l | Dragusanul.ro

l

LAŞCHIUCA

Satul de pe Soviţa, din megieşia Coţmanilor, numit, odinioară Sadova, Sadcău sau Sadcov, a făcut parte din Coţmanul Mare, împărtăşindu-i istoria. Numele Laşchiuca figurează, pentru prima dată, în rapoartele din 1782 ale Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, unde este menţionată „Lastiuca, care mai înainte şi în scrisori se numeşte Sadova”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Laschiuca „75 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Grigorii, 1 dascăl, Vasile, 4 văduve, Hrihorca, Focica, Pirocica şi Panceşca, 3 jidovi, Marko, Leiba şi Iurik, 7 case pustii şi 59 birnici, şi anume: Georgii vornic, Ştefan MAMAIUŢSCHI, Constandin brat ego, Ştefan COŢERAN, Hrihor SIDOR, Fedor RUDNISKI, Mihail CHIŞCAN, Vasile ZĂLENCO, Hlihor TOSIK, Ignat REZIN, Andrei ZELENCO, Vasile ZELENCO, Ivan CHIŢUL, Petro HRIŢUSIAN, Alecsa HUZNEŢ, Tănasă CĂPĂŢINĂ, Iacob pânzar, Vasile SĂGHIR, Iacob zet CĂPĂŢÂNĂ, Dănilă POIKO, Dumitru MALAICO, Ivan HRIŢUSA, Alecsa ANIK, Gavril zet NEMIŞ, Neculai NEMIŞ, Macovei TEMCIUK, Hrihor OLEINIK, Petro MALAICO, Timofei CUPECIKO, Fedor HUŢSCHII, Ivan LINOVICI, Hrihor ZAPALENUC, Hrihor morar, Ivan GRECIUC, Ivan morar, Timofei SAUCIUK, Vasile SAUCIUK, Dănilă VERCIUK, Mihail zet DĂNILĂ, Ivan VOIŢIŞCO, Ivan SODORIK, Ostah ŞINKO, Georgi RUSÂSCHII, Ivan ŞTEFĂNUC, Ivan GHEBACI, Dănilă zet FOCĂI, Hrihor TRACIU, Petro MĂLAICO, Hrihor TFERDOHLEB, Macsim VEDNICI, Vasile TULAC, Fedor PENUC, Andrei MRUSIC, Dumitru TFERDOHLEB, Fodor ANDRIEŞCIUK, Fodor LAZORENKO, Petrea SIRAHANIC, Iacob ZĂLENCO şi Vasile crâşmar.
În 1774, Laşchiuca avea 63 familii, iar în 1784, 97.
Biserica Sfântului Nicolai din Laşchiuca a fost construită în b1832, fiind dotată cu un iconostas nou în 1838, înlocuit, în 1862, de Vasile PRODAN. În 1843, altarul, la care se închinau 1.064 ortodocşi, era slujit de parohul Vasile PRODAN. În 1876, când numărul enoriaşilor ajunsese la 1.281, altarul era slujit de acelaşi paroh. În 1907, paroh era Eleutherie DAŞCHIEVICI, născut în 1849, preot din 1877, paroh din 1894, iar cantor, din 1900, Iacov DRON, născut în 1845.
În Laşchiuca Nouă funcţiona o şcoală cu 3 clase din 1876 .
În 1890. Laşchiuca avea 1.885 locuitori. Primar era Simion Şlemco, învăţător – Vladimir Grigorovici, paroh – Eleuterie Daşchevici, iar cantor bisericesc – Iacov Dron.

LEHĂCENII TEUTULUI

O primă ieşire din indiviziune, prin delimitarea moşiilor răzeşeşti din Lehăceni, s-a făcut în 15 aprilie 1635, când strănepoţii lui Drăgşan cel Bătrân şi ai lui Maloş au împărţit între ei moşiile rămase de la aceşti doi strămoşi.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisaoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… a patra parte de Lehăceni”.
Lehăcenii Teutului, Gogolina de astăzi, sunt menţionaţi pentru prima dată, în 18 ianuarie 1662, când Niculae Murguleţ primeşte o parte din satul Lehăceni de la fratele său, Ursul, în contul unei datorii băneşti mai vechi.
În 18 ianuarie 1662, Niculae Murguleţ intră în stăpânirea părţii din Lehăceni a fratelui său, Ursul, care o zălogise, dar o răscumpăraseră fraţii lui, Niculae şi Dumitraşco. Ursul avea să întoarcă banii lui Niculae, dar nu şi lui Dumitraşco, iar Divanul stabilise să păstreze Dumitraşco moşia lui Ursu, până ce Niculae Murguleţ îi va întoarce banii.
În 1670, vistierul Neculce, tatăl cronicarului Ion Neculce, căsătorindu-se cu Catrina, fiica boierului Iordache Cantacuzino, primeşte ca zestre de nuntă 21 moşii, printre care şi câteva sate din nordul Moldovei, Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, dar şi a patra parte din satul Lehăcenii Teutului.
O parte din satul Lehăceni i-a fost dăruită finului său, Sandul, fiul lui Ion vătavul, de Nacul Isăcescul, în 20 iunie 1678, în prezenţa „popii lui Gavril, duhovnicului mieu, şi denainte unchiului mieu, lui Berchiej, şi denainte lui Arsenii Volcinţcăi şi Dumitraşco Murguleţ, şi Gligoraş Săvăscul, şi Gligoraşco, nepotul lui Isac Mironescul ot Carabciu, şi Sandul sin David ot Zaluce, şi Pavăl sin Rugină, vornicul, şi Pătraşco Tăutul”.
În 15 septembrie 1698, Sandul, fiul lui Ion vătaf, şi jupâneasa Irina vând partea de Lehăceni, primită de la naşii lor, rohmistrului Lupaşco Murguleţ, fiu al starostelui de Cernăuţi, Nicolae Murguleţ, plecat în Polonia, în 1678, odată cu Sobieski şi devenit, între timp, rohmistrul mercenarilor moldoveni din armata mareşalului Lubomirski. În 19 noiembrie 1705, Lupaşco Murguleţ primeşte încuviinţarea lui Mihai Racoviţă Vodă să aducă în seliştea sa din Lehăceni oameni străini, deci iobagi care vor fi scutiţi de dări timp de 6 luni. În 23 aprilie 1716, Lupaşco Murguleţ se logodeşte, în Polonia, cu fata lui Mihail Ganul (feciorul lui Vasile Mărzescu din Orhei), căruia îi promite moşiile sale din Moldova.
În 26 iulie 1720, Constantin Tăutul, fiul lui Pătraşcu Bere, vinde a patra parte din Lehăceni, cea cumpărată de Pătraşcu Bere de la Grăpina, fata lui Lehacinschi, hatmanului Ioniţă.
În 16 august 1723, armaşul Toader Dămian, Toader Murguleţ din Mihalcea şi Ştefan al lui Strătulat Volcinschi (ginerele lui Ioan Stroescul) vând partea lor din Lehăceni, moştenită de la armaşul Vasile Cracalia, lui Constantin Tăutul, cel care, în 5 mai 1754, stăpânea jumătate din Lehăceni, după cum o confirmă uricul lui Matei Ghica Vodă, cealaltă jumătate de sat aparţinând lui Vasile Neculce.
Conform unui izvod de moşii, din 20 iulie 1756, Ilinca Dociul, fata lui Ursul Murguleţ stăpânea a patra parte de sat Lehăceni pe Prut.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Lehăceni, moşia lui Alecsandru NECULCE, „38 – toată suma caselor”, însemnând 3 văduve, Gafiţa lui Ştefan, Aniţa MIRONIASĂ şi Aniţa IONIASĂ, 2 ase pustii, 1 jidov, Moşcul, şi 32 birnici, adică: Ştefan SĂCANCIUK, Toader harabagiu, Roman sin ONOFREIU, Ion sin ONOFREIU, Onofreiu tocar, Pinteleiu VAIPAN, Ion DANCIUL, Dumitraşco SPIRIDON, Andrieş ciobotar, Ştefan GANBUN, Ioniţă DAICIUL, Vasile ciobotar, Simion sin CUCOŞ, Ion GALBĂN, Simion MANOLE, Simion SCALCIUK, Agape ŞULHALE, Ion ŞULHALE, Andrieş, Gavril ŞULHALE, Gavril DANCIUL, Gavril CIOCAN, Vasile CAPALBU, Pintelei SPEHEDOI, Iftimie MAMULIUK, Iftimie MAMULIUK, Vasile MAMOLE, Vasile NEGURĂ, Neculaiu SPIRIDON, Grigoraş CALANCIA, Neculaiu DUBRIS, Ion săcrier şi Sandul PLEŞCA.
În 1774, Lehăcenii aveau 37 familii ţărăneşti, iar în 1775, 41 ţărani (52, în 1784). În 1778, s-au stabilit la Lehăceni emigranţii ardeleni din Şigău pe Someş Ionică URSU, Ionică ARDELEAN, CRĂCIUN şi Vasile CHIRA.
În 23 aprilie 1792, Vasile Neculce arendează jumătatea lui de sat şi de moşie lui Ion Calmuţchi, care transmite arenda moşiei, în 18 ianuarie 1796, fraţilor Axenti şi Iacob Şimonovici.
În 23 aprilie 1799, Vasile Neculce arendează moşia din Lehăceni Ilincăi Calmuţchi şi fiului ei, Mihalachi, iar aceştia transmit arenda lui Ilie Ilschi.
În 12 februarie 1800, Constantin Neculce moşteneşte moşia din Lehăceni de la tatăl lui, Vasile Neculce, pe care o transmite, în 10 septembrie 1810, fratelui său, Ioan Neculce, care o arendează lui Dimitrie Vlahovici. Vlahovici renunţă la arendă, în 23 aprilie 1811, iar Neculce o transmite lui Toader von Pasakas şi lui Lazăr Mihalovici.
În 17 mai 1845, Ioan Neculce vinde jumătatea de sat şi de moşie Lehăceni lui Ştefan Ştefanovici şi lui Karl Schedl.
În 1890, primarul Lehăcenii Teutului, care se numeau, deja, Gogolina, era Georgie Răilean.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la lehăceanul Nicolai a lui Pentelei BĂŢ (25 ani în 1914).

LENŢEŞTI

„Satul lui Lenţovici” face parte dintre cele dăruite, în 23 februarie 1448, de către Roman, aflat la Colomeea, lui Didrich Buceaschi.
În tradiţia locală s-au încetăţenit concluziile arheologilor sovietici, care au descoperit, pe teritoriul satului Lenţeşti, rămăşiţele unei cetăţui din lemn şi pământ, pe care au identificat-o drept legendara cetate Chern (negru) a Cnezatului Haliciului, construită, probabil, în vremea lui Iaroslav Osmomysl (1153-1187) şi distrusă, în 1259, în vremea lui Danilo Romanovici, la cererea hanului tătar Burundai.
În 29 octombrie 1497, după victoria de la Codrul Cosminului, hatmanul Boldur şi cei 3.000 de călăreţi ai săi au ieşit în calea cavaleriei mazoviene, sosită în ajutorul oştilor regale polone, şi „le-au dat război şi pre toţi i-au răsipit îndată şi i-au topit… şi mare moarte şi tăiere s-au făcut atunci în oastea leşască, la locul ce se cheamă Lănţeştii, satul”.
În 1599, după cum rezultă dintr-un uric din 8 februarie, satul Lenţeşti încă aparţinea, în bună parte, familiei Lenţa, fiind vândut, de către Marina, fata Magdei Lenţa, şi de către feciorul ei, Bilav, lui Vasile Cracalia, starostele de Cernăuţi. Cracalia cumpără, în 1 ianuarie 1603, şi partea lui Sava Nemiş din Lenţeşti, cu un cal, care era preţuit la 14 taleri, iar în 20 iunie 1603, cu 36 taleri, şi a opta parte de sat, de la Marina Lenţa. Ultima tranzacţie în favoarea neamului fostului staroste al Cernăuţilor este făcută de Alexa Cracalia, fiul Mariei, care cumpără, în 24 martie 1645, şi partea lui Coste Barbovschi.
În 6 iulie 1602, Cracalia staroste şi jupâneasa lui, Elena, cumpărau, cu 25 taleri bătuţi, partea din Lenţeşti (două părţi din a patra parte din jumătate) a Maricăi, fata lui Petre Moişescul, iar în 14 decembrie 1602, Mărica, fata lui Boiştan de Lenţeşti, vindea, „pentru 30 taleri de argint, partea ei de ocină, care i se va alege din Lenţeşti, lui Paţuc Cracalia, pentru fiul ei, Cârste, care a făcut o moarte de om”.
În 1 iunie 1603, Sava Nemeş de Lenţeşti, fiul Maricăi, nepotul Magdei, vindea aceluiaşi staroste Cracalia partea lui de sat, pentru 14 taleri, Cracalia cumpărând, în 26 iunie 1603, şi partea Vasilinei şi a Gârcăi, fetele lui Nicoară, nepoatele Stancăi, adică „jumătate din a patra parte de sat Lenţeşti… cu un loc de eleşteu şi cu moara jos în sat”, plătind 36 taleri.
În 24 martie 1645, Coste Barbovschi şi jupâneasa lui, Anghelina, fata lui Paţuc Cracalia, vând partea lor de sat lui Alecsa, fiul Mariei Cracalia, pentru 18 lei turceşti.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… jumătate de sat de Lenţeşti”.
În 2 aprilie 1741, „săliştea Lenţeşti a răposatului Gheorghe Ursachi” era dăruită mănăstirii Barnovschi de către Grigore Ghica Vodă, dar, pe lângă seliştea pustie, mai exista şi jumătatea de sat a lui Iuon Prăjescul, cea hotărnicită, în 10 mai 1759, pentru moştenitorul Mihalache Sturza.
Colonizarea seliştilor Lenţeşti şi Rohozna este permisă, în 5 iunie 1760, de către Ioan Teodor Callimah Vodă, aşa că, în 1774, satul Lenţeşti avea 18 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Prutului, 1 popă, 34 ţărani şi 1 baran. În 1784, satul Lenţeşti avea 91 familii ţărăneşti, partea de sat a lui Mihalachi Sturza aparţinând ginerelui acestuia, Toma Iamandi, cel care, în 25 septembrie 1793, arendează moşia lui Axentius Simonowicz.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Lenţeşti, moşia Paraschivii Iamandi, „42 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Simion, 1 dascăl, Ion, 1 jidov, Iţco, 5 pescari starosteşti, Ilii, Ion, Grigori, Hrihor şi Semen, 5 barani, Dănilă DUCIAK, Pintelei SPĂTARU, Prodan BĂSĂRAB, Petrea morar şi Grigorcia sin popii, 2 văduve, Dochiţa şi Maria butnăriţa, 4 case pustii şi 18 birnici, şi anume: Ştefan vornic, Iurii zet BĂSĂRABĂ, Andronic VERINCA, Ursachii VERINCA, Mihai GULEBACI, Mihalachi zet URSACHI, Toader TIRON, Georgi GHERMAN, Onofrei, Ion sin VERINCHII, Andrei GALILKO, Mihai GALILKO, Nechita nepot BĂSĂRAB, Mihai brat ego, Vasile ungurian, Aleksa rus, Iacob sticlar şi Roman pânzar.
În 7 iulie 1800, văduva lui Toma Iamandi, Paraschiva, şi feciorii ei, Mihai, Alexandru şi Vasile Iamandi, înscriu jumătate din Lenţeşti în cartea funciară a Tribunalului din Stanislav.
În 1 aprilie 1816, Alexandru von Iamandi vindea lui Bogdan Zadurovici din Lenţeşti jumătatea de sat Lenţeşti moştenită după Toma şi Paraschiva von Iamandi, pentru 32.000 florini vienezi.
O bisericuţă fusese construită la Lenţeşti şi Bila încă din 1786. În 1843, bisericuţa Sfântului Arhanghel Mihail, cu 1.153 enoriaşi, se afla sub patronatul bisericesc al lui Bogdan de ZADUROVICI, preot administrator fiind Mihail WERENKA. În 1876, biserica cu 1.633 enoriaşi, patronată de Gregor ZADUROVICI, îl avea paroh pe Andrei CARAGEA. Biserica nouă din Lenţeşti a fost construită între anii 1881-1884. În 1907, sub patronat imperial, dar şi sub cel al evreului Hersch WEISSGLAS, biserica din Lenţeşti în avea paroh pe Vasile de PETRAŞCO, născut în 1844, preot din 1876, paroh din 1885, cantor fiind, din 1876, Michail HUDEMA, născut în 1843, un alt cantor, Theodor ZURKIWSKI, născut în 1861, ocupându-se, din 1901, de bisericuţa din Bila, construită în 1881 şi slujită de parohul din Lenţeşti.
Din 1893, funcţionau o şcoală cu 5 clase în Lenţeşti şi o şcoală cu o clasă în Bila .
În 1890, satul Lenţeşti avea 1.655 locuitori, primar fiind Vasile Mokranski. Emilian Tarnowiecki era învăţător, parohi erau Andrei Carage şi Teodor Halarevici, iar cantor bisericesc – Mihail Hudema.
În iulie 1941, noul primar al Lenţeştilor Vasile Osipciuc, a înfiinţat o grupare, aparent anticomunistă şi antievreiască, cu care devasta şi prăda locuinţele din sat, ucigându-l pe fostul deputat comunist Ioan Lenciuc şi comiţând puzderii de atrocităţi. Lenciuc, fost deputat comunist şi vicepreşedinte în sovietul comunal, după ce acesta fusese anterior maltratat. Arestat, în 1958, la Târgu Mureş, Vasile Osipciuc a sfârşit în faţa plutonului de execuţie pentru crime de război.

LICHTENBERG – DEALUL EDRII

Colonia germană din Dealul Edrii, Lichtenberg, a fost fondată în anul 1835, din coloniştii germani: Landauer şi Stingl din Audechen, Fox sau Fuchs din Aussergefild, Prosser din Budaschitz, Kuffner din Forest, Baumgartner din Gruenberger, Rankel sau Rankl din Kaltenbrunn, Turner din Kundratitz, Rach şi Scheinost din Langendorf, Grundner din Mühlspreng, Landauer din Pawinow (Landauer), Pirmayer din Rehberg, Pfeifer din Roisko, Bernhauser din Rothsaifen, Hackl din Forest, Winkelbauer, Pscheidl şi Wimmer din Schlösselwald, Maurer din Seewiesen, Gebert, Dnad şi Schmidt din Stadln şi Schaller din Watetitz.
În 1890, satul avea 450 locuitori, primar fiind Martin Pfeifer, iar învăţător – Carol Droste.

LIPOVENI

În Lipoveni, lângă Mitocu-Dragomirnei, „o biserică urâtă, umflată, copleşită de turnuri groase, care parcă stau să plutească, biserica albă însă, în loc să fie tărcată ca o Lipovancă grăsulie ce este, se ridică în mijlocul căsuţelor. Devale, o altă biserică, din vremurile când au venit, după 1775, aceşti oaspeţi, are cuviinţă de vechime, cu păreţii ei rău întruchipaţi şi coperişurile moldoveneşti de şindrilă neagră. Casele sunt după datina românească; destul de mari, zidite binişor, dar curţile murdare şi mai mult goale de acareturi. Meşteşugul gospodinei, pe care o vedem la fereşti, în cerdace, cu faţa rotundă, întipărită de o mare răbdare şi supunere blândă, se vădeşte mai mult văpsind cu roş, cu verde, cu albastru, mai puţin cu alte culori ce nu bat la ochi atâta, păreţii, marginile fereştilor, stâlpii cerdacelor. Nu e nici un desemn, nici o născocire a minţii, nici un gust, ci numai culoare pusă cu nemiluita ca să strălucească. Perne roşii, groase, sunt scoase la aerisire şi la priveală. Bărbaţii cu ochi albaştri, părul buhos şi barba lungă, care, după vechea lor datină „rusească veche”, a crucii cu trei ramuri pe cotor, nu se taie niciodată, cu cămăşile lor roşii înfoiate, pantaloni spălăciţi, înfundaţi în cizme negre lungi; femeile legate la cap cu testemele pestriţe, rumene în obraji şi albe pe faţa plină, paşnică, adormită, cu polcuţă şi fuste numai roşii, albastre, verzi, cu cizme mari supt rochia înfoiată; toţi se împacă de minune cu asemenea case şi asemenea biserică. Aici e lăcaşul liniştei pestriţe şi rotofeie, unde nu se bea rachiu, nici vin, decât la gâlcevile cele mari, cu bătaie, ale clipei dracului; aici e sălaşul harnic unde se vorbeşte puţin, unde se lucrează răbdător la livada pomilor şi la ogorul ţarinii… Vecinii de altă limbă se ajută cu dânşii şi nimeni n-are a se plânge împotriva lor” .

LISAURA

Numită, iniţial, Iucşani sau Iugşeni (deci satul lui Iuga), apoi „moşia Tătăraşii, carile zic şi Lisaura”, este reprezentată, în 18 octombrie 1614, la hotărnicirea Borhineştilor, de „Guţul, vătăman de Iucşeni”. În 22 iulie 1624, Radu Mihnea Vodă întărea hatmanului Miron Barnovschi satul Iucşani, „care sat au fost drept al domniei mele, lipit de ocolul târgului Suceava”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… satul Iucşeni, ţinutul Suceava”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Cutul Mitropoliei şi Lisaura, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „29 – toată suma caselor”, însemnând 2 argaţi ai Mitropoliei, 4 argaţi ai lui Filip şi ai lui Grigore Opria, mazili, 2 argaţi ai Voiţoaei, maziliţă săracă, 1 femeie săracă şi 20 birnici.
În 1775, Lisaura avea, împreună cu Cutul Mitropoliei, 11 familii de ţărani.
În 4 iunie 1803, Grigore Petriuc, Anton Petroc, Andrei Şfeţ, Manolache Cenuş, Ioan Sirghe, Vasile Petriuc, Vasile Costoiuc „şi noi, toată grămada satului” Lisaura au adresat o jalbă Comisariatului Ţinutal Suceava împotriva arendaşilor moşiei Tătăraşi, care nu-i lăsau să pască vitele pe imaşul ce l-au folosit din vechime.
Pe 10 iulie 1886, nişte copii din Lisaura, care se jucau prin lunca Sucevei, au descoperit pe malul drept al râului, în locul numit Poiana, „mai multe monete vechi româneşti, de felurite mărimi. O parte din aceste monete băieţii, din neştiinţă, o aruncară în apă, iar 17, care mai rămăseseră împrăştiate prin nisip şi care se adunară mai pe urmă, le cumpără un argintar din Suceava. Toate cele cumpărate sunt de argint, de una şi aceeaşi mărime” .
În 1890, Lisaura, care ţinea de Suceava, avea 600 locuitori, primar fiind Mihai Huţan.
Biserica Sfântului Dimitrie din Lisaura a fost fundată în 1894 şi sfinţită în 1896 .
O colectă, făcută în folosul Societăţii „Şcoala Română”, la începutul anului 1899, menţionează următoarele nume de lisăureni: George COJOCARIU, George OJENIUC, Dimitrie HULUBIAC, Ioan HULUBIAC, Eugenie HULUBIAC, Constantin SÎRGHI, Ioan PAPUC, Constantin IEREMICIUC, Ioan IEREMICIUC, Onufrei PAPUC, Nicolai ŞVEDU, Ioan SÎRGHI, Georgi CHIBICIU, Dumitru CHIBICIU, Dimitrie COCOŞ, Ion NICHITOAIE, Vasile PAPUC, Mihai BODNARIU, Ioan PETRIUC, Constantin CHIBICIU, George BODNARIU, Ion BODNARIU, Ioan şi George PETRIUC, Neculai PAPUC, Constantin PAPUC, Dumitru PAPUC, Constantin COJOCARIU, Ioan COSTENIUC, Nicolai HRECENIUC, Constantin COSTENIUC, Andrei COCOŞ, George COSTENIUC, Dimitrie PAPUC, Vasile PAPUC, Georgie HULUBIAC, Ioan HULUBIAC, Mihai HUŢAN, Ioan BOCACIUC, Vasile HLADI, Constantin NEAGU, Dumitru NEAGU, Petre PAPUC, Constantin SALITRĂ, Vasile PALAGHIAN, George SCOLOBIUC, Nicolai ROTARIU, Toader PAPUC, Constantin PETRIUC, Nicolai COSTENIUC,, Petru HULUBIAC, Petru alui Vasile SCOLOBIUC, Vasile SÎRGHI, Dumitru alui Ion CUCOŞ, Petrea PAPUC şi învăţătorul Gavril MLEŞNIŢĂ .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica lui Simion PAPUC (40 ani în 1909) din Lisaura.

LITENII LUI BOGDAN

Cu un destin semănător Vornicenilor, în ciuda faptului că sunt menţionaţi, încă din 3 iunie 1429, drept „Litanouţii” („visluşenie” a copiilor lui Oană vornic, Lazăr, Stanciul şi Costea), cătunul Liteni sau „Litanii lui Bogdan”, atestat încă din 5 mai 1726, într-o hotarnică a mănăstirii Sf. Ilie, selişte pustie, în 24 ianuarie 1748, conform altei hotarnice, avea, în 1775, 1 mazil, 2 popi şi 12 familii de ţărani. Dar starea generală a localităţilor bucovinene era asemănătoare. „Populată, în mare majoritate cu ciobani şi ţărani, populaţia indigenă trăia fără a beneficia de serviciile vreunui medic sau farmacist, fără un sistem de securitate internă, pentru apărare din bandiţi, şi fără un sistem judiciar ca o măsură de protecţie împotriva capriciilor arbitrare ale claselor superioare. Drumuri proaste, mai degrabă şleauri imposibil de traversat, poduri puţine şi oraşe mărunte, cele mai însemnate fiind Suceava, Siret şi Cernăuţi, dar deja căzute într-o stare de degradare urbană, după secole de neglijare. Cernăuţi era un orăşel cu aproximativ 200 de bordeie, lipsit chiar şi o aprovizionare corespunzătoare cu apă. Câteva şcoli elementare, greu de atins în baza largă de analfabetism” .
Cele 12 familii de ţărani din „Litanii lui Bogdan” veniseră din Transilvania, între anii 1763-1774, din Hărouşeni sosind George şi Ion MERTIC (viitoarea familie Merticariu), Constantin SAHANIE, Ioniţă a lui TOADER şi Ion ZAHARIE, din Ramunca, Tudosie a lui ISTATI, din Cristeşti,Toader TIMOFTEI. Lor li se alătură, între anii 1776-1778 alţi emigranţi, Paraschiv LUPU din Ramunca, Simeon ISTRATI din Have, Dumitru ION din Zvorişte, Precop ZAHARIE şi Apostol ISTRATI din Hărouşeni, Toader RUSU din Soronşimie, Ioniţă MÂNDRILĂ din Rotopăneşti, Vasile CĂRBUNE din Buzeni şi Nicolae FILIP din Dănileni.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Liteni, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „29 – toată suma caselor”, însemnând 23 panţiri isprăvniceşti, 1 mazil, 2 argaţi ai lui, 2 popi şi 1 femeie săracă.
În 22 septembrie 1783, Litenii sunt iar numiţi în hotarul moşiilor Mitropoliei Moldovei.
În 16 noiembrie 1782, Gavril, mitropolitul Moldovei, certifica faptul că moşia Liteni a fost a lui Lupul Bogdan hatman, care o cumpărase de la Şeptilici, fiind împărţită, apoi, feciorilor săi, Iuon şi Lupul. Ion Bogdan a lăsat partea sa de sat fetei lui, Safta, jupâneasa lui Iuoniţă Başotă stolnic.
În 17 decembrie 1782, Comisia cezaro-crăiască de delimitare a proprietăţilor în Bucovina i-a recunoscut drept stăpâni ai Litenilor pe Ienacachi Cantacuzino şi pe Ioniţă Başotă, Ienacachi fiind ginerele lui Lupul Bogdan.
Safta Başotă va vinde partea ei de sat, partea de sus, în 23 mai 1787, pentru 3.750 florini împărăteşti, lui Nicolai von Kapri.
Biserica Sfântului Nicolae din Liteni, care servea şi pentru ortodocşii din Buneşti, a fost construită în 1842, iconostasul actual datând din 1883. În 1843, patroni bisericeşti erau Toma de BOTUŞAN şi Nastasi CIURE, cei 674 enoriaşi neavând un păstor, postul de preot fiind vacant. În 1876, când patroni bisericeşti erau Nicolai de GORZYNSKI, familia BOTUŞAN şi Andrei MOISA, cei 1.522 enoriaşi, din Liteni, Zahareşti şi Buneşti beneficiau de slujbele parohului Constantin BERARU. În 1907, paroh era Teofil VASILOVSCHI, născut în 1859, preot din 1894, paroh din 1906, postul de cantor nefiind ocupat.
Din 1887, funcţiona în Liteni o şcoală cu 2 clase .
În 1890, satul Liteni avea 772 locuitori şi ţinea de comuna Zahareşti.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Catrina MAXIMIUC (19 ani în 1907) şi Gheorghi MARŢINEAC (26 ani în 1907) din Litenii Bucovinei.
„Duminică, 5 Octombrie 1924, după amiazăzi, a avut loc o frumoasă serbare de împroprietărire în comuna Liteni din judeţul Suceava. Au luat parte la această serbare şi câteva mii de ţărani din satele Liteni, Măzănăieşti, Corlata, Berchişeşti, Brăieşti şi Capu-Câmpului.
D-l ministru I. Nistor şi oaspeţii din Cernăuţi au fost întâmpinaţi, şi aici, de un impozant banderiu de călăreţi cu steaguri naţionale şi condus în mare alai la locul serbării. După oficierea serviciului divin de către PSS Episcopul Ipolit Vorobchievici al Rădăuţilor, au rostit înălţătoare discursuri PSS Episcopul Ipolit, d-l ministru I. Nistor şi d-l senator Teofil Lupu, care, în cuvinte bine simţite, arată în ce împrejurări opera cea mare şi frumoasă a împroprietăririi ţăranilor cu pământul strămoşesc s-a înfăptuit şi în colţul nostru de ţară” .
Satul Liteni a intrat în doliu, „joi, 26 Februarie 1925, când moare, la Liteni, vrednicul gospodar Nistor Marmeliuc, în etate de 74 ani”, tatăl Eroului Bucovinei Dimitrie Marmeliuc, universitar de marcă şi, pe atunci, primar al Cernăuţilor .

LUCĂCEŞTI

Satul Lucăceşti este atestat documentar în 3 decembrie 1462, când, pentru că se pierduseră uricele lui Drăgoi Viteazul pentru satele Drăgoieşti, Lucăceşti, Boteşti şi Căcăceani, Ştefan cel Mare întăreşte aceste moşii lui Laţco, ginerele lui Romaşco şi, deci, nepotul lui Drăgoi Viteazul. De la Laţco, moşia trece la Vasutca, sora lui, jupâneasa lui Stanciul aurarul, care obţine uric în 24 septembrie 1498.
În 5 aprilie 1558, nepoţii Vasutcăi şi ai lui Stanciu aurarul, monahul Teodosie şi sora lui, Odochiţa (copiii lui Drăgoi, feciorul Vasutcăi), dăruiesc mănăstirii Voroneţ „un sat, anume Drăgoeşti, după uricele de întărire pe care le-a avut moaşa (N.N.: în sensul de bunică) lor, Vasutca, precum şi satele Lucăceşti, Boteşti şi Căcăceani.
Destinul Lucăceştilor este, apoi, acelaşi cu al satului Măzănăieşti, din care face parte şi după organizarea comunelor (1785) în Bucovina.
Biserica Sfântului Dimitrie din Lucăceşti a fost construită în 1890 şi sfinţită 1891.
O şcoală cu o clasă a fost deschisă, la Lucăceşti, în anul 1895 .
În 1903, s-a înfiinţat la Lucăceşti o bancă populară proprie, condusă de învăţătorul Leon Turturean şi de primarul Andrei Paico.

LUCAVĂŢ

Istoria satului Lucavăţ începe înainte de Descălecat, când un oarecare Pancu, tatăl lui Luca, defrişează pădurea pe malul stâng al Siretului Mare şi întemeiază vatră de sat pentru sine şi pentru ultimul său copil, aşa cum era datina vremii, apoi urcă prin lunca Siretului şi, dincolo de confluenţa acestuia cu pârâul Mihodra, ctitoreşte vatră de sat şi pentru feciorul său, Luca.
Dintre feciorii lui Luca, se afirmă doi, Stan şi Şerbco, prin slujbă credincioasă la Curtea lui Alexandru cel Bun. Prin urmare, voievodul întăreşte copiilor lui Stan (Iurie, Cozma şi Motruna) şi copiilor lui Şerbco (Simeon, Costea, Dieniş şi Şandru), în 16 februarie 1428, „ocina lor… două sate, anume Lucaveţ şi Pancăuţi şi cu toate poienile şi pădurile şi cu pâraiele, şi pe Siret în Sus, şi cu Mihodrea, al căror hotar se alătură de ele, de demult”.
În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, „1-a biserică este în Lucavăţ, cu popă”.
Înainte de ascensiunea incredibilă a neamului lui Luca, mai trebuie menţionate două tranzacţii, cea din 8 martie 1641, prin care „Petre, fiul lui Isac, fratele său Toader şi surorile sale Ana, Gaftona şi Toader, copiii lui Grama de Călineşti”, cumpără, cu 150 galbeni, părţile Onacăi, fiica Vasilinei, ale Mariuţei şi ale lui Gheorghie, copiii Saftei, şi ale lui Ionică, fiul lui Constantin, toţi nepoţi ai Vasilinii, din satele Lucavăţ, Bănila, Igeşti şi Hliboca; cea din 30 martie 1643, prin care Ion Ciolpan, nepotul lui Ghenghe logofăt, vindea părţile sale de moşie din Lucavăţ, pentru 150 taleri, lui Isac Mironescul, căpitan de Sinehău, fiul lui Miron Onciul şi nepotul lui Onciul cel Bătrân, numit şi Onciul Herţea.
Din acel Luca, feciorul lui Pancu, se trage neamul Lucavăţ, care, ca neam încă ţărănesc, obţine uric, de la Alexandru Lăpuşneanu, în 7 mai 1565, pentru satul străbunilor lor, iar ulterior pentru părţi dintr-o mulţime de sate din nordul Moldovei, neamul lui Luca, Lucavieţchi, punându-se adesea în slujba Poloniei şi dobândind ranguri nobiliare şi în ţara megieşă. Primii dintre aceştia sunt feciorii lui Dumitraşco de Lucavăţ, Gavril şi Vasile, care, în 4 februarie 1676 sunt înnobilaţi de Ioan Sobiecki şi transformaţi în panii Gabriel şi Basilius Lukawiecki. Ba chiar şi Divanul Moldovei certifică, sub semnătura mitropolitului Dosoftei şi a marelui logofăt Miron Costin, în 24 ianuarie 1681, cum că panii Gabriel şi Basil Lukaviecki sunt şi mari boieri moldoveni.
Dubla înnobilare prinde bine, de-a lungul timpului, moşiile celor doi nobili polono-moldoveni, Lucavăţ şi Bănila, fiind scutite de contribuţii, în 14 septembrie 1690, din ordinul hatmanului Coroanei Stanislaus Iohann Iablonowski, şi puse „sub scutul Regelui”, în 4 noiembrie 1691, de acelaşi mare hatman polonez.
Neamul lui Luca, feciorul lui Pancu, devenise unul puternic, dinamic şi întreprinzător, cu mărturii dese ale schimbărilor de regimuri de proprietate.
În 17 aprilie 1696, Vasile Căzăcescul, Gavril Lucaveţchi, Gheorghiţă Onciulescul, Darie Onciulescul şi Toader Bercea dăruiau mănăstirii Vijniţa „den hotarul Lucavăţului, o poiană, ci este în obârşie Mihoderca despre Vijniţă”.
În 20 aprilie 1696, Mihalaşco, nepotul lui Coste de Lucavăţ vindea părţile sale de moşii din Lucavăţ, Berhomet şi „Pancoveţ”, pentru 12 lei turceşti, „lui Vasilco, ficiorul Căzăcescului Grigori”.
Micuţa Brănzanul, fata lui Grigorie Căzacul şi sora lui Vasilco de Lucavăţ şi a lui Constantin Chieşco, vindea fraţilor ei, în 2 iunie 1697, părţile ei de moşie, împreună cu cei doi vecini, Cosma şi Ilie Paliceştii.
În 23 februarie 1698, Ian şi Mihailo, feciorii lui Vasilco Lucaveţchi din Sniatin, vindeau lui Vasilco, feciorul lui Gligorie Căzăcescul, părţile lor de moşie din Lucavăţ, Berhomete şi „Panceşti… cu vecini, cu tot, şi cu lazuri, şi cu tot vănetul, şi poete căte sănt în partea noastră”, pentru 50 lei bătuţi, iobagii vânduţi fiind Ion Măglei, Toader Pauluc, Simion Danco, Ghiorghi Danco, Ghiorghi Răus, Macsim Răus, Simion Suş şi Samson Holoşne şi Gligore Androne.
În 26 iulie 1699, Chieşco de Lucavăţ şi marele şătrar Pavel Rugină, din Putila, îşi disputau, în faţa Divanului lui Antioh Cantemir Vodă, posesia poienilor Conarca, Tovarniţul, Lubovcul, Troianul, Prislopul, Ciocălte şi Ianciulova, iar la cercetarea cauzei, făcută de marele paharnic Pavel Ciocărtan şi de marele stolnic Ienachi, sunt adunaţi, la Jadova, moşnenii Gheorghiţă de Zamostie, Onciul de Vilauce, popa Matei din Carapciu, călăraşii de Carapciu Ion Negru, Ştefan călăraş şi Tănase Chihai, diaconul Ion Popovici, Ştefan Vlad de Jadova, curteanul Andronic Vlad, Isac Vlad, Radca şi Racoce, feciorii lui Matei de Voloca, dar şi feciorii lui Ciornohuz de Bănila, toţi aceşti martori susţinând că „Lucavăţul este un sat vechi, din descălecatul ţării, de la Dragoş Vodă”.
În 26 august 1699, o parte din Lucavăţ aparţinea lui Lupaşcu Murguleţ, care o cedează ginerelui lui, Gheorghe Isar şi jupânesei lui, Merla, care se învoiesc cu rohmistrul Lupaşcu Murguleţ, în 16 august 1699 să primească partea lui din Lucavăţ, pentru o parte din Vasileu.
În 20 iulie 1701, Vasile şi Velicico, fiii lui Constantin Chieşco, vând jumătate din moşia unchiului lor, Neculai Chieşco, lui Ion Avram şi lui Ion Căzăcescul, în contul unei datorii băneşti mai vechi. Cealaltă jumătate de moşie a lui Neculai Chieşco, zălogită de neplata dăjdiilor, revine nepotului său, Gligorie ot Lucavăţ, în 23 iulie 1708, după ce acesta plăteşte şi dăjdiile restante.
În 11 mai 1706, când Gavrilaş Frunză şi jupâneasa Gafiţa, fata lui Andronachi Vlad, lăsau copiilor lor, Ioan şi Maria, jupâneasa diaconului Nicolai Borşan, părţile de moşii moştenite după bunicul lui Frunză, Andronachi Peletiuc, „în Vilavce, în Carapciu, în Costeşti, în Comăreşti, în Budiniţă şi pe aiure de pe socrul meu, Andronachi sin Simion Vlad în Banila moldovenească şi de pe socra me, Nastasie, fata lui Vasile Căzăcescul, având noi parte de moşie în Berhomete, în Lucavăţ, în Panca şi în munte, în ţănutul Sucevii, şi în Vaselev, în ţănutul Cernăuţului”.
În 23 iunie 1709, Velicico, fiul lui Constantin Chieşco se plânge divanului domnesc că are parte de „multă strâmbătate şi făţărnicie” din partea fratelui său, Vasile, care vânduse, fără ştirea lui, partea lor din Lucavăţ şi din Berhomet lui Constantin Turcul, pentru 120 taleri. Cum avea, conform dreptului valah, întâietate (jure vicinitas) în cumpărarea moşiei, Velicico Chieşco împrumută bani de la cămătarul acelor vremuri, episcopul Rădăuţilor, Calistru, căruia îi zălogeşte moşia, răscumpărând-o de la Constantin Turcul.
În 10 ianuarie 1712, Magda Grabovschi, fata nobilului polon Gabriel Lukawiecki, vindea vărului ei, Dumitraşco Calmuţchi, pentru 250 lei turceşti, partea ei din moşiile Lucavăţ, Berhomet şi Panca.
În 15 noiembrie 1720, Ursachi Isar căpitan şi Sandu Pelin fost căpitan certificau că Sandul Săul, nepot de fată Onciului, a cumpărat de la Samuil Onciul, de la vărul său, Ion, şi de la alţi fraţi ai lor, cu 50 lei, „a opta parte de sat de Lucavăţ şi din Berhomet”.
În 30 august 1725, Mihai Racoviţă Vodă întăreşte lui Gligoraş Păunel moşiile pe care le avea în acest nord de ţară, inclusiv „a treia parte de sat Lucavăţ”.
În 18 iunie 1730, se prezintă la Divanul Domnesc Ursachi Isar şi Gligoraş Păunel, în dispută cu Gheorghie Calmuţchi şi cu jupâneasa lui Dumitraşco Calmuţchi, Agafia, pentru părţi din Lucavăţ şi din Panceşti. Dumitraşco Calmuţchi cumpărase de la Magda, fata lui Havrilo Lucaveţchi, nepoata lui Dumitraşco Lucaveţchi, dar Magda n-ar fi avut dreptul să vândă, partea aceea de moşie fiind dată de unchiul lor, Dumitraşco Lucaveţchi, lui Ursachi Isar şi lui Gligoraş Păunel. Cum Gheorghie Calmuţchi şi Agafa cereau o nouă judecată, prin care, de altfel, s-a dovedit că diata lui Coste (celălalt fecior al lui Havrilo Lucaveţchi), care îi desemna pe Isar şi pe Păunel proprietari, era rea, Agafia păstrează moşiile lui Havrilo din Lucavăţ şi din Panca.
Velicico Chieşco mai are de tras ponoase cu rubedeniile sale, în 15 iulie 1736 permiţându-i-se să-şi ţină vecinii din Lucavăţ şi din Berhomet, pe care îi revendicase şi Gheorghe, fiul surorii sale, Ana, iar în 20 februarie 1742, se înfăţişează în faţa Divanului Domnesc, în controversă cu Sandul Pelin, socrul lui Ion Vasilco (fiul lui Vasile Chieşco), convenind, în cele din urmă, să împartă totul, în mod paşnic, pe din-două din „Bătrânul Ioniceştilor”. Sandul Pelin va vinde lui Mihalachi Chieşco, în 26 ianuarie 1745, un vecin cumpărat de la Ştefan Vlad, „anume Ştefan Hatmanul, din Lucavăţ, cu toţi feciorii lui şi cu toate lazurile”, pentru 25 lei turceşti.
În 7 decembrie 1739, când Miron Gafenco uricar, Gheorghe Ursuleţ postelnic şi Gheorghe Volcinschi împart între ei moşiile rămase „de la moşi şi fraţi sterpi, anume de la Duraşco comis şi sora acestuia, Grozava Cocoraniţa, cari au fost fraţi cu moşii lor, anume cu Nastasia Rugină, care l-a făcut pe Pavel Rugină, cu Maria, mama lui Miron Gafenco, şi cu Cârstian armaşul, care i-a făcut pe Gheorghiţă vameşul şi pe Sofronia, iar Sofronia l-a născut pe Gheorghiţă Ursuleţ postelnic şi pe sora acestuia, şi cu Nacul, care i-a făcut pe Gheorghiţă Volcinschi şi pe sora acestuia”, Cârstian armaşul primeşte a patra parte de Lucoviţa.
În 2 august 1741, Gheorghe Perjul, fraţii săi şi vara lui, Paraschiva, obţin uric de la Grigori Ghica Vodă pentru „moşiile ce zisă că au di pe părinţii lor” în Lucavăţ.
Părţile de moşie din Lucavăţ au fost hotărnicite, ca urmare a plângerii lui Şerban Flondor, în 20 iunie 1760, astfel: Miron Văvescu, 6 jirebii, din care 4 sunt vândute lui Stărce şi 2 fiilor lui Ştefan Volcinschi; Stratulat Volcinschi, 6 jirebii, vândute de fiii lui Ion Volcinschi, Toader şi Ion, lui Şerban Flondor şi lui Dumitraş Bainschi; Arseni Volcinschi, 8 jirebii şi jumătate, stăpânite de Constantin Volcinschi şi de Constantin Holban, cu jupâneasa lui, Măriuţa, fata lui Ion Volcinschi; Vasile şi Tănase Mitric, 3 jirebii, stăpânite de Şerban Flondor, „fiind neam de baştină”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Lucavăţ din Ocolul Berhometelor „42 – toată suma caselor”, însemnând 1 mazil, 2 popă şi 39 birnici.
În 1774, Lucavăţul avea 52 de familii, iar în 1775, 1 mazil, 1 popă şi 65 ţărani, populaţia celor două viitoare sate, Lucavăţul de Jos şi Lucavăţul de Sus, ajungând, în 1784, la 116 familii.
În 8 septembrie 1768, s-a făcut o delimitare a moşiilor din Lucavăţ ale lui Ilie Vlaico, Ion Săul şi Vasile Ţopa.
În 18 august 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Cărstia Chiriac înregistra jumătate de sat, cea care aparţinuse Mironeştilor, Constantin Lepădatu înregistra 3 jirebii şi un sfert, Ion Drăghinici, 5 jirebii şi un sfert, Constantin Şehan, 7 jirebii, Toader Cojan şi Ştefan Paluşca, 4 jirebii, iar Constantin Volcinschi, 2 jirebii. Jumătatea de sat a Cărstei Chiriac avea să treacă, în 17 iunie 1805, în proprietatea lui Constantin Chiriac şi a feciorilor lui, Costachi şi Iordachi, care vor vinde partea lor din Lucavăţ, în 25 mai 1835, pentru 200 galbeni olandezi, armeanului Ştefan Miculi.
Peste un an, în 10 iulie 1836, armeanul înnobilat, Ştefan von Mikuli, cumpără, cu 50 galbeni, şi partea din Lucavăţ a soţilor Iuon şi Casandra Tăutul.
În 18 februarie 1802, Maria, văduva lui Isac Cucoran, înzestra pe fiica ei, Nastasia, jupâneasa lui Condurachi Pătraşcu, cu părţii de moşii în Bănila, Lucavăţ, Jadova, Vilauca şi Panca.
În 1843, biserica Sfintei Parascheva din Lucavăţul de Sus, patronată de Vasilie de VASILCO (Wassilkoische!), cu 712 enoriaşi, era slujită de parohul Parteni HACMAN. Biserica Sfântului Nicolai, patronată de Nicolai de VASILCO, cu 1.140 enoriaşi, avea vacant postul de paroh. În 1876, biserica din Lucavăţul de Sus, patronată, ca şi cea din Lucavăţul de Jos, de Constantin de VASILCO, avea 899 enoriaşi, paroh fiind Ilarion GRAMATOVICI. În Lucavăţul de Jos, cei 1.510 enoriaşi beneficiau de serviciile religioase ale parohului Vasilie TARNAVSCHI. În 1907, patronatul bisericesc în cele două parohii era asigurat de baronina Elisaveta VASILCO, de Kaietan cav. de BOHOSIEWICZ şi de evreul Jossel FISCHER. La Lucavăţul de Sus paroh era Ştefan MALANCIUC, născut în 1872, preot din 1896, paroh din 1900, cantor fiind, din 1900, Eugen LUPAŞCO, născut în 1869, iar la Lucavăţul de Jos oficia parohul din Jadova, Theodor SCRABA, cantor fiind, din 1901, Alexie ŞENCARIUC, născut în 1877.
Biserica nouă din Lucavăţul de Sus avea să fie construită în 1898, iar cea din Lucavăţul de Jos, între anii 1902-1905, o bisericuţă fiind construită, în 1900, şi la Maidan.
Din 1861, funcţionau în cele două parohii câte o şcoală cu 3 clase şi câte o şcoală secundară cu o clasă, cea din Maidan, cu o clasă, fiind deschisă abia în anul 1902 .
În 1890, vatra veche a satului, Lucavăţ de Jos, avea 1.800 locuitori, primar fiind Nicolai cavaler de Vasilco. Învăţători erau Constantin Şerbanovschi, Alexandru Verenca şi Sara Buchholz, paroh era Vasile Tarnavschi, iar cantor bisericesc – Emilian Perci.
Lucavăţ de Sus, vatra nouă a satului, avea 1.048 locuitori, în biserica satului slujind preotul Victor Zaharovschi şi cantorul bisericesc Vasile Rohatinovici.
În octombrie 1914, „preotul Adrian Andronic din Lucaviţa, o localitate cu populaţiune în majoritate ruteană, a fost arestat, în urma unei denunţiaţiuni infame. Dovedindu-se nevinovăţia, a fost eliberat” . Ca şi în alte cazuri similare, acuzaţia se referea la posibila colaborare cu trupele ţariste, acuzaţie pe care austriecii o priveau cu foarte multă atenţie.
La Lucavăţ s-a născut botanistul Mihail GUŞULEAC (1887-1960), membru corespondent al Academiei Române.

LUCAVIŢA

Lucaviţa a fost atestată documentar în 30 martie 1643, când Isac Mironescul cumpăra de la Ion Ciolpan părţi din Lucoviţa, următoarea menţionare fiind făcută în 7 mai 1565, când Alexandru Lăpuşneanu întărea lui Iordache Ţura, portar de Suceava, şi întregului neam ţurănesc satele Mamorniţa, Lucoviţa şi Molniţa.
În 7 decembrie 1739, când se împart moşiile strămoşeşti între neamurile Gafenco, Ursuleţ şi Volcinschi, Nastasia Rugină, „partea lui Cârstian armaşul este a patra parte din Lucoviţa”.
În 20 iunie 1760, Şerban Flondor mare medelnicer s-a jeluit lui Ioan Teodor Callimah Vodă că are o parte de moşie în Lucoviţa, partea de sus, pe care o împresoară răzeşii. Stâlpirea se va face, ca urmare a jalbei lui Flondor, în 11 mai 1672, în Lucaviţa de Sus primind 6 jirebii Miron Săvăscul, lângă jumătatea de sat a lui Cârsteiian Duraşco, pe care deja o stăpânea Ioniţă Stârce; Mănăilă Mălai avea 6 jirebii, din care vânduse 4 jirebii lui Ioniţă Stârce, iar 2 jirebii, fiilor lui Ştefan Volcinschi; 6 jirebii ale lui Strătulat Volcinschi, au fost vândute de nepoţii lui, Toader şi Ioan, fiii lui Ion Volcinschi, lui Şerban Flondor şi lui Dumitraş Bainschi, cumnatul lui Flondor; 8 jirebii şi jumătate, ale lui Arseni Volcinschi, erau stăpânite de Constantin Volcinschi şi de Constantin Holban şi de jupâneasa Măriuţa, fata lui Ion Volcinschi; 3 jirebii, ale lui Vasile şi Tănasi Mitric, erau stăpânite de Şerban Flondor, „fiind neam de baştină”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Lucaviţa de Sus „48 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, Constantin LEPĂDATU şi Ion DRĂGHINICI, 1 popă, ILAŞCU, 1 dascăl, ANDRIEŞ, 3 scutelnici, doi ai lui Drăghinici, Mihail rus şi Nechita rus, al treilea, Alecsa rus, fiind al mazilului Constantin Lepădatu, şi 3 jidovi, Şloma sin Froim, Haim sin Isac şi Leiba sin Moisă. Satul mai avea şi 38 birnici, şi anume pe: Toader a puşcaşului (PUŞCAŞ), Ştefan BAGU, Sandul puşcaş (PUŞCAŞ), Tofan zet puşcaş, Ştefan sin puşcaş, Neculai sin TOADER, Toader PALAGHIAN, Toader MĂRIUŢAN, Gavril brat lui, Tudosă sin TIMOFTII, Vasile IUTIŞ, Fedor rus, Mihail rotar, Vasile nepot lui TIMOFTII, Irimie SKALCO, Dumitraşco ROŞCA, Ştefan BORDIAN, Toader sin puşcaş, Tănase rus, Pricop sin MĂRUŢAN, Grigoraş sin GAFII, Georgii zet PALAGHII, Toader sin ego, Toader CIMPOEŞ, Ştefan cojocar, Neculaiu BĂTRÂN, Andrieş sin ego, Costandin brat ego, Grigoraş sin LOGHIN, Ion a MARII, Vasile BARBĂRASĂ, Georgii săcrier, Simion cumnat lui, Tanasii BURLĂ, Ostafi rus, Georgii morar şi Vasile sin MĂRII.
În Lucaviţa de Jos existau 38 case, cu 2 popi, Vasile şi Vasile BĂRAN, diacon, LUPAŞCUL, 4 scutelnici, Maftei rus, Vasile zet velnicer şi Andrieş morar ai vahmistrului BANOVSKI şi Ştefan ungurian, scutelnic al popii Vasile, 1 vahmistru, BANOVSKI, 1 jidov, Oron sin Strule, 3 văduve, Dochiţa, Aniţa şi Irina, precum şi 36 birnici, şi anume: Ştefan OBADĂ, Ştefan CIUPE, Ion sin ANIŢII, Tănasă nepot lui COSTANDIN, Ion BORDIAN, Vasile HAUCĂ, Dumitraşcu sin OBADĂ, Tănasă sin COSTANDIN, Petre IFTIMII, Costandin ciobotar, Iftemi CIUPE, Irimie CIUPE, Pavel sin TUDISCĂI, Toader CIUPCAN, Vasile sin ANIŢII, Apostol sin SOFRONIEI, Grigorii sin prisăcar, Ion BARBĂRASĂ, Neculaiu prisăcar, Iurii brat ego, Grigori, Vasile prisăcar, Ion OBADĂ, Pătraş zet OBADĂ, Chiriac OBADĂ şi Ion sin NECULAIU.
Aflat între Mamorniţa şi Mologhia, rupt în două de graniţa dintre Moldova şi Bucovina, satul Lucaviţa avea, în 1774, 40 de familii, iar în 1775, când încă nu se stabiliseră graniţele, Lucaviţa de Sus avea 2 mazili, 1 popă, 37 ţărani şi 1 arnăut, iar Lucaviţa de Jos avea 2 popi, 32 ţărani. În 1784, Lucaviţa Bucovinei avea 167 familii.
În satul Cotul lui Baenschi, moşie a lui Şerban Flondor şi a răzeşilor, existau 17 case, în care locuiau 1 jidov, Moşkul sin Kelman, 10 scutelnici ai pisarului Ion FRUNZĂ, Ion baciul, Gavril sin CATRINII, Ion zet HRIBU, Neculai rus, Dumitraşcu, Prodan sin DORIANIUC, Costin, Ilii zet BOBOC, Mihai zet BOBOC şi Sandul baciul, şi 5 scutelnici ai lui Costandache ŞAHĂN, căpitan de volintiri, adică Tihon rus, Ştefan, Fedor, Ion SLAVNIC şi Petrea nepot ego.
În perioada 18 august – 28 septembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Cârstian Chiriac declara că stăpânea „jumătate de Lucoviţa, parte care aparţinuse familiei Mironescul, care îl cumpărase. Tatăl său, Gheorghe Cârstian, dădu fiicei sale o jumătate de Lucoviţa, dar murind ea fără urmaşi, această jumătate fu dată lui, anume Cârstian Chiriac; Ioan Drăghici stăpânea 5 jirebii şi un sfert, patru jirebii şi un sfert fiind reprezentate de zestrea soţiei sale, văduva lui Ioniţă Stârce; Constantin Şuhan (Şahin) stăpânea 7 jirebii, pe care le-a primit zestre de la socrul său, Ioniţă Stârce zis Cracalia, plus alte 6 jirebii, primite la schimb de la Ioniţă Flondor, care le moştenea de la tatăl lui, Şerban Flondor, şi din zestrea mamei sale, nepoată a lui Vasile Bainschi zis şi Volcinschi; Toader Cojan stăpânea 2 jirebii, moştenite de la părinţi, iar Ştefan Paluşca, 4 jirebii, zestrea jupânesei lui, fata lui Ştefan Eremia, Cojan şi Paluşca fiind, conform declaraţiei lor, urmaşi ai lui Miron Săvăscul; Constantin Volcinschi avea 2 jirebii, una primită de la tatăl său, Ştefan Volcinschi, fiul lui Strătulat, care o cumpărase de la Mănăilă Mălai, iar cealaltă jirebie fiind cumpărătură.
În 14 iunie 1815, feciorii lui Constantin şi ai Ruxandrei Lepădatul, Vasile şi Iordache, vindeau partea lor din Lucaviţa lui Constantin Grecul, soţul surorii lor, Maria, care va da moşia fetei sale, Safta, jupâneasa lui Gheorghi Manowarda, jumătate de moşie, în 20 septembrie 1819.
Costachi şi Iordachi Chiriac, feciorii serdarului Cristian Chiriac, aveau să vândă jumătatea lor de sat, „din hotarul Mamorniţei, până la Cosmin”, pentru 3.100 galbeni, armeanului Ştefan Miculi, în 25 mai 1835, care deja cumpărase, în 25 mai 1823, partea lui Costachi Chiriac şi a jupânesei lui, Zamfira, fata lui Şerban Stârce, cu 200 galbeni olandezi.
În 10 iulie 1836, Ştefan von Mikuli cumpăra, cu 50 galbeni, şi partea de sat a lui Iuon Tăutul şi a jupânesei Casandra, fata lui Ilie şi a Zoiţei Cazacenco.
Biserica Sfântului Dimitrie din Lucaviţa de Sus a fost construită în 1757 şi restaurată în 1845. Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Lucaviţa de Jos a fost construită în 1759 şi restaurată în 1865. A treia biserică, cea din Cotul Bainschi, cu hramul Naşterii Sfintei Marii, avea să fie construită în 1894.
În 1843, biserica din Lucaviţa de Sus, cu 607 enoriaşi, patronată de familia MIKULI, îl avea paroh pe Vasilie SCRABA, iar cea din Lucaviţa de Jos, cu 646 enoriaşi, inclusiv cei din Mamorniţa, patronată de aceiaşi familie MIKULI, îl avea preot administrator pe Nicolai ŞANDRU. În 1876, cele două biserici, cu 1.641 enoriaşi, patronate de Jakob von MIKULI, aveau acelaşi paroh, pe Teodor Calinciuc. În 1907, patroni ai celor două biserici erau Penelope von MIKULI, născută PETRINO, Lucia FULLEK, născută MIKULI, Alice von MIKULI, Ioan şi Sidonia DIHON, Ilie GIURUMIA şi evreul Lazar ROTH, iar paroh era Adrian ANDRONIC, născut în 1871, preot din 1899, paroh din 1906, cantor fiind, din 1890, Ilie GIURUMIA, născut în 1858.
O şcoală cu 5 clase avea să fie inaugurată, în Lucaviţa, în anul 1893, cea din Cotul Bainschi, cu 2 clase, urmând a fi deschisă în anul 1897 .
În 1890, Lucaviţa avea 1.605 locuitori, primar fiind Constantin Badiuc. George Şerbanovschi era învăţător, Ioan Dihon – paroh, iar Ilie Giurumia – cantor bisericesc.

LUISENTHAL

Primii colonişti germani ai satului cu o singură stradă, dintre Pojorâta şi Fundu Moldovei, au fost aduşi, în 1805, pentru a lucra la minele de cupru de pe teritoriul celor două comune româneşti. În 1807, autorităţile au pus soldaţii să doboare copacii, de-a lungul părţii de nord a Pârâului Broaştei, şi că construiască 140 locuinţe, care aveau să fie ocupate, în vara anului 1808, de mineri aduşi din Ungaria.
Numele ales pentru noua colonie minieră bucovineană a fost cel al principesei Maria Luise, care, mai târziu, se va căsători cu Napoleon Bonaparte, deci înşiruirea aceea de case identice, aflate la distanţe egale unele de altele, pe ambele laturi ale drumului ce duce, de la Pojorâta, la Fundu Moldovei, avea să se numească Luisenthal.
În 1821, Anton Manz a abandonat minele de la Luisenthal şi Pojorâta, mutând instalaţiile de exploatare la Mariensee (Cârlibaba) şi la Iakobeni.
Rămaşi fără un loc de muncă, minerii din Luisenthal s-au orientat spre alte profesii, mai ales că viaţa comunitară se închegase bine, prima şcoală germană, cu două clase, fiind înfiinţată încă din 1805. Prin 1904, director al şcolii era Ludwig Assman, fiind urmat la conducerea şcolii, de Rudolf Stoss şi de Georg Pfeifer, apoi, după Unire, de profesorii Emil Roland Schweitzer, printre profesorii acestei perioade fiind menţionaţi Georg Pfeifer, Marie Pechmann, Genedral Gottlieb, Johann Damm şi Katharina Gebert. Începând cu anul şcolar 1922-1923, învăţământul la Luisenthal s-a făcut numai în limba română.

LUJENI

Cea mai veche menţionare a lujenilor datează, indirect, din 1421, când proprietarul satului, Dragomir Vranici (probabil tatăl lui Costea Vranici, dacă nu cumva însuşi Costea Vranici) este menţionat printre membrii sfatului domnesc al lui Alexandru cel Bun.
Menţionarea directă datează, însă, din 1452, drept satul „anume Lujani, care sunt mai jos de Râpujinţi, pe Prut, satul Lujeni (Lujan, în alte documente) aparţinuse cneazului lituanian „Alexandru, astfel numit Vitovt”, fiul primului mare duce al Lituaniei, Kiejstut, cel care avea să moară în bătălia de la Troki, a fost proprietar al satelor Şipeniţ şi Lujeni, cumpărând Lujenii, în 7 septembrie 1452, cu 400 zloţi turceşti, de la Coste Vranici, unde a şi construit o biserică, închinând-o Înălţării Domnului.
În 1582, moştenitorii Lujenilor aveau să vândă satul lui Ieremie Movilă, trecând, după moartea acestuia, în 1606, în proprietatea fratelui său de mamă, Simeon, apoi în cea a hatmanului Isac Balica, care o va stăpâni până în anul 1611, când Lujenii trec în stăpânirea cronicarului Miron Costin, ruda cea mai apropiată a lui Isac Balica
Moştenitorii ducelui lituanian, Dumitru Epure, pârcălab de Soroca, Melisan Teban şi Miron Costin (prin soţie), pârcălab de Hotin, aveau să se revendice Lujenii, în 12 mai 1662, dar Dabija Vodă considerând că urmaşul legal al lui Vitovt şi stăpân al Lujenilor este Miron Costin, îi întărea moşia cronicarului.
După decapitarea lui Miron Costin, în decembrie 1691, pe când preot în Lujeni era un oarecare George, soţul Anastasiei şi tatăl lui Vasile Precop, moşia Lujeni trecu în proprietatea lui Nicolai, fiul lui Miron Costin, care o va dărui drept zestre, în 1757, fetei sale, Maria, măritată, prima dată, cu Macri, apoi, a doua oară, cu spătarul Iordachi Luki (Luca). Conacul boieresc al Costinilor se afla pe locul în care se afla, în 1893, casa gospodarului Mihail alui Nicolai Pilata.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Lujeni, moşia Mariei MACRIOAI, „94 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Ştefan şi Vasile, 1 dascăl, Toader, 15 scutelnici ai Mariei Macri, adică Sâmen pânzar, Gavril ŞPIRTU, Hrihor MOŞNIAGA, Hrihor morar, Andrieş grădinar, Fedor BENZALĂ, Hrihor CULICIAC, Ivan KOKO, Simion CLIPACIA, Ion CLIPACIA, Georgi pânzar, Vasile CIORNEI, Ivan BOHONUC, Oleksa volintir şi Matei CURICUL, 1 jidov, Froim, 3 văduve, Odochia, Nastasia şi Gafiţa, 12 case pustii, 12 ţigani, adică Vasile jude, Ursachi, Ştefan, Toader, Sandul, Ştefan, Ambrosi, Acsinti, Vârlan, Sandul, Ştefan şi Gavril, şi 48 birnici, şi anume: Vasile ORELEŢKI, Fodor ORELEŢKI, Hrihor BAŞAKA, Alecsa MIHALACHI, Iacob PETRINIAC, Ion COLŢUDAN, Pintelei SIRUNIAC, Luchian SAUCIUK, Vasile vătăman, Neculai SAVCIUK, Ştefan ŞPIRCUL, Grigoraş MANDUC, Macsim SAUCIUK, Mihail SAUCIUK, Nechifor BAŞAC, Vasile FOCA, Mihail LIPCIUK, Toader ACSINTIC, Iurii ACSÂNTIUK, Vasile FELEŞKO, Georgi ODOVIICIUK, Simion CRICINIC, Macsim CURICIUK, Ştefan NECULAICIUK, Tănasă COGIDIUK, Ion ODOVECIUK, Dănilă GIDIU, Vasile RÂZNIK, Petro ZAICIUK, Ion AGAFTONUK, Ivan TUDERUC, Ilaş ISIANCIUK, Ion sin CRUŢ, Andrieş nepot lui CUREŞCIAK, Irimie TCACI, Vasile BEREZKO, Ivan CIUPRIK, Toader ŞPERCIUK, Ivan CUTUCU, Mihail BIDRIC, Ivan LUCUCIAK, Toaderaşco LUCUCIAK, Iacob TCACIUC, Statii SAVCIUK, Iacob SAVCIUK, Hrihor FRESINIC, Grigoraş MOŞNIAGA şi Petro FELUŞCHII.
Vatra satului, megieşă cu Sipenitul, Coţmanii, Vitiliuca şi Mămăieşti, iniţial poziţionată pe malul stâng al Prutului, avea, în 1774, 84 familii, numărul familiilor satului ajungând, în 1784, la 155.
În 17 aprilie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a moşiilor în Bucovina s-a prezentat spătarul Iordachi Luki, din Moldova, care îl va lăsa moştenire, în noiembrie 1791, fiului lui, George.
În 1 septembrie 1810, George Luki renunţa la Lujeni, în favoarea cumnatului său, hatmanul Nicolai Stratulat, care îl va stăpâni până în 7 august 1821, când, datorită restanţelor în plata dărilor, moşia Lujeni avea să fie vândută, prin licitaţie publică, pentru 36.000 lei, armeano-polonului David Capdebou-Antonowicz şi fiului său, Anton, în 11 august 1849 fiind menţionat ca proprietar al satului David Antonowicz, care va vinde Lujenii, în 10 august 1892, nepoatei sale, Gertruda de Torosiewicz, şi nepoţilor săi, David şi Adolf de Abramowicz.
În 16 iunie 1875, moşia Lujeni avea să fie vândută altei familii armeneşti, cea a lui Bogdan şi a Mariei Botuschan (Botuşan).
Biserica Arătarea lui Cristos din Lujeni, întemeiată de cneazul lituanian Vitovt, avea să fie restaurată, în 1770, de Maria, văduva stolnicului Iordachi LUCA, fiul lui George LUCA.
În 1843, patron al bisericii din Lujeni, cu 1.124 enoriaşi, era David de ANTONIEVICI, postul de paroh fiind vacant. În 1876, când patron bisericesc era familia armeanului BOTUŞAN, biserica avea 1.759 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie MANASTERSCHI. În 1907, patroni bisericeşti erau Bogdan şi Andrei de BOTUŞAN, paroh fiind Teodosie CAUTIŞ, născut în 1865, preot din 1887, paroh din 1897, iar cantor, din 1900, Ioan PAZIUC, născut în 1841.
Din 1860, funcţiona în comună o şcoală cu 5 clase .
În 1890, comuna Lujeni avea 2.800 locuitori, iar parohul Dimitrie DAN tocmai publica o superbă monografie a satului. Învăţători erau Vasile Orza şi I. Ucraineţ, Teodor Cureşi era primar, iar Ioan Paziuc – cantor bisericesc.
Cei mai vechi locuitori ai Lujenilor sunt, după Dimitrie Dan, Andrei cel Negru, menţionat în 13 iulie 1760, şi Ioan Costenco, menţionat în 15 iulie 1667. În Lujeni existau familii cu nume româneşti, precum LĂCUSTĂ, CURIŞ, PILAT, BAŞAC, CIOBAN(iuc), CALANCEA, COŞAR(iuc), LUCACI, MAIDAN(schi), MOŞUC etc .


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *