Kogaion, Muntele Zidit de Ştiutorul de Cer (I)

Ţărăncuţă cu tulnic, pe muntele Găina

Mitul muntelui sacru, anterior cu peste un mileniu celui zalmoxian, are drept personaj iniţiator „bătrânul înţelept”, termen cu sinonime semnificante, formulate în diferite limbi care aveau să se formeze din limbajul totemic primordial, prin cuvintele, cu sensul de „bătrân înţelept”, „osiris”, la egipteni – „mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi fost pelasge”[1], „calusar”, la sumerieni, „shu”, iar mai târziu „lao tse”, la chinezi, „odin”, la scandinavi, „budha”, la inzi, sau „baditza”, la vechii elini. „I-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[2]; iniţial, deci „în faza etnografică”[3] a omenirii, personajul acesta mitic s-a numit, la toate populaţiile, ca prim iniţiator, „anu” şi, pentru că el stabilise regulile, inclusiv cele astronomice, discipolii săi l-au mutat în cer, cu care l-au şi identificat, Anu însemnând Cer[4] pentru toate civilizaţiile primordiale ale omenirii. „După Anu, Enlil[5], Enki şi Nin-harsagga / au condus capetele negre (pelasgii, care întâi „au ocupat peninsula şi insulele greceşti, au trecut, apoi, în diverse perioade, în Italia şi s-au răspândit prin Asia Mică, sub nume obscure, precum Khatti, Hethei, Chitim, Hitiţi”[6])… de pe un pământ, pe alt pământ”, se spune în cea mai veche poveste a Creaţiei, „Locust Charm”[7], în Uruk zidindu-se „templu pentru zeul cerului Anu şi pentru Ishtar[8], zeiţa dragostei”[9]. „El a examinat bolta înstelată şi a redus într-un sistem armonios mişcările celor şapte stele ale Ursei Mari”[10], după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori”[11] şi  „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[12].

„Muntele Lumii”, pe care Mircea Eliade îl identifică drept arborele lumii, susţinând că „simbolismul Arborelui Lumii[13] este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[14], a însemnat, din vremuri imemoriale, altarul, templul, biserica, moscheea, pentru că „templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[15], iar „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[16]. Statutul sacru al muntelui, de-a lungul întregii istorii religioase a omenirii se datorează faptului că muntele crea impresia locului în care Cerul şi Pământul se ating, determinând şi sugerând o dublă identitate, cea de „munte al Cerului şi al Pământului”[17]. Există, desigur, în această împreunare în armonie şi nişte rămăşiţe de cult falic, iar argumentul principal îl putem găsi în erudiţii arheologi biblici, care au constatat că elementul iniţiatic al peşterii din munte, dincolo de iniţiere în pământesc, în vremelnicie, simboliza şi încă mai simbolizează un anumit „tip al uterului matern”, că „peştera este legată de origini, renaştere şi iniţiere”, în care  „cuvintele voi coborî prevestesc Întruparea”, iar înălţarea, suişul se referă la „eliberarea… din robia păcatului şi a morţii”[18].

În simbolistica literaturii religioase anterioare Bibliei, muntele are pajişti strălucitoare în vârf, stăpânite de Venus (Inana) şi de Marte, (Nergal), Marte fiind menţionat în imnuri drept „stăpânul marelui munte”, „al muntelui de unde răsare Soarele”[19], rolul lui Venus fiind incredibil de bine păstrat, ca semnificaţie iniţiatică, şi redat într-un cântec românesc, pe care poetul T. Robeanu (istoricul şi politicianul George Popovici), l-a auzit, în 1890, de la Victor Andronicescu din Fundul Moldovei: „A codrilor crăiasă / Şi a zmeilor mireasă / Iese, seara, într-amurg, / Paşte cerbii sus, pe runc, / Ciutele şi caprele / Şi le mulge laptele / Şi-l încheagă în fântână / Să nu iasă altă zână, / Şi îl face mândru caş, / Bolovan de bicaş, / Şi îl pune în părău / Să-l spele apa mereu, / Să-i treacă dorul de zmeu” [20].

Textul câmpulungean reprezintă o relicvă carpatică a timpului lunar („crăiasa… paşte cerbii”, deci timpul, tutelat de Capricorn), „zmeul”, de care ar urma „să-i treacă dorul” fiind Soarele.

Mitologiile lumii stabilesc în simbolul „a codrilor crăiasă” din textul „poporan” câmpulungean identitatea „Dea Runcina”, numită, în vremurile noastre vechi, Eftepir (Isis – în egipteană, Ishtar – în sumeriană, Lucia – în latină, Alba – în celtă, Maia – în slavă), Luna fiind primul „iniţiator” în peşteră, rolul ei mistic fiind preluat, ulterior, de imitatorii Rhadamanthys, Minos şi, în final, de Zalmoxis[21].

Conform mitologiei carpatice străvechi, Crăiasa Zăpezii (şi a Florilor, Stăpâna Lupilor etc.) Eftepir, adică Luminoasa sau Alba, ar fi fost transformată, iniţial, în mesteacăn de către zânele geloase şi, apoi, transformată de Soare în Crăiasa Zăpezii, cu palat celest deasupra nourilor. În mitologia slavă, Pământul avea o fiică, primăvara, care se numea Maia (luna mai), fata fiind îngropată într-o peşteră, din pricina dragostei cosmice imposibile, şi eliberată, apoi, de către Soare şi urcată sus, pe Cer, drept zeiţă.

La fel se întâmplă şi cu „Zeiţa Ishtar, marea zeiţă-mamă, zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei”[22].

În străvechiul text sacru, păstrat prin munţii câmpulungeni cale de milenii, se vorbeşte, deci, despre Lună, stăpâna Timpului calendaristic (timpul care aparent moare şi reînvie în Capricorn) şi despre „caşul”, pe cate „îl încheagă în fântână”, adică Pământul, cu cele trei „ceruri” ale sale.

Primul mărturisitor al lui Zalmoxis („Zalmoxis era o funcţiune saturniană”[23]), Herodot, (484-425 înainte de Hristos) nu vorbeşte decât indirect despre peştera iniţiatică („a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor”, apoi „a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană”[24] sau, în traducerea lui Tocilescu, „el săpă, în această locuinţă, o chilie sub pământ”[25]), iar numele dealului sau muntelui în care Zalmoxis şi-ar fi durat locuinţa pământeană şi subpământeană nu este menţionat. Nici măcar o precizare geografică zonală, pe o parte sau alta a Dunării, nu întâlnim la Herodot, deşi formularea „unii dintre aceştia socotesc că acesta este Nebeleizis”, deci Gebeleizis, sugerează muntele, „gebalie” însemnând şi acum, în limbile semitice, „muntean”, Gebeleizis nefiind o altă identitate, ci o calitate, aceea de „muntean”, ceea ce îl identifică, de fapt, pe Zalmoxis cu Marele Păstor (asta înseamnă Enlil[26], deşi Ahura Mazda, adică Sfântul Cer, îi mai spune lui Spitama Zarathustra că Enlil înseamnă şi Fiul Muntelui, şi Fiul Cerului). Şi tot Herodot era de părere, în secolul V înainte de Hristos, că Zalmoxis „a trăit cu mulţi ani înainte de Pytagoras”[27] (580-495), deci cel mai devreme în secolul VII-VI înainte de Hristos, sau, cum sublinia Mircea Eliade, „Zalmoxis îşi face apariţia într-o istorie religioasă care îl precede”[28]. Aceleaşi afirmaţii, preluate probabil din Herodot, deşi mai esenţializat, pot fi găsite şi în Obiceiuri barbare, de Hellanicos din Mitilene, cronicar antic grec, din secolul al V-lea înainte de Hristos, care a trăit în Mitilene şi care, spre deosebire de Herodot, nu a călătorit, ci şi-a scris cărțile, bazându-se pe sursele din scrierile existente.

Abia odată cu Strabon (aproximativ 63 înainte de Hristos – 26 după Hristos), deci la vreo 500 de ani după Herodot şi Hellanikos din Mitilene şi la vreo 6-700 de ani după Zalmoxis, apare şi mitul Kogainon, dar cu sublinierea „se povesteşte că”[29], într-un context în care vorbeşte despre „Tomuki”, primii şamani şi legiuitori, precum Zalmoxis sau scitul Anacharsis, care se pretindeau „înţelepţi ai voinţei zeului” (Cerurilor)[30], despre mitul intrării în peşteră, în general, precizând că şi legendarul „Minos a fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[31], şi că aceşti şamani promovau, în numele zeilor naivităţii populare, „îndemnuri, reguli de cârmuire”[32] şi că „promulgau legile în faţa oamenilor ca şi cum ar proveni de la zei”[33]. Cum Zalmoxis este încadrat conştient, de către Strabon, între aceşti manipulatori de imaginaţie comunitară, cred că e bine să ştim că ei erau obligaţi „să cunoască cântecele prescrise de legi şi câteva măsuri de muzică”[34] şi că, în cazul traco-geţilor, legile cântate, ca să nu se uite, cum preciza Aristotel (427-347 înainte de Hristos, se numea „peanul[35] tracilor”, „numit de eleni imnul Titanilor, şi, pentru că acesta imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”[36].

După Strabon şi, mai ales, începând cu secolul XIX „al lui Jacob Grimm”[37], începe vânătoarea localizării Kogainonului, muntele şi „râul, limpede cleştar, curgând din peşteră spre răsărit”[38], care, deci, după cum scrie şi în Ramayana, epopee sanscrită din secolul VI înainte de Hristos, în care se surprind două caracteristici esenţiale complementare, sesizate involuntar şi aproape subconştient de către erudiţii ultimelor veacuri, „învierea, odată cu venirea primăverii”[39], în relaţionare cu conceptul „mănăstire (în sensul de altar, templu – n. n.) în stâncă şi pe stâncă”[40].

Ca să putem purcede mai departe cu tentativele de înţelegere, trebuie să revenim la Srabon, pentru a conştientiza pe deplin că „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[41]. Şi-abia după ce ne vom fi dumirit asupra poveţei marelui geograf, poate că vom admite şi ideea că „mitologia tracă, considerată „prima istorie a Europei”, s-ar fi născut în Cogaion sau Gogaion”[42], fără ca denumirea aceasta să însemne un toponim, ci un anume ritual iniţiatic din vremea când „casa sfântă, casă a zeilor, în locul sfânt nu a fost încă făcută”[43], dar „zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Noua l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează”[44]. Textul acesta akkadian a fost scris între anii 3200-2100 înainte de Hristos, dar nu mai târziu de anul 2.100, deci în urmă cu mai bine de patru milenii de aparenţa înşelătoare a contemporaneităţii noastre.

Vatra Dornei, muntele Ouşorul – de Mattias Adolf Charlemont

[1] Strabon, Geografia, I, I, 4, Cluj, 1974, p. 30

[2] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[3] Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Humanitas, Bucureşti 1992, p. 48

[4] Kassak, Enn; Veede, Raul, Understanding Planets in Ancient Mesopotamia, vol. 16, Folklore, Tartu, 2001, p. 12

[5] „Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului” – Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 65

[6] Sergi, G., Mediterranian Race, London, 1901, p. 33

[7] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 63

[8] „fata lui Anu” – The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998, III, p. 12

[9] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998, p. 1

[10] The Canon of Shu, în Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism (Dialoguri între Ti şi Shun: anii 2205-1767 î. H), Oxford, 1891, p. 39

[11] Ibidem, p. 40

[12] Ibidem, p. 39

[13] „Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ” – Katha-Upanishads, în The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884, 2, p. 37

[14] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[15] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[16] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[17] Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their Representation, Groningen, 1997, p. 13

[18] Usca, Preot Ioan Sorin, Tâlcuirea sfinţilor părinţi / Comentarii la Cartea Facerii, Bucureşti 2002, p. 193

[19] Sjöberg, A.; Bergmann, E, The Collection of the Sumerian Temple Hymns, Locust Valley, 1969, p. 88

[20] Convorbiri Literare, Anul XXV, No. 9, Bucureşti, 1 decembrie 1891, pp. 705-716

[21] Strabon, Geografia, II, X, 6, 8, p. 446

[22] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literature of the East, I, London, 1917, p. 235

[23] Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Editura „Rosmarin”, Bucureşti 1996, p. 35

[24] Herodot, Istorii, Bucureşti, 1964, VI, p. 96

[25] Tocilescu Gr. G., Dacia înainte de Romani (operă premiată de Societatea Academică Română la 1877 din Fondul Odobescu), Annalele Societatei Academice Romane, Sessiunea annului 1877, Tomulu X, Bucuresci 1877, Bucuresci 1880, pp. 680

[26] Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta — The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson, pp. 11 şi 12

[27] Herodot, op. cit., pp. 96-97

[28] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Genigis-Han, Humanitas 1995, p. 40

[29] Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, VII, 3, pp. 5-11

[30] Strabon, Geografia, II, III, 5, p. 166

[31] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[32] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[33] Strabon, Geografia, II, X, 19, p. 454

[34] Strabon, Geografia, II, X, 20, p. 454

[35] Imn cântat pe mai multe voci, pentru glorificarea lui Apollo; în greacă i se spunea paian

[36] Strabon, Geografia, II, VII, 40, p. 220

[37] Grimm, Jacob, Abhandlungen zur Litteratur und Grammatik, Berlin 1866

[38] Vālmīki, Ramayana, Cartea a patra, traducere de Cristian-Radu Staicu, Bucureşti 2019, v. 27.13-19

[39] Tocilescu Gr. G., Dacia înainte de Romani (operă premiată de Societatea Academică Română la 1877 din Fondul Odobescu), Annalele Societatei Academice Romane, Sessiunea annului 1877, Tomulu X, Bucuresci 1877, Bucuresci 1880, p. 685.

[40] Marienescu, Dr. At, Caucaland în Dacia, în Transilvania, Nr. 1, Anul XXII, Sibiu – 15 ianuarie 1891, p. 5, note de subsol.

[41] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442

[42] Munteanu, Elisabeta, Motive mitice în dramaturgia românească, Minerva, Bucureşti 1982, p. 126

[43] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 67

[44] Ibidem, p. 70