprijin financiar din partea statului român (care are oricum destule alte probleme ce trebuie rezolvate primordial), pe de altă parte însă „nu deschide singură, pe româneşte, punga”, chiar şi pentru o bisericuţă românească modestă, în jurul căreia s-ar aduna, probabil, câteva alte zeci şi sute de români, care vor imigra cu siguranţă cândva, aceasta fiind, cel puţin la momentul actual, doar o chestie de timp. Desigur că există şi unele excepţii – în ansamblu, însă, comunităţile româneşti nu deţin decât rareori un sediu fix, o pagină internet actuală sau publică o foaie informaţională. Viaţa comunităţii se desfăşoară în jurul a câtorva entuziaşti şi idealişti români, restul conaţionalilor fiind, de regulă, pasivi, nu neapărat dezinteresaţi, în interiorul comunităţilor se comentează mult, se ţes intrigi, se „sapă” pe la spate, în binecunoscutul nostru stil balcanic, şi nu de puţine ori se încing conflicte între membrii comunităţii din motive mai mult decât banale, care însă au darul de a dezbina pe durată.

*

Ne facem, adeseori, de râs vizavi de toate celelalte naţiuni, cu o diaspora mai bine închegată şi cu mult mai zeloasă decât modesta noastră diasporă. Ungurii, grecii, turcii, polonezii, sârbii şi croaţii, până şi ruşii emigraţi în Europa Occidentală stau mai bine la acest capitol decât noi. Concret, scurt şi la subiect: nu trebuie omis faptul că şi statul român investeşte în românii din afara graniţelor ţării, având la bază o logică simplă de natură socio-economică. Fiecare dintre noi este tentat să investească într-o „acţiune” producătoare de venit. Ca bază a aşteptării rezultatelor, românul, ca persoană, nu poate fi văzut că are o acţiune la o eventuală bursă, rezultatele acestor acţiuni fiind însăşi rezultatele acelor români din afară. Atunci mă întreb ce putem face noi pentru a trezi interesul statului român privind o eventuală investiţie roditoare. Să ne ferim de exemple, dar să conştientizăm că, fără iniţiativă românească îndârjită, fără eforturi proprii, fără elan şi cu o delăsare tipică nouă, ne vom deznaţionaliza cu siguranţă în următorii 50 de ani, copiii noştri devenind deci (să recapitulăm, scurt): nemţi, spanioli, greci, israeliţi, americani, italieni, ruşi, ucraineni, sârbi, unguri, bulgari, canadieni. Nimic rău in aceasta – o imigraţie presupune întotdeauna asimilarea migranţilor – însă o diasporă autentică ar menţine calitatea naţională a migranţilor prin cultură şi tradiţii şi, în final, şi prin ortodoxismul românesc (vezi, prin comparaţie, exemplul evreiesc). Nu trebuie scoase din afara noilor realităţi europene concepţiile privind tradiţiile şi cultura românească. Ca bun exemplu poate fi dat exemplul landului german Bayern, ca parte a Germaniei, care, la rândul ei, se doreşte o „locomotivă a Europei”, tradiţiile şi cultura fiind ancorate deplin în conştientul populaţiei autohtone. Românii nu au, în străinătate, încă calitatea unei diaspore veritabile (cel puţin după răsturnarea blocului sovietic), şi anume aceea de a se menţine şi de a se opune legal şi cu argumente democratice unei asimilări fireşti, fie ea forţată sau chiar de bună voie – acesta este adevărul. Pe ici, pe colo, există câte o iniţiativă, o acţiune sau două cu caracter cultural românesc, o slujbă în limba română într-o bisericuţă cu chirie. Da, este cu adevărat lăudabil! Este, însă, doar munca unor entuziaşti şi cu o floare nu se face primăvară. În fapt, masele de români dislocate istoric din spaţiul etnic românesc (care este, cu siguranţă, mai mare decât spaţiul românesc în graniţele actuale) se pierd, îngroşând rândurile altor naţiuni, nu numai europene.

*

Respectând programele sau politica de emigrare a eventualelor state de reşedinţă, românul, ca emigrant, este o „investiţie” rentabilă pentru aceste state, concluzie trasă din grilele de selecţie a acestor state. Vezi SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă. Şi nemţii îşi regândesc, actualmente, sistemul de imigraţie, care va fi, probabil, asemănător celor anglo-saxone. Pentru România, însă, este o pierdere de interior, nu însă şi de imagine. Aceasta, investind atât în formarea profesională şi, implicit, în pregătirea emigranţilor. Pierderea de exterior poate fi în dezavantajul României, dacă aceşti emigranţi îşi vor contesta originile. În ce priveşte diaspora română în jurul graniţei româneşti, după părerea mea aici ar trebui contribuit la formarea unui nucleu centralizator, privind diaspora veritabilă românească la faţa locului, care să îşi urmărească nu numai propriile interese, ci şi interesele acelor din mijlocul cărora s-au desprins. Nu este cazul să ne trezim, în sfârşit, aşa cum o spune şi cântecul nostru, devenit, după 1990, imn naţional, „Deşteaptă-te române”? Are, oare, acest „Lied” numai veleităţi locale? Nu poate fi oare aplicat şi regândit simbolul şi mesajul său (şi) la nivelul milioanelor de români aflaţi „în afara” ţării? Având în vedere calităţile noastre, atât privind naţiunea română, cât şi cele intelectuale, sunt ferm convins că, lăsând la o parte ambiţiile de ordin personal , se poate trece cu adevărat la o „diaspora” efectivă , eminamente românească, şi care nu presupune doar migranţi în căutarea unei vieţi mai bune, ci şi o intelectualitate solidă, aptă pentru a reprezenta interesele româneşti în străinătate, pro România şi cu România, şi nicidecum contra ei. Iau în calcul şi faptul că apartenenţa la ţara de origine ar fi mult mai mult recunoscută de către cei „din afară” dacă România ar avea un nivel de trai asemănător ţărilor vest-europene. Aici putem schimba, în timp, lucrurile în bine. Suntem aşa cum ne-au format vremurile, dar orice schimbare în bine începe cu sine însuşi. Putem fi cu adevărat români oriunde am fi situaţi geografic şi nu este cazul să ne ascundem originea şi nici să ne refugiem în comoditate sau pasivitate în urma unei mentalităţi (ale pasivului descurcăreţ) care nu ne-a adus aplauze la scena internaţională nicicând. Putem, însă, fi români cinstiţi şi în Germania, în Israel, în Canada sau la Wellington, în Moldova, în Timoc şi la Bichisciaba. E dreptul nostru şi merită luptat pentru el.

*

DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!

*

(Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004).


Comments are closed