Liliana Widocks: O umbră din cer
Lumea îndărăt
*
Azi noapte minţile m-au purtat pe un bob de grâu,
un echilibru fragil, din gânduri sunt făcuţi ologii,
căutam să m-aşez într-o albie de râu,
din inima oraşului mă pândeau, gâfâind, orologii.
*
Îmi era frig de frunza verde şi de crusta aurie,
aluviuni cădeau din ploi, să-nnobileze drojdia de mâine,
valuri treceau, nu era loc de prins la mal, în sihăstrie,
visam să mă întorc, de mi-o fi dat, târziu, în veşnicia gustului de pâine.
*
Nod de eşarfă
*
Mă întrebi mereu
despre eşarfele mele,
de ce le port ca pe nişte coliere,
de ce nu mă despart niciodată de ele …
Cele cu flori mari şi roşii,
care par că abia s-au înfruptat
din polen,
cele cu frunze mici, delicate,
fremătând când le respir
în poem,
eşarfe cu buline colorate, rotunde,
eşarfe vărgate cu răni sângerânde,
profunde,
eşarfe în care îşi ascund
glasul clopoţei,
în care inimi de pluş îşi atârnă
la urechi, cu emfază, scântei.
*
Dar vântul? Vântul acela nebun,
care răbufneşte de nicăieri
şi fură, pe aripi, vlaga din viaţă,
de vântul acela, ce-ţi pierde
gândul de ieri,
nu mă întrebi, nu vrei să ştii?
Am să-ţi povestesc cum mă rupe-n fâşii …
Certuri aprige, ale firii,
uneori gelozii,
îl trimit val-vârtej,
prigonind nepăsarea-n câmpii,
atunci mă agăţ cu eşarfa
de câte-un copac
şi tremurăm amândoi,
icnind în suspin
ne strângem în braţe,
înspăimântaţi
că ar putea să ne smulgă
din rădăcini.
Palele acelea nervoase
ar trebui închise-n ospicii,
să nu mai existe chin
şi sacrificii.
*
Ploi ne curg lacrimi pe-obraz
şi pe scoarţă,
obosiţi atârnăm
de o clipă de viaţă,
până la ziua când se va desprinde
de noi, în rafale, iubirea,
când vom fi smulşi în bucăţi
şi ne va semna, indescifrabil,
despărţirea.
Şi poate chiar şi atunci
mâinile mele, rupte, vor strânge-n eşarfă
frunze şi aşchii de lemn,
ca o răzvrătire,
ca o răzbunare pe soartă.
*
O umbră din cer
*
– Unde sunt toţi, de ce-au plecat?
– S-a lăsat frigul, Doamne şi a-nnoptat.
– Le-am dat focul, blândeţea din lună,
îngeri de noapte, de pază bună …
– E drept, Doamne, dar ei gândesc
că şi tu ai Sfinţii, ce te feresc
de diavol, de singurătate,
nu-şi imaginează că ţi-ar fi frică de moarte.
– Le-am dat minte, copii, sănătate,
iar ei m-au dat, pe rând, la o parte,
spune-mi, am greşit că le-am tot dat?
– Nu, Doamne, le-ai dat pentru că s-au rugat.
– Ţie ce nu ţi-am dat, de-ai mai rămas un pic?
– Eu, Doamne, nu am aşteptat nimic,
dar ai uitat în mine o lumină,
ce face din noapte o zi fără vină
şi arde în candela mâinilor mele,
când eşti obosit, te duce, de mână, la stele.
*
Plângiat, Nichita
*
Cum ar fi ca într-o dimineaţă
soarele să se trezească din mare,
să-şi şteargă faţa de mătasea
de pe pântecul tău,
stropi de foc să te ardă
până adânc, în măruntaie,
moartea să se teamă de
scânteile din lumină,
vremea să-nchidă ochii
şi apa să-ţi refuze dorul de lacrimi?
Cum ar fi să-i porţi durerea
de a naşte şi de a ucide
într-o singură îmbrăţişare?
Te-ai gândit?
Cum ar fi?
*
Portret de dac
*
Pentru că nu i-am găsit acasă pe draci,
a trebuit să mă mulţumesc c-un interviu cu daci.
– De câte ori îi cotropeaţi pe romani?
– În fiecare zi, ne permiteam, aveam bani,
dar ca să economisim fosile, pentru petrol,
îi păruiam la noi, pe tăpşanul gol,
noi am spus primii că drumurile duc la Roma,
ca să-i păcălim pe alţii, ce umblau aidoma
cu noi după emancipatele femei romane,
care serveau vinul în togi diafane,
dar se lăsau seduse de filosofi,
nu de noi, importatori timpurii de cartofi.
Păi cine mai avea, ca noi, barză,
când ei abia silabiseau viţel, la amiază?
De viezure nici nu mai vorbim,
doi ochi migdalaţi, ce apar din senin
şi nu-s vicleni, ca cei de pisică,
nouă animalele ne ştiu de frică!
Neam cu faimă de vajnici bărbaţi,
lupii ne şuieră-n drapel, suntem fraţi,
dar purtăm în suflet şi gingăşie,
pentru femeia care ştie să ţie,
pe umeri, şi casa, şi-un snop de copii,
cât suntem plecaţi în cronici de vitejii
şi aşteaptă în prag, cu cataplasme
din frunze de varză, ce, ca în basme,
iau durerea din picioare-obosite
şi oblojesc burţile noastre lihnite.
Pentru ele furăm albinelor mierea,
să-şi pomădeze buzele, pielea,
să bată sub tălpi vinul din strugure,
inima dacului pe-nserat să o tulbure,
să-i ducă în suflet blândeţea din oi,
până Zamolxe pregăteşte-alt război.
*
Simţuri orfane
*
Ai vrut să mă rătăceşti în întuneric,
să mă absoarbă-n agonie calmul eteric,
ai vrut să uiţi, să nu-ţi aminteşti,
că fără verbul meu nu poţi să iubeşti.
M-ai îngropat în grădină, m-ai făcut pământ,
ai înfruntat soarele şi-ai făcut legământ,
de mă răsare, de-mi dă chip de floare,
să-mi otrăveşti seminţele, să mă calci în picioare,
m-ai promis râului, pe pietre de moară,
dacă scoate din mine, fără să te doară,
ciobul de inimă, metamorfozat amintire,
de când blestemul nepăsării te-a spart în iubire.
*