Limba română, de la Academie... se-mpute | Dragusanul.ro

Limba română, de la Academie… se-mpute

Caricatura-UNIVERS-LITERAR-n-24-din-7-iunie-1941

Savantul, către studenţi: Iată cum chirurgia modernă intervine cu succes în cazurile cele mai disperate. De exemplu, dumitale de ce ţi-am amputat picioarele?

Pacientul: Fiindcă mă strângeau pantofii, dar acum, Dumnezeu să vă ajute, domnule profesor, nu mă mai strâng deloc!

*

1881 Ortografia FAMILIA  n 38 mai 10 p 227

*

În ședința din 30 marie 1881, Academia Română lua în discuție diftongii „ea” și „oa”, care încă se scriau, etimologist, „é” și respectiv „ó” și se citeau „e”, respectiv, „o”, mai ales în Ardeal, unde oamenii știau să citească, precum și în lumea folclorică de astăzi, din întreaga patrie, care, din păcate, nu știe să citească, ci doar să cânte. Tocmai de aceea, din dorința autenticității, guriștii folclorici contemporani, chiar și când li se fabrică textele, folosesc pronunții false, inclusiv „u”-ul mut, de la sfârșitul cuvintelor, care se citea, dar nu se pronunța.

*

Și așa, câte o „flore” cântăcioasă, falsifică dezinolt limbajul străbunilor ei, doar din neștiință (mă feresc, totuși, să folosesc substantivul cu adevărat oportun, „tembelism”).

*

1881 Ortografia FAMILIA  n 39 mai 21 p 246

*

În ciuda argumentelor lui Hasdeu, din 1881 („scrierea cu oa și ea este sigura justificată prin istoria limbii, căci a, în oa și ea nu e o escrescență a lui o și e, și nu are a face cu diftongirea vocalelor latine scurte accentuate la neolatinii din occident”), brava Academie „a primit cu mare majoritate”, deci a votat majoritar, împotriva argumentelor lui Hasdeu, propunerea „diftongii ea și oa se vor însemna (scrie – n. n.) cu e și o cu accent acut: om, ómeni, véc, afară de ea de la imperfect, spre exemplu mergea, ținea, și afară de ea din stea”. Patriotism păgubos, ba chiar dăunător limbii române, dar, dacă așa s-a pronunțat votul democratic, asta e. Cu o obligație: ca astăzi, dacă ne aruncăm prin lecturi ale textelor vechi, să știm citi și reproduce corect scrierea etimologistă.

*

1895 z FAMILIA  p 151

*

În ședința din 1/23 martie 1895, când reia discuțiile asupra ortografiei limbii române, Academia, printre altele, având de decis în problema lui z, care se scria , după ce se scrisese anterior dz, optează pentru păstrarea păguboasă a lui pentru z, spre încurcare viitorimii folcloroase și nu numai. Culmea este că respingerea lui z se votează sub coordonarea… Regelui României, care știa românește cam cât interpreții de folclor de astăzi.

*

1895 z FAMILIA  p 152

*

„Chestiunea lui u mut final” este pe deplin lămuritoare prin însăși luarea ei în discuție, adică u mut final nu se dă pe gură, iubiți interpreți de folcloroase autentice scrise, la comandă, de o țață din Botoșani. Chiar și în nume precum Rotariu, Rotaru, u mut final nu se citește și nici nu ar trebui scris, pronunția corectă fiind Rotari, Rotar.

*

1895 u mut final FAMILIA  p 153

1895 u mut final 2 FAMILIA  p 153

*

Ar mai fi problema lui dz de la… Ilișești (printre altele), dar și din transcrierea operelor vechilor noștri cronicari, despre care Hasdeu (pe atunci semna Hașdău, în ortografia Hașdĕu, cu ă scris etimologic ĕ), se pronunța ferm, în sensul că în limba română „z nu se aude niciodată ca dz”.

*

1895 dz FAMILIA  p 152

*

Există, deci, și un istoric al ortografiei limbii române, pe care trebuie să-l cunoaștem temeinic, atunci când abuzăm de un inexistent arhaism rural. În sate românești din trei imperii se vorbea corect românește, dar intervenția urbană a disputei dintre etimologiști și fonetiști a condus la alterări ale limbii străbune pe vetrele neștiutoare și supuse ale satelor românești, care, ca și interpreții de folclor de astăzi, au citit fonetic, impunând pronunții false – doar din parvenitism tradițional (au vorbit ca… domnii), datorită necitirii etimologice a scrierilor etmologiste. În fond, era și greu, dacă nu cumva chiar imposibil. Dar astăzi, când fonetismul este pe deplin biruitor, nu mai avem dreptul ca, tot din parvenism, să falsificăm limba străbună prin false pronunții „dialectale arhaice”. Pentru că românii nu au avut niciodată dialecte, ci doar regionalisme, care provin tocmai din bătălia ortografică, de mai bine de jumătate de secol, dintre patriotarzi și patrioți.