László Gergely Pál: SKORENOVAC-SZÉKELYKEVE 1883 | Dragusanul.ro

László Gergely Pál: SKORENOVAC-SZÉKELYKEVE 1883

Prima plecare organizată a maghiarilor din Bucovina a avut loc în anul 1883, în cele trei sate aflate la sud de Belgrad, respectiv Voiloviţa (Hertelendyfalva), Ivanovo (Sándoregyháza) şi Skorenovac (Székelykeve), la o distanţă de aproximativ 800 de kilometri de Rădăuţi. Istoricii maghiari au tratat mai pe larg această acţiune, mai precis numai acţiunea, dar detaliile celor întâmplate se cunosc prea puţin, în ziua de azi, în Bucovina. Destinul m-a dus şi pe acele meleaguri, nu o dată, mai ales că bunica din partea lui tata era născută la Voiloviţa, dar provenea dintr-o familie din Măneuţi. Practic, făceam şi cercetare şi îmi vizitam şi neamurile. Oricum, era mai bine decât să fac un fel de copy-paste de pe net, cum multă lume procedează în ziua de astăzi. Tocmai de aceea sursele şi traducerile mele vor fi protejate, dar la o solicitare motivată temeinic, în particular, sunt dispus să le ofer.

*

 

Maghiarii colonizaţi  în satul Skorenovac prima dată au fost aşezaţi în lunca Dunării, pe locul unui sat numit Giurgevo sau Radayfalva. Acolo, în anul 1716, exista un punct de observaţie, probabil a traficului de pe Dunăre, al cărui comandant a fost colonelul Durdevici, şi, probabil, de acolo a rămas denumirea. Împăratul Franz Josef a donat, în 5 mai 1867, zonele din lunca Dunării satelor din apropiere, cu condiţia să construiască digul şi, după fiecare iugăr asanat, să vireze bugetului de stat 20 de forinţi, în 10 ani. Dar locuitorii satelor au refuzat construirea digului. Atunci, printr-un decret, emis în 13 octombrie 1868, împăratul a aprobat înfiinţarea a şapte colonii, între Perlez şi Kovin, acestea fiind: Erzsébetlak (Elisenheim), Királyfalva (Königsdorf), Albertfalva (Albertsdorf), Gizellafalva (Gisellendorf), Máriaföld (Marienfeld), Sándoregyháza (Ivanovo) si Gyurgyevo (Giurgevo).

În anul 1869, Giurgevo avea 396 de locuitori, 175 de bulgari, 80 de germani şi ceilalţi sârbi. Acest amalgam etnic este dovedit şi de recensământul efectuat în anul 1875. Fiecare familie era obligată ca, în termen de cinci ani, să ridice 100 de metri cubi de dig, iar după fiecare iugăr asanat să plătească 30 de forinţi la bugetul de stat. Însă Dunărea a rupt digul pe jumătate terminat, în anul 1870, ceea ce a făcut ca multe familii să renunţe la colonie. Dar soseau alţii.

*

 

O statistică din 27 iulie 1875 ne arată că, la Giurgevo, erau 275 de familii, în 265 de case, dintre aceştia, 195 de familii posedau pământ, iar 80 nu aveau. Aceste date sunt importante pentru noi, fiindcă dovedesc dezinformările primite de maghiarii bucovineni. Deci, cu 8 ani înainte ca primii maghiari să fie colonizaţi, deja era penurie de pământ.

*

   În data de 12 martie 1876, Dunărea iarăşi a rupt digurile şi a inundat satul Giurgevo, ocazie cu care multe case s-au dărâmat. O parte din populaţie a plecat, însă unii se încăpăţânau să rămână. Raportul trimis la Budapesta suna astfel: „La inundaţiile din anul 1876, localitatea Giurgevo s-a distrus în totalitate, mare parte din locuitorii săi s-au împrăştiat şi prin decizia Consiliului de comitat, din data de 3 mai 1882, satul a fost desfiinţat. Decizia a intrat în vigoare în acel an, la 2 noiembrie. Dar în anul acela guvernul maghiar deja ducea o propagandă de colonizare printre maghiarii bucovineni, promiţându-le pământ şi locuri de muncă, totul culminând cu promisiunea că vor fi pe teritoriul Ungariei de atunci. Şi dă-i cu slogane patriotice, cu promisiuni că vor avea pământ cât vor, că nu mai trebuie să lucreze pământul boierilor moldoveni, că scapă de sărăcie, de parcă numai ei erau săracii de serviciu în Bucovina. Interesant este că, deja în anul 1874, o comisie dintr-un sat maghiar din Bucovina s-a adus, cu clopul în mână, la Budapesta, totuşi nu ei au fost primii colonizaţi. Şi nici nu am găsit vreo mărturie scrisă că ar fi fost împuterniciţi de celelalte sate. Să nu uităm şi de ce am scris în „Un motiv pentru a pleca”.

Ca să fie totul mai convingător, din partea guvernului maghiar au fost în Bucovina domnul O. A. şi inginerul K.

Din Bucovina, primul tren a plecat la 10 martie 1883, cu 709 locuitori din Măneuţi. La 2 aprilie, a urmat a doua garnitură, cu 800 de persoane din Ţibeni şi Iacobeşti. Când au ajuns, au fost lăsaţi în extravilanul satelor de acolo, respectiv la Voiloviţa, în majoritate reformaţii din Măneuţi, iar la Ivanovo cei din Dorneşti, şi la Skorenovac locuitori din toate satele maghiare. Prima colonizare s-a desfăşurat într-o grabă aşa de mare, încât coloniştii nu au avut timp să-i avertizeze pe cei rămaşi acasă despre ce-i aşteaptă.

*

    La două luni de la colonizare, în 3 iulie 1883, B. M. născut în Ţibeni (1856) scria guvernatorului: „Cu supunere ne rugăm la dl. guvernator să asculte durerea inimii noastre… şi să ne ducă în alt loc, că pe acest teren, la cea mai mică ploaie, apa intră în case şi tot ce avem putrezeşte, inclusiv recolta…locul de casă e foarte mic, acasă (în Bucovina – n.a.) s-a promis că şi cel mai sărac om va primi un iugăr pentru casă, 10 iugăre arabile şi 2 iugăre păşune….”.

*

   Condiţiile de acolo sunt foarte fidel redate de un scriitor al locului (S. G.) într-o broşura apărută în 1936: „Dacă omul îi ascultă pe localnicii aceia săraci ar putea crede că nu e vorba de o regiune bogată din Banat, ci de o zonă din Indiile de Vest. E foarte ciudată ideea autorităţilor de a forma o colonie în lunca Dunării, când digurile încă nu sunt terminate, printre copaci, tufe, stuf şi să ai şi pretenţia s-o ducă bine acolo. Nu prea este indicat să umbli prin colonie, seara, că te poţi rătăci şi nu-ţi mai găseşti locuinţa, ori ajungi pe o ridicătura şi, când ţi se desface pământul sub picioare, îţi dai seama că ai căzut într-o bordee sau un horn”.

Învăţământul în colonie a început la 8 octombrie 1885. Atunci a fost numit dascăl M. J., iar în 15 decembrie, S. J.. Scriitorul amintit mai sus descrie şi locuinţa, şi condiţiile de trai ale învăţătorilor: „Numai fizicul lor slab le permite să poată supravieţui într-o cameră de câteva picioare de lată şi cam tot atât de lungă, având înăuntru două paturi, două lăzi şi o sobă de fier.  Încuietoarea sau clanţa se consideră obiect de lux, dar oricum ar fi de prisos, fiindcă printre pereţii din scânduri bate şi vântul, intră şi ploaia. Cel care adormea ultimul era obligat să umple soba cu lemne, şi oricare din ei se trezea, noaptea, mai îndesa lemne pe foc. Dimineaţa, înainte de a se scula, scuturau frumos zăpada de pe pături, şi primul lucru era să umple iarăşi soba”.  Dacă aşa era cu dascălii, ne putem de seama cum era cu copiii, la şcoală. Poate aveau un pic de noroc, că şcoala a fost construită din chirpici.

*

  Dunărea şi-a cerut drepturile şi au mai fost inundaţii în 1888, 1889, 1893, însoţită de cutremur în 1895. Unii s-au întors în Bucovina, alţii au mers la Ghioroc, în judeţul Arad, iar alţii s-au oprit la Deva. Despre aceştia scria un poet român:  „…La intrarea Ciangăilor imigraţi în Deva, nişte ciobani se uitau, desigur râzând – căci Românul e de felul lui râzător – la sărăcimea care trecea pe drum…”. Râdeau ei, dar nu ştiau că, dintre aceştia, mulţi de-abia au scăpat cu viaţa, când s-a revărsat Dunărea. Pe unii din ei i-au găsit la o lună după ce s-au retras apele, recunoscându-i numai după haine.

Poza de pe dig: unde se vede stuful, acolo a fost satul Giurgevo

În 1889, satul Giurgevo s-a desfiinţat din nou şi s-a mutat pe locul actual, luând, în 1922, numele de Skorenovac.

Pe scurt, maghiarii din Bucovina au fost colonizaţi într-un loc unde nimeni nu a vrut să meargă şi de unde toţi plecau. Cine e responsabil pentru aceasta? Ar fi interesant de aflat dacă organizatorii au fost să vadă condiţiile de colonizare, la faţa locului, sau totul s-a făcut din fotoliile de piele.


Comments are closed