Lexiconul lui T. Stamati, din 1846

„Domnule Redactor! Cheia unei limbi este gramatici, iară comoara sau magazia ei este lexiconul, dicționarul sau oricum altfel ar voi cineva a-l numi: căci într-însul ca într-o visterie se află adunate toate elementele prin care se rostește o limbă”, îi scria T. Stamati lui George Bariț, în 1846, însoțindu-și argumentarea și cu un interesant lexicon.

Viziunea lui Stamati anticipează chiar și metodele de care, peste o altă jumătate de secol, avea să se folosească Hasdeu, etimologia și semantica, pe fondul rulării în popor: „Aceste elemente la început se găsesc în gura poporului, apoi în cărțile, în scrierile, monumentele lui. Deci treaba lexicografului este a aduna toate aceste elemente într-o singură carte, numită lexicon. De la sine, dar, se înțelege că o asemenea adunare din toate și orânduire este însoțită cu mari greutăți.

În această stare se află elementele limbii românești, încât viața mai multor bărbați de abia fu de ajuns de ne-au adunat o mică magazie în Lexiconul de la Buda, tipărit la 1825, dar și aice le aflăm rostite în alte limbi, dar foarte în scurt și adică cu lipsă. Trebuința românilor de un lexicon se simte din zi în zi, și cu atât mai mult, cu cât și românul înaintează în cultură. Toți simt această trebuință și toți se sfiesc a se apuca de un așa lucru gigantic. Cu toate că și eu eram din numărul acestor sfiitori, totuși am îndrăznit, pe cât puterile și bunăvoința m-au iertat, și am lucrat o parte dintr-un lexicon românesc, potrivindu-l cu gradul culturii noastre de astăzi. Drept probă, se alăturează aice câteva articole, ca dintr-însele cititorul să poată judeca încât i-am putut mulțămi dorința”.

Fără îndoială că, pentru un filolog de astăzi, lexiconul lui Stamati, din 1846, înseamnă un rudiment penibil, chiar dacă bietul om a fost exemplar în a stabili o metodă proprie de cercetare și de definire. Iată, de pildă, verbul „a aprinde”, de pe vremea când nu se stabilise regula infinitivului:

„Aprind,  sei, ere, s. v. A. (adrehendo), accendo, inflammo, incendier, brȗler, zűnben, an zűnben. 1). Dau, pun foc, aprinde focul, aprinde lumânarea, aprinde fânațele. 2). așiș, întețesc, l-am aprins spre mânie. 3). Mă aprind, v. rec. Apd, iau foc, se aprinde casa, s-a aprins pădurea. 4). Întrebuințat mai mult la a treia persoană înseamnă: a mucezi și a putrezi, s-a aprins grâul, s-a aprins fânul. 5). Mă pornesc, mă iuțesc, mă aprind de mânie, se aprinde de ciudă. 6). Mă roșesc de rușine sau de osteneală, s-a aprins pe față, s-a aprins pe obraji”[1].

Dacă demersul lui Stamati vi se pare naiv, atunci fiți figuri că doar spiritualitatea noastră este așa. În vreme ce alte neamuri duraseră literaturi temeinice, noi, românii, abia îndrăzneam în 1846, să ne gestionăm cât de cât mijloacele de expresie. Ceea ce, în fond, înseamnă foarte puțin și mult, mult prea târziu.

[1] Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, No. 51, luni 23 decembrie 1846, pp. 404-407.