„jus valacium, l’antigua et approbata lex”

Continuu să caut melodiile moldoveneşti, pe care Dimitrie Cantemir, „Principele Cărturarilor şi Cărturarul Principilor” – cum îl numea Iorga, le considera de o sacralitate primordială şi le înveşnicise în notaţia muzicală turcă, de el născocită, sau, cum zicea, mai târziu, un învăţat francez, Marcel Montandon, despre cântele noastre, descinse din „tradiţia primordială” (francezii nu au cuvântul datină), fiind o muzică aparte, care „conduce spre comorile antichităţii: miturile primordiale”. În vrăjmăşie cu Cantemir sau Montandon, dascălul Coresi, Antim Ivireanu sau Iacob Putneanul stigmatizau horele noastre drept „păgâneşti, diavoleşti”, de parcă bezna ecleziastică de atunci s-ar fi încropit din intransigenţa faţă de muzică a extremiştilor religioşi de astăzi.

Pentru mine înseamnă o mare bucurie să constat că muzica sacră doar de români moştenită preocupa o întreagă Europă intelectuală, încă din 1828, şi că naiul are în realitate, ca muscal, o rădăcină etimologică preluată de turci de la vechii elini, cea de mescal.

„Instrumentul foarte complicat al turcilor se numeşte mescal; este o specie mică de orgă, compusă din multe tuburi gradate în scopul formării mai multor octave ale sunetelor, care seamănă cu cele ale fluierelor câmpeneşti. Conţine până la 20-30 tuburi” (Journal des artistes et des amateurs, Deuxiѐme Année, No. I 6 Juillet 1828, pp. 219, 220)

Louis Rolin, în Musique Turque, spune că „dansurile se acompaniază, în mod obişnuit, de o tamburină, de un instrument de suflat numit mescal şi de un tambur (chitară cu grif lung, pe care Cantemir a făcut notaţiile sale muzicale – n. n.)”, în fiecare cântec întâlnindu-se „des ornements et des fioriture de tout espѐce” (Le Tam-Tam et la Lyre / Album de musique, de poésie et de danse, Rolin, éditeur du Tam-tam, Premiѐre année, No. 5, Paris – Dimanche 14  septembre 1828, pp. 1, 2). Exista, mai târziu, şi un drog, în Mexic, numit mescal (fumées du mescal), „folosit în practicile lor religioase”.

Marcel Montandon susţinea, în 1926, că „până prin secolul XIX, muzica românească du există decât în tradiţia populară. A fost un adevărat ajutor această tradiţie a însemnat un titlu de nobleţe şi că ea conduce spre comorile antichităţii: miturile primordiale” (Montandon, Marcel, La musique en Roumanie, în Encyclopédie de la Musique, Premiѐre Partie, Paris 1922). Pornind de la citatul din Strabon[1], care conferea „muzicii tracice” o origine tracică, inclusiv prin „elementele constitutive: melodie, ritm şi instrumente”, Montandon restrângea aria muzicală tracică la Agathyrsses de pe Mureş, argumentând cu citatul din Aristotel, prin care acesta susţinea că, la agatârşi, exista obiceiul  „de a cânta legile” (chanter leurs lois), ca să nu se uite, „metodă încă în uz, la Roma din timpul lui Cicero, pentru a învăţa Tablele XII”, iar „aceste legi, care au fost la baza legislaţiei greci şi romane, conţin dispoziţii care existau în jus valacium, l’antigua et approbata lex districtum valahicalium universorum (dreptul valah, cea mai veche lege încredinţată de valahilor – de fapt, pelasgilor, de către Zeiţa Vetrei, Histia sau Vesta – n. n.), „pusă în aplicare de Ducele de Făgăraş, prin secolul XVI” (în realitate, mult mai devreme, inclusiv în satele valahe din sudul Poloniei – n. n.).

Montandon vedea, în colinde „cea mai veche poezie latină, respectiv des chants saliens, dar şi, de data asta aproape corect, „les incantions magiques en latin barbare primitif (lingua prisca), citées par Caton”, incantaţiile acestea ale miturilor primordiale fiind compuse în limba zeilor, deci a civilizaţiei boreale, din megieşia celei polare. Si mai spune Montandon, apelând iarăşi la Strabon, că „persistenţa aceleiaşi muzici se probează şi prin folosirea aceloraşi instrumente”, pe care un alt mare depozitar de memorie al antichităţii, Pindar, le individualiza drept, scripă, nai şi cobză (la Montandon, fără argumente, sunt nominalizate „instrumentele pastorale”, adică… fluierul, flautul, telinca şi cavalul, deşi recunoştea „folosirea ceremonială a intrumentului: Le naï ou muscal qui n’est autre que la syringe ou fistula, la flûte de Pan”, iar cuvântul muscal, în loc de mescal, deja anticipează o bună documentare din surse literare româneşti).

[1] Strabon, Liv. X, chap. VI, Traduction de la Porte du Theilet Coray, Paris, An. XIII