Kogaion, Muntele Zidit de Ştiutorul de Cer (III) | Dragusanul.ro

Kogaion, Muntele Zidit de Ştiutorul de Cer (III)

Imagini din cartea: Atanasov, Georgi, Tracian rock cult center on the river Taban, Silistra / „The sacred Vallex of Zalmocsis”, Silistra 2006

 

Nicolae Densuşianu, un istoric al culturii, de la cumpăna veacurilor XIX-XX, la fel de celebru în Europa de atunci şi de acum ca şi Iacob Grimm, căuta Kωγαιον (Cogaion) sub semnul simbolic al Columnei boreale, pe care legendarul geograf Scymnus din Chio o localiza „pe culmea unui munte de lângă Istrul de jos” [1], autorii târzii contrazicându-se asupra locaţiei şi susţinând că s-ar afla „unii lângă strâmtorea de la Gibraltar, alţii în Alpi, în Pirinei, ori pe colţul estrem al peninsulei numite Bretagne”[2]. Argumentele erau convingătoare din partea tuturor, în ciuda faptului că o altă sursă străveche, istoricul grec Ephor, „care cercase să aducă o lumină asupra timpurilor ante-homerice”, parcă susţinând aproximativul lui Scymus, localiza, ca şi acesta, muntele cu altar „regiunea boreală o ocupă scythii” [3], „însă în părţile de apus ale acestora, în apropiere de celţi”[4].

 

Folosind informaţiile lui Diodor Sicul, Densuşianu, care nu vedea în celţi a treia cultură a preistoriei, meşteşugarii, răspândită printre culturile agrare şi păstoreşti, acceptă ideea unei populaţii şi nu a unor enclave ocupaţionale, care întemeiază cetăţile, în lungul Dunării, concluzionând că „celţii erau răspândiţi, în vechime, în grupe mai mult ori mai puţin considerabile, până lângă Scythia”[5], iar dovada grupărilor meşteşugăreşti, stabilite în diverse zone ale Europei şi Asiei o sugera, nepremeditat, şi Stephan Byzantinul, care constata că „agathyrsii sau tursenii cei avuţi de aur, ce locuiau lângă râul Maris (Mureş, din Transilvania), erau consideraţi ca un popor celt[6], deci un fel de concreteţe a mitului lui Hefaistos, care se alătura miturilor mult mai cunoscute, în vremurile noastre, ale lui Abel şi Cain.

 

 

Rolul ginţilor de meşteşugari (mineri, fierari, ţesători, olari etc.) în conturarea unor viitoare centre urbane de-a lungul şi de-a latul Europei boreale nu este contestat de nimeni, dar „osia comună ceriului şi pământului”[7] ţine de o cultură şi mai veche, cu mult anterioară vremilor în care grecii au numit populaţiile de la nord de cel mai nordic oraş elen, Keltoy, celţi, numele roman de gali fiind ceva mai târziu, dar definind aceleaşi populaţii europene, în rândurile cărora se stabiliseră meşteşugari, care, cu timpul, aveau să devină lideri zonali, precum legendarii Brennus, Siegfried sau – de ce nu – Bogdan Cuhea (fierarul) din Maramureş, legendarul descălecător real al Moldovei.

 

Folosind o cantitate uriaşă de mărturii străvechi, Nicolae Densuşianu identifica numeroase culmi muntoase cu statut de Kωγαιον (Cogaion), inclusiv în „Ardealul de astăzi”[8], „pe care Scymnus îl numeşte înlăuntru[9] sau „ad coronae speciem arduis Alpibus munita”[10], dar nu şi în Densuşul natal dau în Nîmes-ul ziguratului descoperit şi descris de Victor Hugo[11] şi Paul Perdrizet[12], încă de prin anul 1832, La tour Magne à Nîmes însemnând, ca şi Densuş, o „clădire care pare să fi intrigat imaginația populară. I s-a împrumutat o antichitate fabuloasă și destinații străine”[13], Hippolyte Bazin încercând să localizeze originea templului într-o difuză epocă „helenică”, pentru că nu-şi putea imagina că ar fi putut exista în Europa o civilizaţie superioară, din care se trag inclusiv cea egipteană şi cea sumeriană, deşi templul din Nîmes, ca şi cel din Densuş, ca şi multe altele scufundate la rădăcina pădurilor europene, este „o mărturie aproape unică a unei civilizații dispărute, (care) are cu atât mai multă valoare și merită într-o mare măsură atenția și respectul celor care iubesc antichitățile naționale” [14]. Nici măcar ideea de zigurat european, deci de munte zidit (Ko Ga sau Go Ga) de către ştiutorul de Cer (Io Anu) nu intrase în lexicul limbilor care se trag din limba boreală a zeilor, chiar dacă intuirea miraculoasei civilizaţii dispărute începuse să se întrezărească prin anumite scrieri, întotdeauna în relaţionare cu Muntele Sacru, deşi Muntele Lumii, pe care Mircea Eliade îl identifică şi drept arbore al lumii[15], era el însuşi un fel de Casă a lui Dumnezeu, dovadă că „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[16], considerându-se că „templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[17].

 

 

„Părţile extreme ale osiei dintre pământ şi ceri se numeau Cardines mundi (ţâţânile lumii), cele de nord, Septentrio sau axis boreus, cele de sud, Meridies[18]. Ele atingeau, de o parte şi de alta, suprafaţa globului te­restru şi reprezentau astfel anumite puncte ale geografiei celeste şi terestre”[19]. Ovidiu vorbea, în acest sens, despre „axis boreus, pe pământul din stânga Pon­tului Euxin”[20], despre Cardinele lumii sau osia boreală (axis gelidus) din ţara geţilor[21], Apollodor din Athena – despre polul universului[22], Virgilius – despre osia cea înstelată a cerului[23], doar bătrânul Homer folosind pe bună dreptate pluralul, pentru că era mai aproape de memoria vremilor cărunte şi, între timp, uitate ale Europei, şi ştia Homer că au fost multe la număr „columnele cele lungi, ce le suportă Atlas, şi care ţin cerul în jurul pământului”[24].

 

În lista lui At. Marienescu figurează, cu statut de Kωγαιον (Cogaion), dealul Kokkygion, „ce, mai înainte, s-a numit Thornax, în Argolis, o provincie în Grecia veche”, dealul „Káïkos, din Mysia”, „Caecubus ager, anume unghiul su­dic al ţării Volscilor”, „Caecubus mons, între Terracina şi Gaeta”, „Kikykos, în Mysia”, „Kokylitae, în Aeolis, provincie în Grecia”, „Kykloboros, în Attica”, „Ceginabara, lângă Panciova”, „Cocajon, un munte ce face o parte din lanţul Carpaţilor, în Dacia, şi de unde izvorăşte un râu, Cocajon, ce se crede a fi Bistriţa”[25], „Cocajon, munte înalt în judeţul Argeş, la hotar lângă Olt, ale cărui poale le spală apa. Acest munte are o peşteră, în care se zice, că a stat ascuns, câtva timp, Zamolxis, filosoful şi legistul dacilor”[26].

 

 

„Unii scriitori, aşa dau mun­tele Cogaeonus, la stânga Dunării, şi anume „vârful Carpaţilor dinspre Moldova: Kaszon sau Kaszin”, pe Kogajon al lui Strabon, şi numele Caucazului, numit în limba persană Koh. Muntele Kaszon nu există în România, se pare că D’Anville a luat acest nume drept Ceahlău, aşa cum se numeşte vârful cel mai înalt al Carpaţilor, în judeţul Neamţ. Grimm regăseşte Kogeonul în Caucalandensis locus. Katacsich, în Gogány, la Mica, în Transilvania[27] şi aşa mai departe, adică fiind dată de o parte mărturia lui Herodot, care vorbea despre o încăpere, săpată sub Casa Bărbaţilor, din porunca lui Zalmoxis, şi mizându-se exaltat pe exotica fabulaţie a lui Strabon, conform căreia, fără dovezi anterioare, „Zamolxis s-a retras într-un munte cu stânci, iar acesta nu a putut fi Goganu, ci Kűkűllö sau Kokel, pentru că numai că muntele Kűkűllö e cu stânci, şi pe lângă el curge un râu cu asemene nume, ba şi izvorăşte din el, şi, în acest mod, stăm mai aproape de aserţiunea lui Strabon[28].

 

În mod surprinzător, care poate contraria pe dogmatici, fiecare astfel de localizare, inclusiv cele de pe Târnave, pornindu-se de la numele unguresc al râurilor, Kűkűllö, este corectă, cu condiţia ca muncelul sau dealul, ambele cu statut de munte, să aibă şi peşteră, şi nişte ruine enigmatice şi pe veci ignorate prin toponimul „la cetate”. Pentru că zidirea, fie aceasta doar o piatră de altar, un stâlp de piatră sau, caz şi mai fericit, un zigurat consacră funcţionalitatea Kωγαιον (Cogaion), care ţine de începuturile religioase ale omenirii, de ceremoniile totemice, transformate, ulterior, în mistere, stabilite, după cum scria Platon, „de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[29].

 

 

Ceremoniile acestea, săvârşite în cadrul „urcări pe munte pentru contact direct cu cerul și rugăciuni lipsite de intermediari învestiți cu asemenea ocupații”[30], desfăşurat prin „Fenomenul horal… axată pe un fenomen polisemic și polivalent, pe tema horei[31], subliniază „nostalgia cosmotică a românului”[32], ritualul de pe munte însemnând, atunci, adică în vremuri imemoriale, „fereastra cosmicului”[33], adică „Drumul spre Paradis… care este același drum spre munte, aceeași ascensiune, care de cele mai multe ori se face în mod simbolic… drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[34]. Ceea ce în alte limbi defineşte toponime – de pildă gora sau hora la slavi înseamnă deal, munte, iar kalinda înseamnă colină, la neamurile semitice –, la noi, românii, s-a păstrat cu conotaţie ritualică, hora însemnând un dans ritualic, săvârşit, în luna mai, pe măgură (Ma Go Ra = Primăvara pe Muntele Soarelui, Ma fiind, în toate limbile europene, numele Primăverii, preluat de la luna mai, „fata pământului”), iar colinda desemnând cântările instrumentale, de pe munte, cântate la echinocţiul de primăvară (Ko Lin Da = Muntele Luminii Întărite, la solstiţiul de iarnă omagiindu-se Ka Li = Naşterea Luminii). În baza aceluiaşi principiu, bazându-mă şi pe inscripţiile feniciene din Mediterana, toate scrise în limbaj monosilabic, de către „zeii care prezidează diferite zile ale lunii”[35], pot îndrăzni să înţeleg în grecescul Kωγαιον, transcris după rigorile limbii vechi elineşti, un Ko Ga Io Anu sau, mai curând, Go Ga Io Anu[36], funcţionalitatea templului din munte, cu iniţieri în efemer (peştera), şi în etern (locul unde se „întâlnesc” simbolic Cerul şi Pământul), sau indicarea muntelui cu altar şi peşteră drept Muntele (GO sau KO) Zidit (GA) de Ştiutorul (IO) de Cer (ANU).

 

 

Ceea ce încerc să desluşesc în mitologia străveche, pe calea unei cărţi de vreo 6-700 de pagini, pe care o voi numi, pentru că întregeşte o carte de prin 2005, Datina, Biblia Românilor, va sluji şi proba ipoteza că spiritualitatea românilor, prin Datină şi prin Limbă, conservă cu neaşteptată, deşi mimetică fidelitate, spiritualitatea creată, conform scrierilor vechi, în limba zeilor, numită, ulterior, dar mult prea ulterior, latina vulgară.

 

 

[1] Anonymi vulgo Scymni Chii Orbis Descriptio, în Geographi graeci minores, Ed. Didot, Vol. I, v. 188-195 – apud Densuşianu, p. 380

[2] A se vedea: Müllerus, Geographi graeci minores, I. pp. 202, 203. Bertrand, La Gaule avant les Gaulois, pp. 299, 300 – apud Densuşianu, p. 380

[3] Ephori, Fragmentul 38, în Fragmenta Hist. graec., I, p. 243. De asemenea, şi la Scymnus, regiunea geografică a nordului aparţine scythilor – apud Densuşianu, p. 390

[4] Densuşianu, p. 390

[5] Diodori Siculi, lib. V, c. 32 – apud Densuşianu, p. 391

[6] Stephanus, Byz. – apud Densuşianu, p. 391

[7] Strabonis, Geogr., lib, II, c. 5, 2 – apud Densuşianu, p. 394.

[8] Jornandis, De Getarum origine, c. 5: Introrsus illi (Danubio) Dacia est, ad coronae speciem arduis Alpibus munita – apud Densuşianu, p. 393.

[9] Această expresiune mai este şi astăzi în uz la poporul român. Cei care călătoresc din România, ca să meargă în Ardeal, spun că se duc „înlăuntru” – apud Densuşianu, p. 393.

[10] Hyperboreii, după cum ştim, locuiau în părţile de nord ale Istrului de jos, ale Pontului Euxin şi dincolo de munţii Ripaei sau de Carpaţii meridionali. În cele mai vechi fântâne geografice, însă, în loc de Ripaei figura numele de Adria (Aδρίας). „Cei dintâi care au descris regiunile pământului, ne spune Strabo (XI. 6. 2), numeau sauromaţi şi arimaspi pe hyperboreii ce locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”. Este evident că, şi aici, sub numele de Adrias nu se înţelege teritoriul de lângă marea Adriatică. Nimeni nu aminteşte de arimaspi şi sauromaţi în părţile acele. O suburbie a Filipopolei era numită, pe la anul 227 după Christos, vicus Ardilenus (C. I. L., VI, nr. 2799). Foarte probabil că locuitorii acestui vicus au fost emigraţi ori strămutaţi acolo din părţile de nord ale Istrului, din Ardeal; în pasagiul lui Scymnus, relativ la Columna boreală, se mai spune, în ultimul vers: „De aici (din ţinuturile istrienilor) se începe, după cum se zice, cursul Istrului”. Însă sub aceste cuvinte nu sunt nicidecum de a se înţelege izvoarele, ci ca­taractele Istrului. După Strabo (VII.3.13), Dunărea se numea Istru numai de la ca­taracte, în jos – apud Densuşianu, p. 393.

[11] Hugo, Victor, Les Orientales. Les voyage de la Syrie, Scrisoarea I La Rhin, Paris 1838

[12] Perdrizet, Paul, Le monument de Hermel, în Syria / Revue D’Art Oriental et D’Archeologie, Tome.19, Paris, 1938

[13] Charles-Roux, Jules, Nîmes, Paris, 1908, p. 35

[14] Bazin, Hippolyte, Nîmes Gallo-Romains, Paris 1843, p. 39

[15] „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)” – Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[16] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[17] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[18] Vitruvii, De architectura, lib. IX, 1, 4: „Id (coelum) volvitur continenter circum terram utque mare per axis cardines extremos. Namque in his locis naturalis potestas ita architectata est collocavitque cardines tanquam centra, unum a terra et a mari in summo mundo ac post ipsas stellas septentrionum, alterum… sub terra in meridianis partibus”. Isidori, Originum, III, 32, 1, 2: „Sphaerae motus duobus axibus involvitur, quorum unus est septentrionalis, qui nunquam occidit, appellaturque Boreus; alter Auslralis, qui nunquam videtur et Austronotius dicitur. His duobus polis moveri sphaeram cocli dicunt”. Ibid. III, 36: „Poli… Horum alter est sep­tentrionalis… appellaturque Boreus; alter Australis”. Ibid. III, 37: „Cardines coeli extremae partes sunt axis. Et dictae cardines eo, quod per eos vcrtitur coelum”. Ibid. XIII, 1, 8: „Cardines autem mundi duo, Septentrio et Meridies, in ipsis enim volvitur coelum” – Densuşianu, p. 394.

[19] Denusuşianu, p. 394

[20] Ovidii, Trist., lib. IV, 8, 41-42: „Vita procul patria peragenda sub axe Boreo, / Qua maris Euxini terra sinistra jacet – Densuşianu, p. 394.

[21] Ovidii, Pontica, lib. II, 10, 45-50: „Ipse quidem extremi quum sim sub cardine mundi… / Te tamen intueor, quo solo, pectore, possum, / Et tecum gelido saepe sub axe loquor… / Inquc Getas media visus ab urbe venis” – Densuşianu, p. 394.

[22] Apollodori, Bibl., lib. II, 5, 11, 13 – Densuşianu, p. 395.

[23] Virgilii, Aen., IV, v. 482: „maxumus Atlas Axem humero torquet stellis ardentibus aptum” – Densuşianu, p. 395.

[24] Homeri, Odyss., I, v. 53, 54 – Densuşianu, p. 395.

[25] Diction. univers d’istoire et de Geographie, de M. N. Bouillet, Paris 1854: „Cocajon, mont, qui fait partie dela Chain des Carpathes en Dacie et d’au sortait un riv Cocajon, qu’on croit etre le Bistritz – Marienescu, p. 5.

[26] Dicţionar topografic şi statistic al României, de Dimitrie Frunzescu, Bucureşti 1872 – Marienescu, p. 6.

[27] Tocilescu, p. 599 – Marienescu, p. 6.

[28] La numele Kokkygion s-a spus că dealul acesta, mai înainte, s-a nu­mit Thornax, în Argolis. Thor din dar, tar (diftongul Tau-rus) = deal, munte, na, loc, şi ava = apă. Se află Cogâlnic, pârâu mic, în jud. Cahul, de unde Cogălnic-ianu – Marienescu, p. 10.

[29] Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14

[30] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 359

[31] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[32] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 363

[33] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 363

[34] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[35] Cooke, G. A., A Text-Book of North-Semitic Inscriptions, Oxford, 1903, p. 69

[36] „Mitologia tracă, considerată „prima istorie a Europei”, s-ar fi născut în Cogaion sau Gogaion” – Munteanu, Elisabeta, Motive mitice în dramaturgia românească, Minerva, Bucureşti 1982, p. 126


Comments are closed