Legenda Mănăstirii Suceviţa | Dragusanul.ro

Legenda Mănăstirii Suceviţa

„Tocmai când bieţii călugări, călăuziţi de mult lăudabila lor dorinţă (de a construi o biserică de zid – n.n.), îşi frământau mintea cum şi în ce chip să facă, ca să-şi vadă cu ochii visul împlinit, se ivi, prin aceste locuri sălbatice, o tânără nevastă româncă, cu un car tras de bivoli înjugaţi. Românca zice că veni înaintea soborului mănăstirii şi se îmbie să care cu carul şi bivolii ei piatra (de la Prundul Volovăţului, deci de la Marginea? – n.n.) şi tot materialul trebuincios pentru o mănăstire zidită (liantul medieval cuprindea nisip şi var, deci iarăşi era nevoie de resursele Marginii – n.n.). Şi pentru această muncă nemaipomenită şi uriaşă pentru o femeie, ea nu dorea altă plată sau desdăunare, decât numai favorul ca, după moarte, să fie înmormântată în locul ctitorilor din biserica cea nouă.

Românca datorită căreia există Suceviţa

Soborul, după mai multe şi îndelungate sfătuiri şi chibzuiri, făgădui nevestei că fierbintea ei dorinţă va fi împlinită.

*

Şi Românca zice că s-a apucat de cărat materialul trebuincios pentru biserica ce avea să se zidească. Zi şi noapte ea a cărat, fără odihnă, numai cu cea a popasului bivolilor, prin 30 ani, pietre, cărămizi, nisip, var, bârne, leaţuri, şindrile ş.a., şi biserica se zidi. Prin 30 ani, biata femeie nu şi-a cruţat nici sănătatea, nici averea, ci a cărat tot mereu, fără întrerupere, afară de duminici şi sărbători, tot materialul trebuincios pentru o astfel de clădire măreaţă.

*

Îndată după ce biserica a fost zidită, bunul Dumnezeu se îndură de dânsa şi-i curmă suferinţele, mântuind-o din această lume plină de chin şi necazuri, unde atât de greu îşi ispăşise necunoscutu-i păcat, la locul de repaus, unde nu este nici întristare, nici durere, nici suspinare… Biserica mănăstirii se zidise şi fiindcă nevasta, care cărase materialul trebuincios, murise, soborul mănăstiresc, aducându-şi aminte de făgăduinţa făcută nevestei, întrebă de mitropolitul şi episcopul ţării ori de dau învoirea ca să fie îngropată în biserică, după cum dorise.

Sinodul episcopilor, adunat, însă hotărî că răposatei nu i se cuvine înmormântarea ctitorilor în biserică, dar orândui ca amintirea ei să rămână veşnic neştearsă şi strâns legată de zidirea mănăstirii, prin aceea ca chipul nevestei să se cioplească în piatră şi să se aşeze într-un colţ de la unul din cele 4 turnuri din zidul care înconjură mănăstirea. Şi aşa se şi făcu. Chipul nevestei Românce, al cărei nume însă tradiţia nu l-a păstrat, s-a săpat în piatră şi s-a aşezat în vârful contrafortului estic, care sprijineşte turnul-clopotniţă, aflător la apus – miază-noapte, în zidul care înconjură mănăstirea. Acolo stă chipul acelei Românce, cu capul acoperit c-o învelitoare de o sută de ani şi acolo va sta, cât timp vor sta zidurile mănăstirii Suceviţa şi amintirea ei legendară va trăi în mijlocul conventului călugăresc, istorisindu-se de fapta ei din călugăr în călugăr”[1].

*

*

 

[1] Dan, Dimitrie, Mănăstirea Suceviţa / Cu Anexe şi Documente ale Suceviţei, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1923, pp. 7, 8


Comments are closed