Localizarea legendarei Suceavă a Zânei Iazului
Suceava, pe la 1870, vătută de Franz Xaver Knapp
*
De câte ori intru în biroul de manager al Muzeului Bucovinei al lui Emil Ursu, de fiecare dată îmi atrage atenţia o copie mărită a acuarelei lui Franz Xaver Knapp, cu Suceava de odinioară, şi, tot de fiecare dată, gândul mă duce la o legendă, culeasă de Dimitrie Dan, la Ştiubeiul Sucevei, de la un localnic, despre “o vreme când trăiau pe acest pământ zmei, zâne de codri, de râuri, de izvoare şi alte fiinţe înfricoşate”, vreme în care, “acolo unde-i izvorul acela cu ţevile de oale arse, acolo cică a fost un iaz adânc, în care trăia o zână în veci frumoasă şi atrăgătoare”.
*
Legenda “Zâna Iazului” am publicat-o, pe acest site, în cadrul rubricii “Proze bucovinene”, dar am să reiau, aici, doar citate care se referă la acel iaz, care ar fi existat, cândva, lângă Suceava de astăzi şi s-a prăbuşit, în cele din urmă, datorită unei domniţe, care a urmat sfatul sihastrului “care locuia într-o vizuină de stâncă, în părţile Şcheii”: “Alt sfat nu-ţi pot da decât să mergi să te închini la cele trei sute de biserici şi să baţi în fiecare biserică tot atâtea metanii şi aşa vei mântui tu pe oameni de acea lighioaie, căci Dumnezeu va auzi rugăciunea ta şi va stânge de pe faţa pământului pe fermecătoare. Pe logodnicul tău nu-l vei avea, doar mort, căci şarpele cel de zână îl va otrăvi! Tu, însă, făcând aste ce ţi-am zis, vei face un mare bine oamenilor şi Dumnezeu te va binecuvânta pentru astfel de faptă creştinească!”.
*
După împlinirea canonului, “se iscă un vifor şi o furtună grozavă, cerul se întunecă şi o ploaie curgea ca şi când ar fi fost menită să potopească lumea”, apoi “se iscă pe faţa iazului iarăşi un vânt, urmat de-un cutremur de pământ şi zâna dispăru cu voinicul şi cu palatul său. Chiar în acea clipă, secă şi iazul, căci pământul, despicându-se ca să ieie la sânul său pe zână, înghiţi şi apa iazului, şi-n locul unde fusese palatul zânei se ivi un izvor bogat de apă, pe care-l lăsă zâna ca răsplată pentru voinicii răpiţi” (Aurora Română, nr. 2/1881, pp. 25-27).
*
Legenda pare să conţină o mare doză de adevăr, cu trimitere directă la un cataclism, care s-a soldat cu scufundarea unui lac – iar sub Suceava de azi se află un lac subteran, care ajunge, dinspre Hârbărie, până pe sub Palatul Finanţelor de astăzi. Să fie acest lac subteran o rămăşiţă a lacului zânei din netimp (preistorie) şi, dacă da, ce probează fărâma de memorie (legenda) luată în discuţie? Să încercăm răspunsuri, la aceste două întrebări, pe rând, pornind, desigur, de la acuarela lui Knapp.
*
În acuarelă, splendidă panoramă a Sucevei vechi, se întrezăreşte o ruptură între dealul Zămcii şi dealul Pătrăuţilor (sau al Burdujenilor), pe care o voi umple, printr-un simplu trucaj, de la o culme de deal, la cealaltă:
*
Suceava, aşa cum o fi arătat înainte de cataclism
*
Fiind vorba de vremuri foarte vechi, construcţiile din vremea lui Knapp trebuiesc ignorate, dealurile fiind acoperite, în timpurile primordiale, cu păduri şi poieni. Dar aşa pare să fi arătat peisajul geografic al Sucevei, înainte de cataclism. Asta înseamnă că lacul se afla dincolo de dealul “zăvor”, Zamca, şi că apele lui proveneau din cele ale râului Suceava, care se vărsa în acel lac.
*
Asta înseamnă că albia ştiută, de vreo şase veacuri, a Sucevei a apărut după acel cataclism, când, datorită furtunilor şi cutremurelor, uriaşa platformă deluroasă dintre Suceava de astăzi şi dealurile râpoase ale Burdujenilor s-a prăbuşit, fiind copleşită şi remodelată de apele lacului, care şi-au căutat drum spre mai departe. Caz în care explicaţia rădăcinii toponimului Suceava în “râpos”, propusă de Iorga, s-ar justifica pe deplin.
*
La a doua întrebare, referitoare la ce probează această fărâmă de memorie, numită legendă, răspunsul este şi mai interesant: probează o continuitate a neamului cu rădăcini în cei câţiva martori străvechi ai cataclismului (Vasile Bogrea şi Alexandru Bocăneţu au demonstrat continuitatea românilor pe aceste locuri prin… terminologia agrară, care este latină, deci prin terminologia sedentarilor). Cum legenda “Zâna Iazului” există numai la români, ea ar putea proba o continuitate a românilor pe aceste locuri poate multimilenară. Spun “poate”, pentru că preistoria, de care ţine toată simbolistica legendei, s-a pietrificat la noi (“Veşnicia s-a născut la sat” la o astfel de osificare se referă) şi, deci, cataclismul narat putea să se întâmple şi în nu ştiu care mileniu îndepărtat, dar şi în mileniul unu al erei noastre.
*
Dacă am sau nu dreptate, cu această ipoteză a lacului sucevean scufundat, se poate proba destul de uşor, prin recoltarea unei mostre de straturi geologice din valea dintre Iţcani-Pătrăuţi şi Şcheia-Mihoveni. Dacă mostra va conţine şi elemente de fund de lac, va însemna că splendida acuarelă a lui Franz Xaver Knapp înseamnă o mărturie care ne ajută în recuperarea unor milenii de istorie neştiută a neamului nostru. Dar există, în România, o sondă geologică, cu care să se ia o astfel de mostră-răboj?
*
Ion Drăguşanul