Kolbenheyer: Motive ale cusăturilor ţărăneşti din Bucovina (I) | Dragusanul.ro

Kolbenheyer: Motive ale cusăturilor ţărăneşti din Bucovina (I)

 

O mărturie de excepţie, prima de acest fel în Bucovina, este cartea-album „Motive ale cusăturilor ţărăneşti din Bucovina”, carte scrisă şi… desenată de germanul Erich Kolbenheyer, după două decenii de cercetare, sat cu sat, a întregului nord moldav, devenit cu adevărat credincioasă provincie austriacă.

 

Publicată în trei limbi, în germană, în franceză şi în engleză, „Motive der Hausindustriellen stickerei in der Bukowina” („Motifs de la broderie paysanne en Bukovine”; „Designs of the home-industry embroideries in Bukovina”) înseamnă un studiu incredibil, ireproşabil, dacă este privit din perspectiva acelei epoci, anterioară celei de conturare, prin studii de istoria culturii, a caracteristicilor celor două epoci primordiale, polară şi boreală, de la care provin religii, simboluri desenate sau dansate şi cântate, mituri şi, desigur, poezia. Dar în ciuda acestei fireşti necunoaşteri, Erich Kolbenheyer analiza, până în august 1912, când semna prefaţa cărţii sale, şi cu intuiţii formidabile, nu doar cu o competenţă dobândită trudnic, o bună parte din enigmele portului bucovinean, aproape identic la români şi la ucraineni, datorită fenomenului woloske, deci de iniţială contaminare românească a modelului de viaţă rurală în nordul moldav.

 

Despre ce s-a aflat, în cei 108 ani, care au trecut de la publicarea cărţii lui Erich Kolbenheyer, o să povestesc în prefaţarea reproducerii celor 75 de planşe color cu modele de ornamentaţie populară din Bucovina istorică. Deocamdată, folosindu-mă de varianta în limba franceză (pp. 33-56), încerc să vă pun la dispoziţie, în limba română, acest studiu incredibil, pe care eu l-am întâmpinat cu o reverenţă a sufletului atât de cinstită, încât mi-am asumat şi truda traducerii lui. Înainte de toate, reproduc, tot din carte, dar din copertele de gardă, precizările că modelele de cusături ţărăneşti din Bucovina au fost „alese, desenate şi însoţite de un studiu scris de Erich Kolbenheyer, consilier împărătesc guvernamental şi consilier al treburilor publice, directorul Şcolii de Arte şi Meserii din Cernăuţi”, lucrare fiind editată de Ministerul Lucrărilor Publice şi de Dieta Bucovinei, dar tipărită în imprimeriile cezaro-crăieşti de stat din Viena şi dedicată „Alteţei Sale, Doamna Arhiducesă Maria Josepha, protectoarea şi promotoarea neobosită a industriei casnice austriece, cu marele respect al autorului” Erich Bolbenheyer, care semna prefaţa, la Cernăuţi, în august 1912.

 

 

Prefaţă

 

Departe de centrele civilizației, îndepărtat de influenţele mișcării novatoare ale activităților universale și atinsă, până acum, doar de un ecou foarte slab al marilor probleme care agită Vestul european, mica provincie a Bucovinei, perla Carpaţilor, este situat la extremitatea estică a Monarhiei austro-ungare, unde se învecinează cu Rusia și România. Aproape o sută patruzeci de ani au trecut de când această fâșie de teritoriu, fostă parte din principatul Moldovei, apoi supusă stăpânirii otomane, a fost ruptă de Moldova și încorporată în Austria.

 

În secolele trecute, în special în secolele al XV-lea și al XVI-lea, în timpul lui Ștefan cel Mare, cel mai eminent dintre domnitorii Moldovei, precum și sub succesorii săi imediați, această țară a cunoscut înflorirea unei civilizații strălucitoare, de care astăzi mai mărturisesc ruinele Cetăţii Suceava, fosta reședință domnească, și o serie de biserici mănăstireşti, monumente prețioase pentru istoria artelor româneşti. Dar în epocile care au urmat, multe războaie s-au dezlănțuit asupra acestei țări, au rătăcit prin ea furtunile care au devastat-o și i-au stins, treptat, splendoarea și prosperitatea, pentru a o lăsa într-o stare de dezolare lamentabilă, o stare atât de jalnică încât, atunci când împăratul Iosif al II-lea a acaparat-o, nu mai existau aici decât rare vestigii ale vieții civilizate de demult și a fost nevoie de mari eforturi ca să reînvie semințele unei renașteri și prosperități viitoare.

 

Pe un teritoriu restrâns trăiesc aglomerat și, ca să zic așa, se influenţează reciproc români și ruteni, precum și huţuli[1], apoi germani, maghiari, polonezi, slovaci, lipoveni, evrei, țigani; varietatea naționalităților, religiilor și, de asemenea, limbilor, obiceiurilor, tradiţiilor şi porturilor determină ca acest set etnografic variat să reprezinte o mică imagine a Austriei.

 

Conform recensământului anului 1910, populația Bucovinei este, în cifre rotunde, de 800.000 de suflete, dintre care românii și rutenii furnizează de departe cel mai mare număr. Aceste două popoare sunt din vechime stabilite pe teritoriul Bucovinei și constituie adevărata populație autohtonă, în timp ce celelalte, aproape toate, au venit în țară după acapararea ţinutului de către Austria și s-au stabilit acolo permanent.

 

Ocupațiile locuitorilor corespund condițiilor solului; în nord și est, țăranul își trage subzistența aproape exclusiv din agricultură, în timp ce în regiunile de vest și de sud, care sunt muntoase și în general împădurite, locuitorul trăiește în principal din creșterea bovinelor și din munca forestieră.

 

Obligat să se bazeze doar pe performanța muncii mâinilor sale, țăranul bucovinean duce viața extrem de simplă a bărbatului cu foarte puține cerințe și este obișnuit, după tradiție, să-şi facă singur tot ce ține de locuință și de îmbrăcăminte. Casa în care locuiește este munca lui; mobilierul și obiectele de uz casnic sunt făcute de el; hainele întregii familii sunt făcute de femei și fete, din cânepa și inul de pe câmpul lor, din lâna oilor născute și crescute în gospodăria lor.

 

Dar există o trăsătură comună tuturor locuitorilor din Bucovina, femei și bărbați, indiferent dacă sunt din nord sau de la sud, de la est sau de la vest: o înclinație sau, mai bine spus, o nevoie irezistibilă să pună în toată munca, alături practic și de soliditate, o anumită finețe externă, o anumită ornamentare potrivită naturii lor. În aceasta se manifestă un simț artistic natural, o înțelegere estetică înnăscută, care, comparativ cu starea înapoiată a civilizației generale a țării, provoacă neapărat surpriză și chiar admirație în Austria.

 

Astfel, prin construirea casei și prin fabricarea fie a mobilierului primitiv, fie a diferitelor părți ale uneltelor casnice, în general din lemn, săteanul izbutește să le înfrumusețeze, prin crestături și sculpturi, cu ornamentație extrem de variată; dar, pe de altă parte, covoarele și brâiele, țesute de femei şi fete în stativele războiului de familie și mai ales cămășile și batistele, oferă femeilor și fetelor o oportunitate, folosită cu dragoste, de a demonstra, prin adăugarea de broderii bogat colorate și cu forme simbolice infinit de diverse, sentimentul lor de frumusețe și de măiestrie artistică.

 

Condus de voința de a promova această bogată comoară, de a o face cunoscută și accesibilă, în același timp, pentru a alunga pericolul dispariţiei și al pierderii, dar și din nevoia de a face eforturi pentru a salva cât mai mult, am întreprins această lucrare, finalizată după mai bine de douăzeci de ani de cercetări în țară, timp în care am călătorit în toate direcțiile. Albumul conține motive de broderie casnică ale celor două neamuri autohtone ale Bucovinei: românii și rutenii. A trebuit să mă abțin de la încorporarea broderiilor altor popoare din această provincie, care cultivă această artă, de exemplu ungurii și slovacii; într-adevăr, abundența motivelor românești și rutene este de așa natură, încât această lucrare nu poate pretinde că oferă altceva decât o alegere dintre cele mai bune materiale.

 

De asemenea, am optat pentru evaluări echilibrate şi obiective, aflate cub semnul celei mai stricte imparțialități; mereu mi-am propus să am în vedere doar obiectul, să nu mă las rătăcit de nici o considerație locală asupra politicii, naționalității sau limbii; să formulez pur și simplu observațiile și deducțiile mele  ca rezultat al unei experiențe de cercetare de peste douăzeci de ani. Nu este vorba aici de a favoriza sau deprecia o naţiune sau alta: dimpotrivă, este o chestiune de a face dreptate deplină și completă acestor frumoase manifestări ale gustului artistic popular al celor două neamuri, nu numai în el însuși, dar şi în afară, în lumea specialiștilor, precum și în publicul larg iluminat, care, în acest sens, din păcate, în multe alte puncte, nu oferă Bucovinei nici o atenție sau judecată și nici stima potrivită.

 

Pe măsură ce această carte prinde contur, îmi îndeplinesc o îndatorire plăcută, amintindu-i cu recunoștință pe toţi cei cu care am colaborat în activitatea mea, cu sprijinul lor material sau intelectual, și ţin să exprim, mai întâi, recunoștința mea profundă față de Ministerul i. r. al Lucrărilor Publice și Dietei bucovinene, care au acordat finanţările necesare editării lucrării.

 

Sunt deosebit de obligat faţă comandantul Jandarmeriei, Eduard Fischer, care a fost suficient de amabil, încât să-mi deseneze harta Bucovinei, atașată la carte, și să îmi asigure asistența Jandarmeriei, un sprijin care a fost atât de prețios pentru mine, în rătăcirile întreprinse prin ţară, pentru documentare. Îi datorez recunoștinţă la fel de mare domnului Karl Olszewski, pictor, care a fost suficient de amabil să execute pentru mine pictura tinerei fete de țăran. Îi mulțumesc și domnului Moriz Schmidt, director la Şcoala de țesut, unde am găsit sfatul specialistului mereu dornic să mă ajute. Voi spune același lucru şi despre colegii mei, domnii profesori Ludwig Rodewald, Valentin Seybold, Wilhelm Müller și Alfred Kraus, ale căror desene și lucrări fotografice mi-au făcut cel mai mare serviciu.

 

Nu pot subestima asistența pe care mi-a acordat-o întotdeauna doamna Hélène von Popovici, născută Contesa Logothetti, președintele Asociației Femeilor Românce din Bucovina, care nu s-a sfiit niciodată să-mi ofere informații de competență specială, elementele din documentarea cu privire la acest aspect, într-un cuvânt m-a ajutat cu sfaturi și cu fapte. În sfârșit, mulțumesc din inimă populației, femeilor din nobilime și din burghezie, preoților și profesorilor, țăranilor şi ţărăncilor. Toți aceștia mi-au făcut sarcina mai ușoară, prin sinceritatea lor, la fel de obligatorie ca şi generozitatea.

 

Având în vedere mijloacele precare de comunicare și condițiile rudimentare de locuire și cazare, nu aș fi putut niciodată să închei o lucrare, care cuprinde întreaga țară, până în satele sale cele mai îndepărtate, dacă nu aș fi găsit pretutindeni floarea rafinată a ospitalității. Peste tot am fost primit într-un mod prietenos și privit cu simpatie; peste tot, am avut plăcere să mă ajute, cât mai eficient, fiecare femeie de țăran, care și-a deschis inima, ca să-mi pună în față produsele măiestriei ei artistice și ale muncii acului ei.

 

Fie ca toți să găsească o anumită satisfacție în apariţia acestei lucrări, la care au cooperat cu onoare! Iar eu am o satisfacție deosebită, ştiind că am fost primul în această țară care a recunosc importanța și frumusețea producțiilor acestei arte și că am profita de orice ocazie pentru a atrage atenția asupra lor, prin cuvântul și prin scrierile mele. Cultura și dezvoltarea broderiei și țesăturilor de casă se bucură, astăzi, de sprijinul energic și de solicitările guvernului i. r., a dietei provinciale, precum și a diferitelor asociații naționale de femei și a unui număr foarte mare de cetăţeni, circumstanțe care dau cele mai bune speranțe în ceea ce privește conservarea și dezvoltarea lor ulterioară.

 

Dacă, prin această lucrare, îmi este dat să contribui la a face cunoscut mai exact și a judeca mai corect această țară, în care mi-am petrecut mai mult de jumătate din viață, în funcții plăcute și onorate; dacă reușesc să-i cuceresc pentru populația rurală, în rândul publicului larg, stima pe care o merită și dacă, în sfârșit, reușesc să furnizez cercetarea savantă a domeniului artei populare cu materiale și clarificări, care să poată folosi profitabil pentru munca și progresul său, pot spune că obiectivul acestei lucrări este atins.

 

Czernowitz, august 1912. / Erich Kolbenheyen”.

 

Tabloul lui Karl Olszewski, menţionat în prefaţă

 

Broderiile industriei casnice în Bucovina

 

Pentru a clarifica, de la început, semnificația care trebuie acordată expresiei utilizate în titlul acestei cărți, încep prin a preciza că, în ceea ce privește aceste lucrări ale Bucovinei, despre care vom discuta mai jos, ea nu este o industrie concepută în sensul strict al cuvântului și practicată acasă, ci este mai ales munca casnică a familie și produsele sale. Autorii recunoscuţi ca fiind celebri pentru cercetarea acestui tip de activitate umană, specialişti autoritari în materie, precum domnii Braun din München, Riegl de la Viena și Grosch din Christiania, au conturat o teorie care se aplică pe deplin și perfect şi pentru operele Bucovinei. Prin urmare, produsele textile sunt destinate, aproape fără excepție, pentru uz personal; mai mult, acestea sunt făcute în orele libere, adică după ce oamenii lucrează câmpurile, termină cu treburile casnice şi cu îngrijirea vitelor, dar mai ales în lunile de iarnă, care marchează întreruperea ocupațiilor agricole. Ţăranca sau una dintre fiicele ei coase sau ţese în funcție de timpul liber și toate lucrează în aceeași cameră: pânză, batistă, covor, brâu și, pentru a spune adevărul, această contribuție colectivă nu este întotdeauna în beneficiul întregului, deoarece se întâmplă uneori ca coeziunea și frumusețea muncii să varieze, în funcție de forța și abilitatea fizică a lucrătorului. Fetița, care veghează vitele pe pajiște, se sprijină de gard sau se așază pe iarbă și brodează; fata cea mare, care se întoarce de pe câmpuri, după ce se termină ziua de muncă, ia firul și acul în mână, pentru a apărea la biserică sau la horă îmbrăcată într-o cămașă superbă sau pentru a-și face și îmbogăți frumoasa zestre de mireasă.

 

Niciodată, în realizarea acestor obiecte, ţăranca nu se gândește la posibilitatea de a le vinde: singura preocupare este de a satisface o nevoie personală sau de a folosi produsul pentru înfrumuseţarea sa sau pentru a-şi împodobi casa. Ceea ce dovedește acest lucru este că o țărancă nu este niciodată în măsură să evalueze aceste obiecte; cel mult ea va ști cât costă bucata de pânză și materialele de broderie, dar pentru elementul cel mai important, și anume munca și timpul petrecut muncind, nu ne va oferi nici o estimare.

 

Cu toate acestea, nu este neobișnuit să fie vândute obiecte de acest fel și, într-adevăr, le vedem oferite cumpărătorului, pe piețele care se desfășoară, în fiecare săptămână, în diferite orașe, iar numărul lor este destul de mare: circumstanțele speciale fac necesară vânzarea; de cele mai multe ori, motivul va fi o suferință, lipsa de bani pentru cumpărarea de semințe, amenințarea unei confiscări sau chiar întâmpinarea unei sărbători care implică cheltuieli.

 

În general, munca broderiei de acasă se practică numai pentru ornamentarea obiectelor de uz personal; dar în multe sate românești, precum și în cele ale rutenilor, există fete și femei tinere care practică această ocupație, fără a se limita doar la cadrul de utilizare tradiţional, al nevoii personale, şi care lucrează pentru alte persoane, în schimbul unei remunerații.

 

Dar aceste cusătorese provin, de regulă, dintre cei mai săraci locuitori ai aşezării; ele fie că sunt afectate de o anumită infirmitate corporală, care le face să nu se poată adapta altor lucrări, fie au o proprietate prea mică, pentru a-și putea asigura cele necesare traiului din ea.

 

Lucrarea este realizată de această cusătoreasă acasă; remunerația se solicită întotdeauna numai pentru muncă, în timp ce materialele sunt achiziționate de persoana care face comanda; de obicei, comanda o dă o țărancă bogată, care administrează o casă prea mare, pentru a se mai putea ocupa şi cu altceva, sau alta, care a devenit deja prea mândră, ca să mai ia acul în mână.

 

Aceste comenzi, care atenţionează deja asupra unei anumite abandonări a muncii la domiciliu și asupra unei tendințe către industria casnică, se regăsesc, cel mai adesea, printre huţule; ele dau numele de „szwaly” broderiilor de acest fel.

 

O altă transformare a fost introdusă, în ultimii ani, în acest regim de muncă, de către asociațiile naționale de femei: aceste asociații comandă tinerelor țărănci, în cantități importante, broderii naționale, care sunt executate acasă și apoi montate pe bluze și corsete sau rochii, sau folosite pentru a decora perne, genți etc. și sunt supuse, în aceste scopuri, lucrărilor suplimentare.

 

Aceste fete tinere lucrează, așa cum am spus, la comandă; primesc de la asociație toate materialele necesare și sunt plătite doar pentru lucrarea în sine. Dar nu putem conta în niciun fel pe un termen fixat pentru livrare; fata, chiar și în acest caz, rămâne absolut liberă să lucreze atunci când i se pare bine și când nevoile casei îi permit acest lucru.

 

De aceea, aceste asociații și, la fel ca ele, bazarul provincial, beneficiază de o supraveghere permanentă, din partea unei instituţii creată de Delegația Permanentă a Dietei Bucovinei, care supraveghează vânzarea produselor de uz casnic, şi a constatat că industria casnică nu este în măsură să accepte comenzi din exterior, atunci când acestea sunt importante și stipulează un termen fix pentru livrare.

 

 

Produse ale industriei casnice bucovinene

 

Munca textilă efectuată acasă este, în Bucovina, atributul aproape exclusiv al elementului feminin al familiilor; nu se întâlnește, decât ca o excepție izolată, bărbatul care se ocupă și de broderie sau țesut.

 

Războiul de țesut este o parte integrantă a interiorului oricărei locuințe, iar orice fată care se căsătorește se mândrește cu o năframă, cu care îşi înfășoară capul, țesută, cusută și brodată de ea.

 

Firele de in, de cânepă sau de bumbac, folosite la țesut, o pânză simplă sau mai puțin fină, precum și batiste sau, mai bine spus, batiste sau benzi de cap[2] (ştergare – rucznyky)[3] foarte frumos ornamentate, pentru că sunt folosite pentru petreceri, ocazii solemne și pentru a merge la biserică; femeile și fetele le poartă înfășurate în jurul capului. Din fire de cânepă se ţese un fel de pânză grosieră (ţol – wereta). Lâna este folosită pentru ţesutul îmbrăcămintei exterioare a femeii (catrinţa – horbotka – opynka), o bucată de țesătură maro sau neagră, purtată în locul rochiei și care este împodobită cu dungi vârstate, adesea din fir de aur și de argint, cu chenar; se folosește, de asemenea, pentru a ţese o pânză mare neagră, maro sau albă, care este folosită pentru pantalonii bărbaților sau pentru sumane bărbătești și femeieşti; în sfârșit, este utilizată pentru a ţese curele largi sau înguste (brâu, brâneţ – pojas, krajka), pentru pungi atârnate (traistă – tajstra) și pentru covoare (lăicere – kowerci).

 

 

Costumul, în general

 

În ciuda numeroaselor diferențe care apar în detalii, îmbrăcămintea populației rurale din Bucovina este, în general, aceeași în întreaga provincie și pentru cele două popoare, român şi rutean.

 

Femeia poartă o cămașă până la genunchi, care se este strânsă la șold de o centură țesută, cu lățimea de aproximativ 10-15 centimetri, iar peste ea, este înfăşurată cu o bucată de pânză de culoare închisă, de formă dreptunghiulară, catrinţa – horbotka, care învelește partea inferioară a corpului, şi ale cărei două capete se încrucișează şi suprapun unul peste celălalt, în față, și care este ținută de o centură, de asemenea, țesută, cu lățimea de 4 până la 5 centimetri, care înconjoară corpul de mai multe ori la șolduri. Capetele inferioare ale acestei bucăți de țesătură sunt ridicate și cusute pe centură, în spate, astfel încât să nu încurce nici la mers și nici în lucru. Coafura este înfăşurată cu o batistă albă. Pantoful pentru femei, care se poartă doar iarna sau la ocazii speciale, este cizma cu topuri galbene sau cizma decorată cu diverse ornamente.

 

Bărbații poartă pantaloni, care, vara, sunt din țesătură albă (izmene – port-janyci), iar iarna din lână albă sau brună (berneveci, cioareci – haczi), și, peste ei, o cămașă care cade până la genunchi şi este strânsă la șold printr-o centură în culori mixte, din lână sau piele (brâu, chimir – pojas, czeres) și lată de aproximativ 15 sau 20 de centimetri. În mare parte, bărbaţii poartă sandale din piele (opinci – postoly), dar sunt deja mulți care poartă cizme cu cizme creţe.

 

Capul bărbaţilor este acoperit, în general, cu o căciulă maro sau neagră, din piele de miel și înaltă. Vara, această căciulă este înlocuită de pălării mari din pâslă neagră, a căror formă variază în diferite regiuni. În câmpia ruteană a Prutului și a Ceremuşului, vedem multe pălării de paie, împletite de locuitori, la care tinerii adaugă o întreagă ornamentație în bata brodată.

 

Îmbrăcămintea de deasupra, printre români, ca şi printre ruteni, și pentru bărbați, precum și pentru femei, este în primul rând o tunică maro sau neagră, cu numeroase pliuri, lărgindu-se în partea inferioară și care coboară dincolo de genunchi (suman – sardak); în plus, o haină albă, cu glugă (manta – manta) și, în sfârșit, haina din piele de oaie. Acest palton este lung sau scurt; ambele sunt cu și fără mâneci.

 

Paltonul lung, cu mâneci, se numește cojoc – kożuch, żupan; cel fără mâneci se numește pieptar – kiptar. Mantaua scurtă cu mâneci se numește mintean, cojocelkożuszok, iar cea fără mâneci, bondiţă – kiptaryczok.

 

Mantalele din toate categoriile sunt împodobite, la exterior, cu ornamentare din piele maro sau roșie, atașate prin cusut sau broderii din lână.

 

În cele din urmă, un element esențial de echipament, atât pentru bărbați, cât și pentru femei care merg pe câmpuri sau pleacă din alte motive, este buzunarul (traistra – tajstra) țesut din lână, în culori mixte și în diferite modele, care este purtată ca o geantă și conține alimente sau obiecte pe care le vor vinde pe piață etc.

 

Printre huţuli există diferenţe parțiale de la aceste piese de port, care sunt adoptate pentru costum în toată provincia. Cămăşile pentru bărbați sunt purtate și peste pantaloni, dar sunt destul de scurte; în mod similar, tunica de lână întunecată, lungă și amplă, o înlocuiesc cu o jachetă scurtă, cu mâneci împodobite cu garnituri, nasturi de lână și ciucuri de mătase; pantalonii (kraszeniaky) sunt de un roșu deschis și luminos, o culoare care este foarte populară la această populație.

 

În loc de geanta sau buzunarul țesut cu modele variate, așa cum este în general în uz, găsim la huţuli un buzunar din piele (dubiwka), care este decorat cu obiecte din metal, nasturi, plăci mici etc., toate foarte variate și abundente.

 

La fel ca bărbații, femeile poartă jacheta scurtă, descrisă mai sus, pentru pardesiul lor; în loc de batista albă, este o bucată de țesătură roșie (peremidka), în contraste puternice de culori imprimate, care este un articol al industriei răspândit de comerț.

 

Bărbații și femeile poartă sandale din piele; femeile se înfășoară și ele în catrințe de lână.

 

Această descriere a costumelor trebuie considerată ca o diagramă simplă, care indică doar principalele caracteristici; diversitățile, care joacă în acest cadru, merg atât de departe, încât enumerarea lor, în detaliu, ne-ar duce cu mult peste obiectivul acestei lucrări. În consecință, următoarele considerente au ca obiect exclusiv piesele vestimentare care poartă broderii, singurele cu care avem de-a face aici.

 

 

Cămaşa: croi şi ornamentaţie.

 

Obiectul prin care țăranca din Bucovina îşi arată cunoștințele artistice şi meşteşugul acului este cămaşa, pe care apare adesea o ornamentație de o bogăție extremă. Cu toate acestea, atât din punct de vedere al tăieturilor, cât și prin aranjarea broderiilor, cămășile sunt împărțite în două categorii distincte, care, cu toate acestea, au un caracter comun: partea inferioară, expusă pericolului de mai multă uzură rapidă, este întotdeauna realizată dintr-o pânză mult mai tare decât partea superioară.

 

1). Cămașa mare de toaletă (cămeșa – soroczka), care este purtată doar duminica și, de sărbători, pentru biserică, hore, sărbători de familie și alte ocazii solemne: această cămașă este îmbogățită cu broderii abundente, în special la umeri și pe mâneci, orientate de sus în jos, pe piept și spate, la dreapta și la stânga fermoarului, pe piept, și, uneori, și la marginea de jos a cămășii, sunt aplicate benzi înguste de broderie.

 

Croiul acestei cămăși este evidențiat prin desenul din figura 1. Lățimea cămășii este aceeași în partea superioară și partea inferioară (stan – staok; poale – pidtyczka); este de la 1,40 m, la 1,60 m și, în general, este formată din trei lățimi; în cazuri izolate se folosesc doar două lățimi și, uneori, patru. Modelul prezentat prezintă dispunerea cusăturilor unui exemplar realizat cu trei lățimi, care este numărul cel mai obișnuit.

 

Cămașa rămâne deschisă, în partea de sus, pe întreaga sa lățime, și, de asemenea, pe ambele părți există câte o bandă deschisă, care coboară vertical; în fiecare dintre aceste două deschideri sunt cusute, de-a lungul liniei b, c, d, e, tampoanele (altița – pleczeka – ustawka), precum și mânecile (mâneci – rukawy), în aşa fel încât deschiderea cămășii să îmbrățișeze cele două lățimi a, b ale tampoanelor. Cu ajutorul unui fir solid, trecut prin crestătură, întreaga deschidere este strânsă în jurul gâtului și, în acest fel, cămașa formează numeroase pliuri. Colțul mic d, e, f (pava – pacha – altedza) este utilizat pentru a facilita o mai mare ușurință de mișcare în a ridica brațul. Umărul este în mod regulat cu jumătate, până la o treime, mai îngust decât mânecă.

 

Dispunerea schematică a diverselor broderii pe mâneci și pe corpul cămășii este evidențiată și de figura 1, și, parțial, și de celelalte reproducții fotografice.

 

Broderia tampoanelor și a mânecilor cămășii mari de toaletă este aranjată de sus în jos, în următoarea ordine: Partea superioară (altița – pleczeka), care acoperă umărul și partea descendentă pe brațul superior, are două trei sau mai multe benzi de frontieră orizontale, pășite unul față de celălalt și separate prin împletituri înguste (în limba română, maşcaţele); toate aceste benzi sunt încadrate lateral și mai jos cu ajutorul unui chenar.

 

Modelul este același pentru toate benzile sau există două care alternează și se succed una în cealaltă, în ordine regulată.

 

Această parte a umărului nu se contopește cu mâneca; formează o piesă separată și independentă și este brodată separat; când este terminat, această piesă este cusută pe mânecă și ambele sunt apoi introduse în cămașă, în modul descris anterior.

 

Benzile orizontale ale epoleților sunt fie de aceeași culoare, fie din două culori alternative sau din mai multe culori, care este cel mai frecvent caz; împletiturile care separă fiecare bandă de următoarea și, în mod similar, bordura care înglobează lateral și dedesubt broderia umărului sunt umplute cu fire de argint sau aur, cusute în lanț, sau perle sau trombocite aur metalic sau argint (fluturi – lilitke). Înălțimea totală a broderiei acestei părți a umărului variază între 10 și 20 de centimetri.

 

Imediat sub epolet se reglează mâneca. Aceasta are, în primul rând, în partea superioară, o bandă orizontală în broderie (încreţeala – morszczynka), cu lățimea de 5, până la 15 centimetri, a cărei ornamentare este exclusiv geometrică și care diferă esențial de epolet, iar restul manșonului, de asemenea, prin stilul lucrării, precum și prin culori.

 

Această bandă este în general dintr-o culoare, care este, în mare parte, galbenă. În satele rutene de pe Nistru, galbenul este înlocuit cu verde; ici și colo, dar izolat, găsim și negru, alb, gri argintiu sau roșu. Execuția acestei broderii are loc, în mod constant, așa cum se poate observa în tabelele de mai jos, cu o ornamentație esențial diferită de celelalte și cu utilizarea unei cusături complet speciale. La această culoare unică pot fi adăugate altele, în alternanţă, de exemplu prin încorporarea modelelor principale cu ajutorul firelor de lână colorate, care se întâmplă, în special, cu huţulele, iubitoare ale acestui proces (tabelul 67: 3, 4, 12 și altele), sau prin aplicarea unor plăci mici de aur sau argint, perle de diferite culori etc. Broderia, de acolo și de jos a cămăşii, este foarte diversă în modele; din punctul de vedere al aranjamentului lor, oferă, în esență, două moduri diferite.

 

În prima, trei benzi coboară vertical pe întreaga lungime a cămăşii, iar aceste benzi sunt toate trei cu același model, așa cum se arată în figura 2[4], sau banda din mijloc iese ca bandă principală, între celelalte două, care sunt puțin mai subțiri și lucrate cu mai multă simplitate, așa cum se arată în figurile 3 și 4. În ultimul caz, banda mediană (stâlp – stowp) formează un fel de ramură ascendentă, din care ies ramurile și florile, pe dreapta și pe stânga, simultan sau alternativ. Pentru a anima câmpul rămas gol între diferitele ramuri, se aplică, foarte aproape de trunchi, mici modele ornamentale, fără legătură cu restul, care umplu golurile. Cele două benzi exterioare mai subțiri (mărginari – welanky), care o însoțesc pe cea principală, constituie un motiv ornamental care formează un întreg, compus din motive detașate adiacente.

 

În al doilea mod, ornamentația cămăşii constă din mai multe benzi (5 până la 7), care se încrucișează între ele într-un unghi și care sunt fie de același model, fie de modele diferite (figurile 5 și 6). Broderia mânecii este, în mod regulat, ceva mai largă decât cea a umerilor.

 

Mâneca este, în general, strânsă cu pliuri la capătul inferior, fie pur și simplu cu un fir puternic, ca pentru decolteu, sau printr-o cusătură (găurele – cerka), prin care se strâng.

 

Pe piepţi și, în mod similar, pe spate, se aplică o fâșie subțire de broderie, care formează fie un motiv ornamental dintr-o bucată, fie o serie de motive independente, cusute între ele; în multe sate, o bandă similară este plasată și la marginea de jos a cămășii.

 

Ornamentarea cămășii mari de toaletă, descrisă aici, se găseşte în special la români și la rutenii de câmpie; ornamentația diferă la huţuli, unde epoleţii (umerii – n. n.), pe care îi numesc „ustawky”, folosesc, pentru banda orizontală din vârful mânecii, pentru restul coborârii mânecii, precum și pentru benzile așezate în dreapta şi în stânga deschiderii piepţilor, un singur subiect, așa cum se poate observa din reproducerile fotografice din figurile 7 și 8. În figura 7, modelul adoptat este reprodus peste tot perfect identic în sine; în figura 8, gândirea fundamentală este păstrată, dar apare pe piepţi și pe mâneci într-o formă modificată, prin adăugarea altor motive.

 

Mai mult, această regulă capitală suferă și unele abateri, așa cum putem vedea, de exemplu, în figura 9, unde banda orizontală din vârful mânecii este executată în funcție de tipul obișnuit de cămăși românești și rutene de câmpie, ornamentația fiind nemodificată în celelalte părți; un alt exemplu se găsește în figura 10, unde vedem, pe lângă această bandă, umărul și mânecile tratate pe diferite modele; dar aceste cazuri, repet, sunt excepții foarte rare.

 

În cămășile huţule, broderia mânecii este în mod regulat de aceeași lățime ca cea a umerilor și mult mai strânsă decât în ​​cele descrise. Liniile verticale sau înclinate sunt apropiate una de cealaltă, altfel întreaga suprafață este acoperită de un model neutru, ale cărui elemente sunt independente, sau conectate între ele și se mențin între ele; în dreapta și în stânga acestui model al cămăşii, este plasată, ca demarcație, o bandă subțire verticală, compusă din rozete sau părți, care formează un zig-zag (figurile 7-10).

 

Mânecile cămășilor, care sunt cusute în întregime, pe toată lungimea lor, sunt numite, în limbajul popular „pictate” (pysani); în general, acestea sunt în număr mic și se găsesc doar la cei mai bogați oameni; de cele mai multe ori, broderia este limitată la umeri și la o bandă orizontală, fixată pe partea superioară a cămăşii și care are, în lateral și jos, un mic model ornamental, care delimitează și închide desenul, precum și acest lucru poate fi văzut foarte clar, în figura 11.

 

Mânecile cămășilor huţulelor sunt toate strânse, în partea de jos, cu dantelă deschisă, iar dedesubt, de o mică fâșie de broderie din culori mixte, care formează un fel de manșetă.

 

În ceea ce privește croiala, toate cămășile huţule sunt în totalitate identice cu cămășile de petrecere ale românilor și rutenilor de câmpie.

 

 

2). Cămașa de zi cu zi sau cămașa de lucru (cămeșoi – chłopianka). Această cămaşă este esențial mai simplă decât cea precedentă, atât în ​​ceea ce privește croiul, cât și prin ornamentare.

 

Croiul, așa cum se arată în figura 12, este următorul: mijlocul părții superioare a cămășii (stan – stanok) constă dintr-o singură bucată, care cuprinde pieptul și spatele, în care există o singură deschidere circulară și de dimensiunea dorită, pentru trecerea capului, cu deschiderea necesară pe piept. Lipsa umărului și a manșonului este reglată direct pe țesătura bustului. Sub mâneci, bustul este adus la o mărire normală, prin intercalarea unei jumătăți de lățime (clini – klyny). Ornamentarea bogată de deasupra umărului lipsește total; în locul său, se mulțumesc să aibă, imediat înainte de a coase manșeta, o bandă brodată, extrem de îngustă (pe umeri – kolo rubcia).

 

Broderia se extinde doar pe de o parte, pe mânecă, pe care coboară, de pe umăr, ca o bandă verticală, posibil și o bandă largă, mediană, însoțită de două benzi exterioare mai subțiri, o parte pe piepţi și pe spate, care sunt ambele traversate de o fâșie subțire și, în sfârșit, pe marginea grațioasă a închiderii cămășii din față; la unele cămăşi, marginea inferioară a mânecii sau a cămășii în sine este decorată cu motive independente, care sunt de cea mai mare simplitate.

 

În unele sate rutene, cămașa de zi cu zi are, la dreapta și la stânga, deschideri ale cămăşii şi trei sau patru ornamente destul de mari (vezi tablourile 56, 57, 61), aranjate simetric una față de cealaltă, în timp ce restul broderiei lipsește.

 

La aceste cămăși de lucru, mânecile sunt deschise constant, pe întreaga lor lățime, pentru a nu deranja la muncă. Cămășile de lucru ale huţulilor au doar broderie pe umăr; această broderie este aproape întotdeauna dintr-o singură culoare și dispusă în benzi care se suprapun; mâneca este strânsă, de obicei, la capăt.

 

În anumite locuri, cămășile pentru bărbați sunt brodate și în culori mixte sau în alb; această utilizare se găsește mai ales în rândul huţulilor, dar și în rândul românilor din regiunea muntoasă de sud, și, încă izolat, în partea de câmpie a ţării. Această broderie este realizată în benzi subțiri pe guler (guler – szupak) și pe umeri, mai degrabă la marginea închiderii piepţilor, precum și la capătul inferior al manșonului cămășii și al cămășii în sine (figura 13).

 

În locul acestei broderii, cămășile bărbătești ale huţulilor au, în aceleași locuri, jumătate de deschideri mai mult sau mai puțin înguste sau mai mult sau mai puțin largi (figura 14).

 

 

Acoperământul capului.

 

Printre piesele de îmbrăcăminte, pe care le-a brodat fata țăranului Bucovina, vom numi acum batista (ştergar – rucznyk).

 

Putem vedea deja, prin confecționarea ei, de ce abilitate artistică dau dovadă țărăncile din Bucovina, pentru că batista este menită să scoată în evidență cele mai variate modele, în care se remarcă, pe fundalul câmpului ei, efecte plastice foarte fericit îmbinate. În mai multe locuri, în special în Dorna și în zona înconjurătoare, aceste batiste sunt terminate, la cele două capete, printr-o bandă sau prin mai multe dungi încrucișate, cu o ornamentație ale cărei șiruri se repetă exact pe ambele părți. Exemple se vor vedea în tablourile 1: 7, 8, 14; 2: 1, 2, 3 și în figura 15.

 

Trebuie adăugat că, pe lângă adevărata lor destinație, care este de a acoperi capul, aceste batiste sunt, de asemenea, foarte des folosite pentru a înconjura, ca un cadru, imagini pioase în casă sau în biserică. Alte batiste de același fel, dar puțin mai scurte, sunt folosite și în regiunile sudice pentru a încadra deschiderile ferestrelor casei.

 

 

„Năframa – szyrynka”.

 

Broderia în culori variate este ornamentul „năframa – szyrynka”, o mică bucată de pânză pătrată, având forma batistelor noastre de buzunar, și cu lungimea de 50, până la 60 de centimetri, la fel şi lățimea, în cele patru colțuri ale căreia este aplicat un ornament geometric sau, de asemenea, un motiv botanic și al cărei tiv este înconjurat de fire de lână de diferite culori. Această piesă este apoi pliată, astfel încât cele patru colțuri să se îmbine, apoi sunt legate și colțurile sunt tăiate cu ciucuri lână cu franjuri (vezi figura 16 și modelele din tabelele 28:20, 22, 38: 30, 34, 42: 24, 43: 1, 3, 27, 31 și altele).

 

Fiecare tânără trebuie să ofere o batistă de acest fel, drept cadou, logodnicului ei, iar el o poartă înfășurată în jurul centurii, în timpul ceremoniilor de nuntă.

 

Ea servește şi pentru a oferi pâine și sare, în conformitate cu obiceiul vechi, oamenilor de un anumit rang, primindu-i la intrarea în sat sau în casă.

 

De asemenea, sunt agățate pe perete, aplicate sub imagini, ca ornamente ale casei.

 

 

Blănurile

 

Nu putem omite să menționăm aici și un fel de broderie care se abate, până la un anumit punct, de la cele enumerate; aceasta din urmă, dacă luăm lucrurile strict, nu mai este guvernată de principiul muncii casnice, deoarece un anumit contract se face verbal între persoana care comandă munca și cel care o execută; aceasta este broderia blănurilor și în special a blănurilor scurte cu sau fără mâneci.

 

Broderia acestei piese de îmbrăcăminte este făcută, fără excepție, de bărbați, care merg din sat în sat ca un fel de artişti țărani și găsesc, în fiecare căsuță în care li se oferă muncă, mâncare pe toată durata muncii o remunerație în bani, convenită pentru fiecare blană lucrată.

 

Acest proces corespunde, într-un anumit fel, sistemului antic folosit în Occident, pe vremea aurilor sau a corporațiilor, cu unii maeștri, și care a fost numit în germană „stoer”.

 

Ornamentarea acestor blănuri este în general împrumutată din regnul vegetal; aceste modele cu stil sunt flori, frunze adunate în buchete sau legate sub formă de ghirlande (vezi fig. 17). Execuția lucrării, din cauza diferenței în materialul prelucrat, este în mod natural mult mai aspră și decât pentru cămăși.

 

 

Lucrarea broderiei.

 

Cunoscută și practicată în întreaga provincie, arta broderiei prezintă o particularitate care constituie un semn caracteristic, prin care execuția se distinge, adică modul de a ține și de a îndrepta acul în lucrare.

 

În brodările clasice, acul este ținut de cele trei degete ale mâinii drepte, iar cusătura merge, de la exterior, spre interior, adică în direcția persoanei care brodează; fata de țăran din Bucovina ține acul cu degetul mare și cu arătătorul, iar cusătura merge din interior, în exterior, îndepărtându-se de corpul cusătoresei. În plus, cusătoreasa nu folosește nici o piesă auxiliară sau pânză și aplică modelul direct pe pânză, numărând firele unul câte unul. Pentru a spune adevărul, această metodă costă mult chin și timp, dar în prima linie, broderiile Bucovinei trebuie distinse prin exactitatea lor. În cele din urmă, fata țăranului din Bucovina ignoră complet utilizarea cadrelor.

 

Broderia se realizează fie de sus, fie de jos (pe dos – nezini). Acest ultim proces este deosebit de obositor și dureros, deoarece, în acest fel, fiecare punct este așezat aproape de celălalt, astfel încât întregul aproape că dă impresia unei piese țesute. Modele de acest tip de execuție se găsesc în tabelele 4: 19, 21; 27: 16, 21; 30: 13 și 16 și altele.

 

Batistele de cap și de nuntă sunt, de cele mai multe ori, identice pe cele două părți ale acestora, adică lucrate în așa fel, încât pe fiecare parte să apară o broderie a unei execuții adecvate cu cea a celeilalte (Tabelul 1: 8, 11, 14, 17; tabelul 2: 1, 2, 3; tabelul 43: 1, 3, 27, 31 și altele).

 

În anumite localități, este obișnuit să folosești fire care sunt atât de puternice, încât delimitarea modelului aproape că nu mai apare pe fundal și se face mai vizibilă doar prin efectele de umbră ale fiecăruia dintre puncte. Astfel, de exemplu, modelele din tabelele 6: 1, 8,12 și altele, care au contururi foarte clare în desen, formează, în realitate, o suprafață complet neagră, unde configurația contururilor poate fi găsită doar cu ajutorul unei examinări atente, deși este executată cu o corecție ireproșabilă.

 

Mătasea, bumbacul și lâna sunt utilizate pentru broderie.

 

Metodele sau varietățile cusăturii sunt destul de numeroase și, ca urmare a acestei diversități, brodatorul nu este legat de linia dreaptă, în execuția diferitelor modele; linia curbă este, dimpotrivă, utilizată cu o mare profunzime, circumstanță care contribuie în principal la conferirea broderiei Bucovinei a farmecul deosebit, care o distinge.

 

 

Zilele (găurele – cyrky).

 

În afară de broderia în sine, se folosesc foarte des, așa cum s-a menționat deja, zilele (găurele – cyrky) pentru ornamentarea cămășilor și batistelor. Există două metode. Unele zile sunt obţinute, pur și simplu, prin îndepărtarea firelor din direcția lungimii, prin îmbinarea celor de la lățime, trecând acolo un punct rulat cu fir alb puternic, dar și într-un caz, şi în celălalt, de diferite culori, executând astfel cele mai variate modele (fig. 18); sau se procedează altfel, apelându-se la o combinare a zilelor astfel formate în mod corespunzător cu broderie albă, în cusătură plană aplicată mai sus și prin tăierea unor astfel de câmpuri, precum  în lungime, şi în lățime.

 

 

Lucrări în perle încărcate.

 

O ocupație extrem de interesantă a fetelor tinere este împletirea perlelor, o artă care era deja familiară la vechii egipteni, așa cum este demonstrată istoric și care este încă cultivată în mod obișnuit în Bucovina. Aceste perle, împletite în benzi (zgardiţe – gerdany) mai mult sau mai puțin largi sau înguste (fig. 19), unite sau prevăzute cu cleme pe una dintre margini, în direcția lungimii și în culori mixte, sunt purtate de fetele tinere ca ornamente pentru gât sau obișnuite să facă ornamente foarte originale ale capului; pălăriile tinerilor sunt, de asemenea, foarte des dotate cu acest tip de înfrumusețare. Designul acestor benzi de perle este strict geometric.

 

 

Alegerea culorilor.

 

Culorile pe care țărăncile le folosesc pentru cusăturile lor sunt: ​​negru, alb, roșu carmin, roșu cinabru, galben lămâie, portocaliu, albastru și verde, ultimele trei în lumină sau întuneric. În ceea ce privește angajarea lor, acestea sunt în general destul de tradiționaliste și, în acord, respectă legile armoniei, care merită cu atât mai multă laudă, deoarece nu au primit niciodată educație de orice fel asupra materiei și, prin urmare, le folosesc fără alt ghid, decât sensul natural.

 

Cămășile de sărbătoare sunt confecționate cu o bogată profuzime de culori și, în acest sens, oferă ochiului o imagine cu adevărat încântătoare. În cazuri destul de rare, în afară de banda superioară a mânecii, pentru care se foloseşte galbenul, acestea sunt decorate cu o singură sau cu două culori, de exemplu roșu și alb sau roșu cu negru. Cu toate acestea și tocmai datorită discreției efectelor sale, această sobrietate are un aer incontestabil de nobleţe, mai ales atunci când este aleasă culoarea negru.

 

Cămășile de zi cu zi sunt, de cele mai multe ori, de o singură culoare, dar și de două și de, cel mult, trei. Pentru cele de o singură culoare, se foloses, pentru cusături, culorile negru, roșu sau albastru; cele din două și trei culori folosesc culorile negru și roșu, roșu și galben. Verdele se întâlnește mai rar, cu excepția districtului Zastawna, din nord, unde banda orizontală superioară a mânecii este executată, cel mai adesea, în această culoare, însă verdele este greu de utilizat și doar în ​​doze modeste și în funcții subordonate, deoarece este folosit, alternând cu albastru, pentru a completa câmpuri mici interpuse. Este interesant de menționat că, în multe regiuni, cămașa purtată de mireasă, pentru ceremonia de nuntă, are în mod constant, în partea sa cea mai înaltă brodată, adică la umeri, un model cu dimensiuni foarte mici, care este executat exclusiv în roșu; ornamentarea mânecii, precum și piepții și spatele sunt fie toate roșii, fie roșu și alb.

 

Modelele destinate să producă efect nu numai prin contururile lor, ci și prin colorarea multiplă a suprafețelor rămase goale, în interiorul modelului, sunt desemnate cu numele de modele „umplute” (împlute – zapowneni).

 

Roșul, în conformitate cu predilecția huțulilor pentru această culoare, ocupă un loc cu totul special în cusăturile lor; folosesc și huțulele, dar în proporții modeste, culorile negru, galben și verde. Negrul este utilizat în special pentru executarea contururilor; galben și verde, atunci când se umplu câmpuri mici. Celelalte culori sunt rareori folosite și, atunci când sunt utilizate, este doar prin abaterea de la modul tradițional.

 

 

Culori și colorare.

 

Conform practicii de altădată, o utilizare încă în vigoare astăzi, colorarea firului de bumbac și a lânii se face, cel mai adesea, acasă. Buruienile, florile și scoarța diferitelor plante au fost utilizate în aceste scopuri; totul este colectat în timp util, din pădure și pajiști, apoi uscat și supus procesării corespunzătoare pentru destinația acestor materiale. Anumite minerale au fost utilizate și pentru prepararea unei astfel de culori.

 

Culorile obținute prin aceste procese au o durabilitate remarcabilă și o căldură deosebită. Puteți admira în continuare prospețimea și efectul lor fericit în piese vechi.

 

Am merge prea departe, dacă ne-am angaja fie să enumerăm toate rețetele care au fost utilizate și care sunt încă parțial folosite, sau, mai ales, să indicăm și să descriem în detaliu manipulările adesea foarte complicate ale preparatului. Ar trebui adăugat că, în afară de munca propriu-zisă, diverse magii, formule misterioase și alte practici de superstiție au un rol important în aceste operații. Cu toate acestea, cel puțin cele mai importante surse de venituri ar trebui menționate aici[5].

 

Galben-lămâie. Pentru pregătirea acestei culori, folosim mătură de vopsele (genista tinctoria; drobiță – zanowat). Adunată pe vreme senină și uscată spre sfârșitul lunii iunie, la momentul înfloririi complete, floarea este uscată, mai întâi, într-un loc ferit de vânt și umbrită. Atunci când se culege, se are grijă să nu se amestece o altă floare cu acestea, deoarece ar distrage frumusețea culorii. De asemenea, florile trebuie să fie culese numai cu mâinile foarte curate; cutiile în care sunt așezate trebuie să fie, de asemenea, perfect curate, fără cea mai mică urmă de murdărie. Odată uscate, frunzele sunt fierte în apă curată; după clocot, se lasă să se răcească puţin; apoi se adaugă puțin alun, cam două-trei vârfuri de cuțit; apoi se pune firul alb pentru a fi vopsit și întregul este supus unei a doua fierberi. Dacă culoarea trebuie să fie mai întunecată, în locul apei se folosește zeamă de sfeclă filtrată (borszcz).

 

Galben portocaliu. Frunzele mici și florile galbene ale salciei purpurii, „salix purpurea”, sau ale altor specii de salcie sunt culese și uscate, cu toate măsurile de precauție menționate; apoi se fierb în apă curată, cu adăugarea unui pic de alun; după care, lâna sau bumbacul pe care vrem să le vopsim sunt cufundate în această perfuzie și întregul este pus la fierbere. Dacă se dorește obținerea unei nuanțe mai întunecată, se fierbe încă o dată.

 

Roșul este preluat din frunzele și din scoarța mărului sălbatic, precum și din frunzele și florile de oregano (origanum vulgare; sovârv – materynka). Procesul este următorul:

 

Coaja de măr sălbatic, bine uscată la soare, este fiartă mult timp în apă rece și filtrată. Apoi se amestecă două părți de frunze de măr, uscate la umbră, cu o parte de frunze de oregano și flori; se face amestecul perfect prin frământare cu mâinile; întregul se pune într-un butoi sau într-o cuvă de lemn, apoi se presară cu un decoct din scoarța mărului sălbatic și se lasă să se odihnească trei sau patru zile. După această perioadă, acest amestec este, timp de nouă zile, la o aceeași o oră din zi, bătut, până când face spume; apoi se fierbe, cu adăugarea unui pic de alun. După răcire, lichidul întrunește condițiile dorite pentru vopsire. Bumbacul sau lâna, spălată anterior, sunt puse în acest lichid și întregul, așezat într-o căldare, este adus la fiert, de două sau mai multe ori, în funcție de nuanța de roșu, mai deschis sau mai închis, care se dorește.

 

În trecut, se folosea, pentru obținerea culorii roșii „rhus cotinus”, adică scumpia românească, care era importată, ca articol comercial, din țara vecină a Moldovei, în Bucovina și în Galiția.

 

Culoarea albastră este obținută prin dizolvarea vitriolului de cupru în acid azotat, punând cantitatea dorită din această soluție într-o căldură de cupru și fierbând-o în apă, cu adăugarea a puțin alun.

 

Când apa a devenit albastră, se pune lâna albă în ea și întregul este supus unei noi fierberi, care conferă lânii o culoare albastru deschis. Dacă se dorește o nuanță mai închisă, fierberea se repetă de două sau de mai multe ori. În cele din urmă, lâna se spală cu apă curată de râu și se lasă să se usuce.

 

Un alt mod și mai bun de a vopsi albastrul este de a lăsa urina umană să se așeze într-un recipient, timp de câteva zile, apoi se decantează și se pune o bucată de albastru nodat într-o cârpă; se lasă la macerat, câteva zile, până când devine complet fragilă și poate fi ușor zdrobită. În acest lichid, în care s-a adăugat, între timp, puțin alun, se pune lâna, timp de două-trei zile; după care este scoasă, spălată bine în apă și uscată la aer. Dacă se dorește o nuanță mai închisă, se menține în soluție până când se obține tonul dorit.

 

Negrul este luat din coaja proaspătă a arinilor tineri. Această scoarță este supusă fierberii și vitriolul de cupru și sarea de gătit sunt dizolvate în apă. Apoi firul, pe care vrem să-l vopsim, este cufundat în această soluție și este supus fierberii; apoi se spală cu apă de râu și se usucă în aer liber. Culoarea neagră se obține și cu ajutorul frunzei așa-numitei nuci sălbatice.

 

Alte culori, precum verde, liliachiu, maro etc. sunt obținute mai ales printr-o dublă operație de colorare. De exemplu, pentru a obține verde, un fir vopsit anterior în galben este tratat cu albastru; pentru a obține liliacul, firele vopsite mai întâi în roșu sunt, ulterior, vopsite în albastru etc.

 

Ne vom opri aici în prezentarea colorării cu ajutorul materiilor vegetale, un proces de uz general, care nu mai este folosit decât în ​​mod excepțional, în zilele noastre.

 

 

 

În vremea în care Bucovina nu avea încă o industrie demnă de a fi numită așa, țăranul, din lipsă de alte mijloace de a-și câștiga cele necesare traiului, s-a dedicat exclusiv lucrării pământului; ca urmare, femeile și fetele din familia lui au avut suficient timp pentru ca alte treburi să le facă acasă și, astfel, să poate cultiva arta vopsirii în acest fel, care costă atât de multă grijă și timp. Astăzi, se creează constant noi unități industriale; brațele și timpul populației rurale sunt mai solicitate decât în ​​trecut și, de asemenea, sunt mai remunerate.

 

Pe de altă parte, rețeaua de căi ferate își înmulțește ramificările; ea pune la dispoziție produselor industriei în cele mai îndepărtate sate; printre aceste produse există, de asemenea, și mai ales bune materii de colorare artificială și chiar fire de bumbac sau de lână care sunt toate colorate. Prin urmare, rezultă că vechiul proces de vopsire se abandonează din ce în ce mai mult: oamenii se mulțumesc să vopsească cu coloranții pe care îi cumpără, cu excepția cazului în care se preferă cumpărarea tuturor materialelor gata vopsite.

 

Pentru a spune adevărul până la capăt, nu se poate nega un fapt nespus de regretabil, și anume că aceste inovații afectează în mod enervant valoarea produselor industriei casnice și, de asemenea, originalitatea lor; amândouă stăteau tocmai în tonalitatea frumoasă și viguroasă a culorilor; și ambele scad constant.

 

 

Ornamente.

 

1). Caracteristică generală a ornamentului; nume de modele populare. În bogăția abundentă a ornamentației broderilor bucovinene, există două tipuri de modele, care ies în evidență prin varietatea multiplă a utilizării lor: ornamentele geometrice (specific românești și parțial huțule – n. n.) și ornamentele botanice (specifice slavilor – n. n.). Primele sunt folosite în special printre huțuli, aproape excluzându-le pe toate celelalte și se extinde pe toate părțile broderiei cămășii, așa cum se arată în tabelele 62-75. Cu toate acestea, ornamentația geometrică se regăsește, de asemenea, în multe cazuri, printre rutenii de câmpie și printre români; pe această temă, trebuie să menționăm încă o dată benzile mânecilor lor, care sunt întotdeauna executate în funcție de acest sistem, care se găsește aplicat și broderiei umerilor destul de frecvent, dar al căror aspect este, pe de altă parte, foarte rar în partea de jos a mânecii.

 

Ornamentul geometric este utilizat ca model de suprafață neutră, fără delimitare, ca model ritmic pentru rânduri sau ca model izolat, în formă pătrată, romboidală și de rozete cu șase sau opt unghiuri.

 

Motivul botanic nu este mai puțin frecvent în broderia Bucovinei decât ​​motivul geometric și este uimitor de remarcat varietatea de mijloace și concepții pe care țărăncile din această provincie le folosesc în aceste lucrări: copacii și ramurile de toate tipurile, plantele, frunzele, fructele și florile din păduri și câmpuri, reproduceri mai mult sau mai puțin fidele ale naturii care le înconjoară, exact așa cum se reflectă în ochii lor. Există însă și multe desene exclusiv ale imaginației lor. Vom lua ca exemple doar câteva elemente: stejar, brad, măr, trandafir, mac, prună, castravete, fasole etc.

 

De asemenea, animalele sunt reprezentate și în moduri foarte variate, de exemplu cele domestice: calul, câinele, rața, găina, puiul și altele; apoi barza, șarpele, șofanul, viermii, păianjenul, musca etc. Și acolo întâlnim nume de lucruri, cum ar fi talpa broaștei, urechea de iepure și altele, dar fără ca figurarea reală a lucrului să fie întotdeauna atașată de ea.

 

Instrumentele agricole de lucru, echipamentele de țesut și alte obiecte în uz comun sunt, de asemenea, reprezentate cu numele lor în desen, de exemplu scara, grebla, pieptenele, potcoavă etc. (în realitate, simbolistica ancestrală, menținută ca atare, a fost rebotezată, datorită pierderii inițierilor, pe baza unor asemănări – n. n.).

 

Biserica și religia au, de asemenea, o mare importanță în figurația efectivă și în desemnarea nominală: mănăstirea, biserica, crucea de diferite feluri, candela etc.

 

Reprezentarea persoanei umane nu se găsește în broderii țărănești; ici și colo găsim nume legate de ea, cum ar fi „popcziki”, tânăr cleric, „chlopcziki”, țăran tânăr, dar fără ca modelul la care se referă denumirea să fie reprodus prin figurația corespunzătoare.

 

Dar în cazurile în care ornamentul este împrumutat din natură, designul nu este în nici un fel naturalist; dimpotrivă, este stilizat într-o manieră mai mult sau mai puțin reușită și tocmai această particularitate este cea care face posibilă aprecierea simțului formelor și a facultății neobișnuit de dezvoltate a figurației obiectelor, care sunt naturale pentru populația rurală din această provincie, în domeniul acestei arte.

 

Figurările, fie geometrice sau de alt caracter, sunt executate aproape exclusiv pe o suprafață plană; excepțiile de la această utilizare apar doar în mod izolat, ca de exemplu în tabelul 18:12; Tabelul 62: 7; Tabelul 65: 1 și Tabelul 66: 7, unde împletirea anumitor părți este vizibilă printr-o expresie plastică.

 

Printre toate modelele utilizate, există, cu siguranță, un număr mare al căror caracter este tradițional și care au fost transmise de la o generație la alta, până astăzi, fără modificări; de asemenea, mulți au putut primi, de-a lungul timpului, numeroase modificări care decurg din efortul pe care broderii l-au făcut pentru a pune stil în activitatea lor și a-i da nota unei contribuții personale; multe, în sfârșit, sunt și produsul momentului care trece; ele își datorează nașterea unui anumit impuls, venit din afară sau, altfel, pornesc din nevoia de a crea pe cont propriu, căreia i s-a alăturat recent ambiția feminină de a-și imagina un model pe care nici un altul din sat nu este capabil să-l facă.

 

Această preocupare de a fi unică și de a străluci prin a se distinge de toți, dă naștere unor creații originale, pe care le putem numi deturnări de modele. O fată tânără merge la o petrecere într-un sat vecin; acolo, ea vede un model dintr-o altă țară, un model care impresionează în special vederea. Cunoașterea se face în curând. Fata examinează modelul; ea stabilește principalele forme în minte, cât se poate de exact; ea chiar numără crucile și punctele și, la întoarcerea acasă, se grăbește să-l transpună, din memorie, pe pânză; dacă, din întâmplare, a uitat ceva, înlocuiește după propria ei idee; uneori chiar ea va adăuga ceva acestui model. În acest fel, și-a satisfăcut ambiția; în același timp, a creat și un nou model, o variantă a precedentului.

 

Astfel, se va pierde, din ce în ce mai mult, felul propriu-zis, caracteristica tipurilor care au fost păstrate, cu atâta grijă, nu numai în fiecare regiune, ci deseori chiar și în fiecare sat. După cum se poate observa, din exemplele relatate, un număr mare de modele sunt desemnate după nume. Tradiția intervine și pentru mulți această continuitate este confirmată de afirmațiile țărăncilor foarte bătrâne, care, atunci când sunt întrebate despre originea unei astfel de arte, răspund că ea era folosită, la vremea lor, de mama și de bunica lor.

 

Multe modele, mutate ocazional dintr-un sat, în altul, prin căsătoria unei fete tinere, devin cunoscute și de folos familiar și în acest sat; modelului i se dă numele locului de origine și acest lucru îl indică, printre altele, denumirile mahalanski, czahorski, care înseamnă provenind din Mahala, din Czahor. Printre ruteni, găsim adesea, pentru multe modele, numirea generală de woloske, adică românească.

 

Multe dintre aceste nume vechi au fost acum uitate, în timp ce unele au reapărut. Ele au fost adunate aici, pe cât posibil, și vor fi găsite înregistrate la sfârșitul acestei lucrări, în conformitate cu succesiunea tabelelor. În ceea ce privește modalitățile de naștere a acestor nume, acestea sunt extrem de dificil de determinat: nu se poate specifica cu ușurință dacă a existat o corelație cauză-efect între nume și model sau invers; au avut, înainte de a face modelul, voința concretă de a crea o imagine corespunzătoare numelui sau modelul, derivat liber din jocul imaginației, a primit doar numele său după aceea, din cauza asemănării pe care s-a găsit că o oferă cu un alt model? Ambele posibilități beneficiază de argumente care se contrabalansează.

 

 

2). Privire istorică retrospectivă; originea ornamentelor. Originea, precum și dezvoltarea succesivă a artei populare a Bucovinei sunt învăluite într-o obscuritate incertă, deoarece nu există o documentație scrisă, care să ne informeze asupra acestui subiect, pe parcursul secolelor trecute (există, totuși, simbolistica ancestrală a oului încondeiat, ale cărui simboluri s-au mutat și în biserici, și pe costumele țărănești – n. n.). Astfel, raportul, în plus, atât de complet al generalului Enzenberg, scris cu prilejul acaparării Bucovinei de către Austria, omite, în descrierea, atât de detaliată a țării și a locuitorilor, orice notare referitoare la costum, precum și la ocupațiile care țin de acest obiect.

 

Cu toate acestea, suntem obligați să recunoaștem că industria artelor sau a textilelor, țesutul și broderia, a fost practicată de secole de către bucovineni ca o ocupație casnică, deoarece bărbați ale căror cunoștințe sunt autoritare în această materie, orecum Aloïs Riegl[6] și Michel Haberlandt[7], se pronunță cât se poate de categoric în această direcție. Lucrările lui Riegl ne permit chiar să considerăm nu doar admisibilă, ci și probabilă ipoteza conform căreia arta populară a acestui teritoriu se întoarce la o perioadă mult anterioară celei în care cele două neamuri s-au stabilit în țara lor actuală, deoarece rădăcinile sale s-ar extinde până la momentul sfârșitului Imperiului Roman (rădăcinile acestea sunt, în realitate, descinse din civilizația totemică a oamenilor vorbitori, atunci când simbolurile aveau valori religioase – n. n.).

 

Trebuie, într-adevăr, să avem în vedere, pe de o parte, că Bucovina actuală era, anterior, partea cea mai nordică a provinciei romane Dacia. Pe de altă parte, găsim în modelele Bucovinei o cantitate considerabilă de motive pe care Riegl[8] le desemnează ca tipuri de industrie casnică caracteristice perioadei finale a Imperiului Roman, modele care, într-adevăr, apar într-o formă, modificată de diversitate, pe materiale și procese tehnice antice. Din aceste fapte rezultă cel puțin o probabilitate puternică a opiniei exprimate.

 

Printre motivele pe care Riegl le menționează, la fel de specifice acelei perioade a Imperiului Roman, se numără câinele care aleargă, spirala sau tija ondulată intermitent, împletitura, forma S, a inimii și cea a fasolei; de asemenea, motivele cunoscute se găsesc întotdeauna, în număr mai mare sau mai mic și aranjate diferit, în decorările bucovinene.

 

Dar, în toate cazurile, un alt element de importanță deosebită a acționat asupra nașterii și îmbunătățirii ulterioare a artei textile populare și asupra ornamentării în Bucovina: este unirea seculară a acestei țări cu Turcia și, prin aceasta, cu întreaga civilizație a Orientului. Nimic nu arată asta mai bine decât abundența extremă a motivelor de origine veche bizantină, caucaziană și persană, care au fost păstrate până astăzi în țesut și în broderie (influența se putea face, datorită importurilor de covoare, făcute de boieri, dar simbolistica drept-liniară și vegetală este comună pentru ținuturile boreale, care țineau de la Atlantic, până la Don – n. n.).

 

Relațiile comerciale, pe care fosta provincie turcă le-a avut, cândva, au fost foarte active; ele s-au extins, în plus, mai ales în Orient, prin preluarea obiceiurilor, tradițiilor și datinilor cunoscute acestor regiuni. Covoarele au constituit, ca și astăzi, în Levant, elementul esențial al amenajării și decorațiunilor interioare, atât la săraci, cât și la bogați. Originalele, pe care boierii bogați le-au adus din Orient, vor fi, cu siguranță, luate ca model foarte frecvent de femeia slujnică, dacă se bucura de o anumită ușurință creatoare, și de țăranul simplu, care le-au reprodus acasă, în meșteșugul lor primitivă[9].

 

Nu există nici o îndoială că șărăncile bune cusătorese, care au observat ocazional aceste covoare originale, în conacul boieresc, au preluat și modelele pe care le conțineau covoarele și le-au folosit pentru broderia lor (teza aceasta ar fi de necontestat, dacă simbolistica respectivă nu s-ar găsi și în frescele bisericilor mănăstirești anterioare dominației turcești, și pe oul încondeiat, care este, în fond, prima carte religioasă a omenirii – n. n.). Pentru a fi surprinși, ar trebui să ignorăm ceea ce am văzut atât de des: iuțeala privirii cu care țărăncile înțeleg esența unui ornament, care le cade în fața ochilor, și a artei cu care stiu să-l reproducă pe pânză. Bucovina a avut, cândva, un comerț și relații ecleziastice foarte active cu sudul Rusiei, în special cu Kiewul; aceste relații au exercitat, cu siguranță, o influență fructuoasă asupra artei ornamentării, iar prezența multor motive rusești dovedește acest lucru.

 

Este un fapt consacrat că arta broderiei a fost în uz comun, în țară, de secole. A fost cultivată în reședințele foștilor voievozi ai Moldovei, în special la Suceava, în Bucovina. Această artă a cusutului a fost atât de onorată, încât însăși voievodeasa s-a pus în slujba ei, în mijlocul femeilor sale.

 

Astăzi, chiar și în mănăstirile unde sunt păstrate, există piese superbe, care datează din secolele XV-XVII: acoperăminte de mormânt, perdele de altar, ornamente preoțești și alte veșminte folosite pentru închinare; există, de asemenea, lucrări vechi, păstrate în familii, care dovedesc fost înflorirea acestei arte în epocile trecute.

 

Bisericile vechi ale mănăstirilor Bucovinei, în special cele din Suceava, Sucevița, Voroneț, Humor, Vatra Moldoviței și multe altele, au, pe zidurile exterioare, precum și pe cele interioare, decorațiuni în stil bizantin, atât figurative, cât și ornamentale, de mare bogăție: este dificil să nu recunoaștem, mai ales în ceea ce le privește pe acestea din urmă, că s-au păstrat, fără altă influență, în designului formelor din broderia profană a țărăncilor.

 

 

3). Observații și cercetări comparative. Dacă multiplele concordanțe ale modelelor din Bucovina, în special modelele geometrice, cu cele din Orient, sunt ușor de explicat, prin relațiile comerciale anterioare și prin influențele imediate, care au rezultat din aceasta, pe de altă parte este extrem să înțelegem faptul că, în rândul comunității, observarea și compararea produselor textile ale industriei casnice, dezvăluie un număr mare de modele de alte popoare, cu care bucovinenii nu au avut niciodată contact sau au avut contacte pe termen scurt, în timpul războaielor.

 

Nu este dificil să cităm exemple din această categorie. Astfel, printre mordvini, un grup etnografic din familia finlandeză, stabilit la vest de Moscova, în bazinul superior al fluviului Volga, în guvernămintele Nischnij-Nowgorod, Kasan, Simbursk, Samara, Saratow și Puna, broderiile[10] prezintă un număr deosebit de surprinzător de modele, care nu numai că au o asemănare deosebită, în jocul liniilor, dar uneori chiar, în afară de culori, o identitate absolută cu cele ale huțulilor (tabelele 62-75). Cu toate acestea, un acord similar se găsește și în ceea ce privește modelele geometrice galbene și verzi, ale benzii superioare a mânecii (încrețeala – morszynka) în celelalte tabele rutene și românești, așa cum se poate observa prin compararea acestora, în tabelele LX, până la LXV, ale lucrării citate[11].

 

În plus, multe modele similare sau identice se găsesc în marea broderie rusă[12], precum și în cele din Norvegia și Suedia.

 

Expoziția de vânătoare, care a avut loc la Viena, în 1910, a oferit materiale abundente pentru observații și studii comparative, în special în ceea ce privește broderia industriei casnice din aceste două țări. Covoarele expuse sunt, de asemenea, strâns legate[13] de lucrările Bucovinei, în mai multe moduri, și din punct de vedere al compoziției, și a designului, și a tehnicii cromatice.

 

Dacă, din nord, privim spre sud, spre țările slave Croația, Slavonia, Dalmația, Muntenegru, Serbia și Bulgaria, găsim și acolo urme de rudenie variată și concordanțe multiple cu motivele provinciei Bucovina.

 

De fapt, publicații care se ocupă de ornamente populare în aceste țări, la care să ne putem referi pentru această cercetare, din păcate nu prea există, cu excepția lucrărilor lui Félix Lay[14]. Dar am trecut de multe ori prin aceste țări și am purces la observații cu proprii noștri ochi. Parcurgând această lucrare, veți găsi cel puțin confirmarea, în mare măsură suficientă, a celor spuse până acum.

 

Opera lui Pulszky și Fischbach[15], intitulată Industria casnică a Ungariei, conține separat, sub acest titlu colectiv, modele maghiare, sârbe, slovace și săsești, dar mai ales modele ale populației românești a Ungariei și, printre acestea, sunt reproduce în principal lucrări țesute: în ceea ce privește modelele de broderie, există o comunitate românească recunoscută aici și acolo; dar această comunitate, în ceea ce privește modelele românești, se manifestă cu mai multă abundență și într-o manieră mai frapantă, atunci când facem comparație nu cu broderii, ci cu lucrările țesute ale Bucovinei[16].

 

Rămâne, în mod logic, să investigăm modul în care este caracterizată ornamentarea broderiei bucovinene, în comparație cu cea a rutenilor și a românilor din țările care se învecinează imediat cu această provincie, adică în Galiția, la vest și la la nord, în Transilvania, la sud, și în România, la sud și la est.

 

Galiția, în partea sa de sud-est, formând unghiul dintre Ungaria și Bucovina, și partea de munte vestică a acestei provincii, este locuită de huțuli, care vorbesc limba ruteană. Condițiile generale de viață, costumele, tradițiile și obiceiurile sunt aceleași pe ambele părți și au fost întotdeauna; ornamentul broderiei lor, care constă exclusiv din tiparele liniare geometrice, este absolut identic.

 

Cea mai incontestabilă confirmare o vom găsi în comparația simplă a modelelor din tabelele 62-75 din această lucrare, cu cele ale țăranilor ruteni din Galiția, așa cum putem vedea în lucrarea editată[17] de către Muzeul municipal de arte și meșteșuguri din Léopol, ținând cont, în special, de numeroasele covoare originale huțule care se păstrează atât la acest muzeu, cât și la muzeul Dzieduszycki.

 

Acest grup de ornamente bucovinene pare, de asemenea, lipsit de legături cu celelalte motive obișnuite din țară. În conformitate cu caracterul conservator și cu tipul de viață retrasă, care este deosebit pentru huțuli, marca tipică a modelelor de broderie ale acestei populații a fost modificată, până acum, doar într-o manieră greu perceptibilă, de influențele străine. Forma și culoarea, de preferință roșie și în concordanță cu îmbrăcămintea lor, au rămas identice cu ele însele din cele mai vechi timpuri.

 

Spre deosebire de acest acord complet, pe care tocmai l-am descris, care există printre huțuli, între modelele galițiene și cele bucovinene asemănarea dispare aproape complet, pe porțiunile teritoriale vecine, care sunt situate mai la nord și locuite pe o parte și pe cealaltă de către ruteni; în special acolo unde granița este formată de Nistru, caracterul general al broderiilor este radical diferit, deși anumite asemănări și chiar cazuri de identitate completă apar izolate în ornamentație, ceea ce este de la sine înțeles, din cauza imediatei apropieri.

 

Bogata broderie a Bucovinei, care se întinde pe întreaga mânecă, precum și pe piepţi și pe spate, se pierde foarte repede dincolo de granița Bucovinei și dacă avansează mai departe, în țara Austriei, în special spre nord, nu mai există nici o urmă de ea; spre vest, ţăranul este mulțumit doar cu o bandă orizontală largă, la marginea superioară a mânecii; ornamentul alert și viu, care urcă pe mânecă, a dispărut în întregime. În orașele de graniță ale Nistrului, unde broderia mânecilor este încă realizată, acest lucru se face cu lână puternică, bine împletită, ceea ce înseamnă că, în realitate, modelul nu se poate distinge decât prin efectele de nuanță și că, de cele mai multe ori, un ton destul de monoton și întunecat contrastează cu colorarea luminoasă și abundentă a broderiilor din Bucovina. Acesta este motivul pentru care țărăncuţa din Bucovina are obiceiul să spună, pe acest subiect, că „galiţiencele sunt toate triste, în înfăţişarea lor”.

 

Această diferențiere, care se extinde și la multe alte obiecte, nu ar trebui să-l surprindă pe cunoscătorul care este conștient de lucrurile din aceste țări. Galiția de Est și partea de nord a Bucovinei, regiuni exclusiv agricole și, până recent, lipsite de activități industriale de orice fel, sunt despărțite între ele, de mult timp, de obstacol pe care cursul puternic al Nistrului în ridică în calea comunicărilor. Nevoile țăranului bucovinean sunt modeste; cu puține excepții, el şi le poate satisface fără a părăsi casa, prin munca mâinilor sale; produsul domeniului său este suficient și puținele achiziții care îi pot fi necesare, el le face din târgurile țării sale, care sunt foarte aproape de casa sa, pentru că, acolo, totul îi este cunoscut și familiar, în timp ce el s-ar simți complet străin în localitatea galiţiană în care ar merge pentru cumpărături. Nu există nici o afacere importantă care să îl lege în vreun fel cu țara vecină.

 

Pentru el, întreaga viață economică și politică este concentrată în capitala provinciei, Cernăuţi; biserica principală a închinării și episcopul său sunt acolo; în sudul provinciei se află mănăstirile, la care merge în pelerinaj anual, iar sfinții cărora le încredinţează întristările, dorințele și speranțele sale, și fidel, în toate, conservatorului său natural, el se lipește de modelele tradiționale ale țării, pe care le reproduce așa cum i le-au încredinţat strămoșii săi.

 

Dar la granița de sud și est găsim o situație exact opusă. Relațiile comerciale cu România, care au fost extrem de active în permanență, au rămas la fel până în jurul anilor 1870-1880; un anumit număr de meserii au funcționat, în Bucovina, aproape exclusiv pentru nevoile României, în timp ce produsele din solul României au găsit un punct de desfacere în Bucovina. Pe piețele celor două țări, cel mai intens schimb a avut loc între aceste două popoare, ale căror obiceiuri și nevoi sunt aceleași și care sunt identificate de comunitatea de credințe, moravuri, obiceiuri și, în sfârșit, de costum. Așa se face că, în multe feluri, este identic ornamentul țesut sau brodat, pe cămașă sau covor.

 

Această concordanță apare și în modelele românilor din Transilvania[18], cu care se află în relație activă și sudul Bucovinei.

 

Din cercetările comparative de mai sus, reiese clar că broderia Bucovinei, în afară de cea a huţulilor, are foarte puțin sau chiar nimic în comun cu cea a Galiției, dar mult, pe de altă parte, cu cea a românilor, ceea ce nu ar putea fi altfel, având în vedere întreaga dezvoltare a istoriei Bucovinei.

 

Considerate în afară de orice comparație cu altele, broderiile Bucovinei arată o egalitate, manifestată, în primul rând, prin maniera identică în toată țara, ale cărei modele de decor diferite sunt distribuite pe umeri, piepţi, spate, și pentru cămașa care servește în zilele de sărbătoare, dar și pe cea pentru zilele de lucru; asta arată doar că formează un întreg omogen. Modelele în sine dezvăluie, de asemenea, în caracterul lor, similitudini multiple, care pot fi explicate prin faptul că, chiar și în teritoriile cu o grupare compactă a uneia dintre comunităţile naţionale, există întotdeauna o insulă etnografică formată de cealaltă; foarte des cele două neamuri ale Bucovinei coabitează în aceleași sate și căsătoriile generează o anumită fuziune, a cărei consecință, în ceea ce privește munca, este că nu se mai observă nici o diferență între ele.

 

Este adevărat că limba rusă ia o extindere progresivă constantă, începând de la nord, astfel încât predomină în satele unde, acum treizeci sau patruzeci de ani, se auzea numai limba română; dar această particularitate nu are ca rezultat o modificare corespunzătoare şi a ornamentației în regiune, deoarece sensul eminamente conservator al populației rămâne ferm atașat de orice tradiţie veche. Găsim un exemplu izbitor în acest sens în districtul Siret, unde, de exemplu, în comuna Kamenka (tabelul 33) se vorbește ruteana de către jumătate dintre locuitorii săi, iar în comuna Şerbăuţi (tabelul 25) se vorbește cu greu în altă limbă, în afară de ruteană, astăzi. O comparație a acestor modele de cusături cu cele din localitățile vecine românești, Tereblecea (tabelul 35), Carapciu, Presecăreni (tabelul 36) etc., nu prezintă nici o diferență notabilă, în niciun fel. Același lucru se poate spune, de exemplu, despre localitățile situate pe cursul inferior al Prutului, de asemenea foarte aproape de linia de divizare între cele două limbi: Novoselitza, Boian, Mahala, Horecea, Jucica și Lencăuţi (tabelele 39-44). În primele patru dintre aceste comune domină limba română; în celelalte două se vorbește numai ruteana. Dar în toate modelele de cusături există exact la fel, într-o concordanță absolut izbitoare, în comparație cu cele din raioanelor vecine, astfel încât trebuie să le clasificăm, în mod legitim, ca formând aceeași categorie. La fel se observă și în Bobeşti (tabelul 38), sat a cărui populație este, astăzi, aproape fără excepție, formată din ruteni, dar unde ornamentul popular și-a păstrat absolut toate vechile modele.

 

Oricum ar fi, între nord și sud, unde locuiesc rutenii, pe de o parte, și românii, pe de altă parte, există totuși anumite diferențe, pe care va trebui să le abordăm în detaliu. Comparația se va face folosind tabelele 45-57, care se aplică districtului Zastawna, și 58-59, pentru cel din Coţman, pe de o parte; pe de altă parte, Tabelele 9 – 24 se referă la districtele Gura Humora și Suceava și, parțial, la Rădăuţi (tabelele 27-30).

 

În primul rând, se pare că broderiile din districtele rutene au toate un amestec mult mai mare de culori, proiectate astfel încât orice motiv să unească mai multe culori în sine (Tancred Bănăţeanu asemuia această cromatică ucraineană cu acuarelele – n. n.); broderiile din sud au, de asemenea, foarte des, mai multe culori, dar diferența este că tiparele, luate individual, au de obicei o singură culoare sau cel mult două (Tancred Bănăţeanu asemuia cromatica românilor cu grafica – n. n.). În plus, în nord cu un rol preponderent se încadrează în special în verde, aur și argint, în timp ce aceste culori joacă un rol subordonat în modelele de sud, care le folosesc doar ca accesoriu, pentru a conferi efect principalului albastru, roșu și galben.

 

Astfel, de exemplu, în broderia ruteană, banda orizontală, care încheie mâneca în partea superioară, morszynka, este, așa cum am spus deja, de culoare verde în general, în timp ce, printre români, piesa corespunzătoare, încreţeala, este cel mai adesea executată în galben.

 

Pe de altă parte, la cămășile rutene ornamentul cu linie verticală ascendentă a mânecii este galbenul sau roșul, în timp ce, pentru aceleași părți, românii folosesc roșu, albastru sau negru. Trebuie menționat că, pentru mânecă, ornamentul părtinitor este rar la unii și, dimpotrivă, foarte frecvent la ceilalţi.

 

Ornamentul umerilor, mânecilor, piepţilor și spatelui are, în general, dimensiuni mult mai mari și este completat mai mult între ruteni, decât printre români și, în acest sens, vom evidenția, în mod deosebit, modelele extrem de grațioase și bogat coordonat din districtul Rădăuţi; vom sublinia, de asemenea, măreția, uneori disproporționată, a podoabelor de piept rutene din Tabelele 56 și 57 și, ca o contrapartidă, motivele de obicei foarte mici ale românilor.

 

De asemenea, trebuie remarcat faptul că ornamentul vertical ascendent al mânecii nu oferă aproape niciodată, printre ruteni, această formă pronunțată de frunze, flori sau muguri de flori, care apare în rândul românilor, cu o varietate atât de abundentă de figurații: mult mai mult, cele două crenguțe care, de fapt, se desprind de o bandă mediană verticală și se abat, fie simetric, fie alternativ, în ambele direcții, cel mai adesea au doar rozete cvadrangulare la capetele lor (tabelele 45, 46, 50, 51, 55).

 

Mai mult decât atât, diferențele observate aici apar doar izbitor în raioanele luate ca bază la începutul acestei cercetări: în regiunile în care cele două rase popoare ale provinciei se amestecă, în special în districtele Cernăuţi, între Storojineţ și Siret, diferențele se diminuează sau dispar complet. Acest fenomen este atât de inteligibil, încât poate fi explicat, atâta timp cât cele două popoare sunt, în Bucovina, atât de strâns legate între ele de absolut aceleași condiții economice, încât există, în mod necesar, pe teritorii locuite în comun, principalul interes al fiecărui om este, şi pentru unul, și pentru celălalt, și în orice moment, să nu fie smuls dureros din pământul care îi asigură pâinea necesară pentru trai, lui și familiei sale.

 

 

4). Concluzii. Ca urmare a considerațiilor de mai sus, următoarele concluzii pot fi trase, ca fiind pe deplin justificate:

 

Broderia meșteșugului țărănesc bucovinean, considerată unitară, din punct de vedere al formei, adică a distribuirii și folosirii metodelor de utilizare pe diferitele obiecte, ale căror podoabă trebuie să fie, cât şi prin caracterul ornamentării, cu atât de multe trăsături comune, încât nu se poate accepta o diviziune care să le distingă, în conformitate cu granița celor două limbi, o distincție care ar fi și mai puțin justificată, dacă observațiile au fost făcute doar pe tabelele 61, care prezintă tipare ale populației de limbă română și ale populației rutene de câmpie. Dimpotrivă, aceste motive constituie un ansamblu omogen și datorită concordanțelor multiple cu cele ale românilor care locuiesc în Transilvania, Ungaria și România, țări care se învecinează cu Bucovina, în ceea ce privește liniile principale și nu putem să ignorăm excepțiile locale, desemnându-le ca aparținând ornamentului neamului românesc.

 

Pe de altă parte, broderiile huţule (tabelele 62-75) se deosebesc de acest prim grup, într-un mod special, prin comportamentul exclusiv geometric al modelelor lor; au foarte puține trăsături comune cu restul ornamentelor bucovinene; dar, odată cu broderiile huţulilor din Galiția și ale rutenilor din câmpiile acestei provincii, vecinii lor imediaţi din nord și vest, concordanțele sunt astfel, încât, unite cu acestea din urmă, ele formează un grup distinct și independent, care este mandatar al motivelor artei populare rutene.

 

Stabilită în modul în care tocmai am văzut, împărțirea ornamentelor bucovinene în ornamente de afiliere românești și ornamente rutene va fi, fără îndoială, recunoscută ca fiind eficientă și chiar și în ceea ce privește vizualizarea la fața locului, aceasta din cauza disimilării reale care există. Cu toate acestea, ancheta critică este încă confruntată cu o întrebare, care rămâne deschisă: cea a modului în care ornamentul bucovinean, român sau rutean, are o cantitate atât de considerabilă de motive, care se regăsesc și în zone îndepărtate și străine, fără ca prezența lor în țară să fie suficient explicată prin dovada unei acțiuni reciproce, exercitată prin relații care au existat la un moment dat.

 

Această întrebare, care privește în special Bucovina, poate să apară, în mod logic și în același mod, şi în privinţa ornamentării lor în toate celelalte țări, menționate în filele acestei lucrări, și a căror artă populară are legături cu cea a Bucovinei; acesta este motivul pentru care soluția poate fi căutată și găsită, cu siguranță, numai ținând cont de considerentele unui domeniu absolut general și făcând partea lor, în condiții care sunt pretutindeni identice în ceea ce privește acțiunea lor; poate fi în următoarea formulă:

 

Este esența artei populare că, fără a fi influențată de granițele lingvistice sau politice, produce fructe identice oriunde condițiile generale de viață și obiceiurile obișnuite ale populației sunt identice, iar acest adevăr nu se aplică numai zonei teritoriale limitate a Bucovinei și nici regiunilor limitrofe, locuite de neamul românesc sau de neamul rutean, deoarece aria sa de acțiune este infinit mai largă.

 

Indiferent de spațiu sau timp, arta populară a ornamentației bucovinene ține laolaltă, ca o legătură intermediară între nord și sud, atât în ​​vastul teritoriu al Imperiului Rus, cât și în cel al întregii peninsule balcanice: se află în patrimoniul tuturor țărilor în care populația rurală trăiește, din timpuri imemoriale, în condiții similare și lucrează în același mod pământul autohton.

 

Toți locuitorii au propriile lor modalități de gândire și de simţire; același orizont, destul de limitat, este comun tuturor; prin urmare, nu este surprinzător faptul că uneori intențiile și măiestria artei casnice din satele lor îndeplinesc aceleași forme și rezultă în aceleași creații, în ciuda absenței influențelor comune sau reciproce.

 

Și dacă, totuși, se simt diferențe esențiale în ornamentaţia acestor popoare, prezența unor modele identice nu dovedește mai puțin faptul că această artă își are rădăcinile într-un pământ comun, din care înflorește primăvara impresiei estetice populare pretutindeni, cu valoare egală, cu flori care se reunesc armonios, pentru a compune marele și minunatul buchet al artei populare din Europa de Est”.

 

 

[1] Huţulii, un element etnografic evident provenind dintre ruteni, cărora le sunt îndeosebi apropiaţi prin felul de a trăi, locuiesc în regiunea muntoasă a țării, care se află la sud de Ceremuş și se învecinează cu Galiţia; în ceea ce privește podoabele costumelor și broderiile pe care le folosesc, acești oameni prezintă anumite particularități caracteristice, care îi deosebesc de rutenii din părţile de câmpie; pentru aceste particularităţi ale artei lor ei sunt menţionaţi aparte.

[2] Minişterguri – n. n.

[3] Pentru numirea diverselor piese folosesc şi denumirile în limbile ţării, punând, mai întâi, cuvântul românesc, apoi pe cel rutean sau, în sfârşit, pe cel huţul, când el este distinct. Fiecare trecere de la o limbă la alta este marcată de o paranteză.

[4] În reproducerea fotografică a cămășilor, partea inferioară este întotdeauna omisă.

[5] Datorăm domnului Marian, profesor la Suceava, o lucrare foarte detaliată, privind vopsirea, în rândul românilor: Chromatica poporului românu, de S. Fl. Marianu, București 1882, Tipografia Academiei Române.

[6] Aloïs Riegl, Altorientalische Teppiche, Leipyig 1891, T. O. Weigl Suce.

[7] Prof, Michel Haberlandt, Ősterreichische Volkskunst, Wien 1911, J. Loewy.

[8] Aloïs Riegl, Die spätrömische Industrie, Wien 1901, Imprimeria cezaro-crăiască.

[9] Neugebauer und Orendi, Die spätrömische Kunstindustrie, Wien 1901, Imprimeria cezaro-crăiască.

[10] Vezi Trachten und Muster der Mordvinen, de Axel O. Heikel, Helsingfœrs, 1897-1899.

[11] În acest sens, se atrage atenția asupra asemănării absolute a doi termeni: o piesă de îmbrăcăminte liberă, pe care femeile Mordvin o poartă, în afară de alte articole, și care a primit, la mordvini, numele de seman sau de suman; tocmai cu același termen, suman sau sukman, românii desemnează haina maro, cu mâneci, purtată în Bucovina de populația celor două neamuri și de cele două sexe, așa cum s-a arătat la început, despre costum.

[12] L’ornament national russe, de W. Stassow, St. Petersburg, 1872.

[13] Este de mare interes să remarcăm relația strânsă care există între ornamentarea obiectelor și vazele de lemn ale populației țărănești din Suedia și cea a țăranilor din Bucovina. A se vedea Peasant Art in Swede, Laponia, Iceland, numărul de toamnă, 1910.

[14] Ornamente südslawischer nationaler Haus- und Kunstindustrie, de Félix Lay, Agram, 1871, până în 1884. Împreună cu Halm și Goldmann, la Viena, I, Babenbergerstrasse 1.

[15] Ornamente ale industriei casnice a Ungariei, text de Ch. Pulszky, desene ale părintelui Fischbach, Budapesta, 1878, tipărită de Imprimeria universitară.

[16] Autorul acestei lucrări a întocmit și o colecție de modele de covoare bucovinene, o lucrare care va fi publicată în scurt timp.

[17] Ornamente der Hausindustrie ruthenischer Bauern (cu livrarea desenelor de broderie), publicată de Muzeul municipal de arte și meserii, Léopol 1883, reunite cu Louis Vierzbicki.

[18] Vezi următoarele lucrări: Minerva Cosma, Album de brodării și țesături romanești, Institutul artistic Jos. Drotleff, Sibiu; Comșa, Din ornamentica română, Institutul artistic Jos. Drotleff, Sibiu și A. Tzigara Samurcaș, Arte în România, Vol. I, studii critice, București 1908.


Comments are closed