JUBILEUL DE UN SFERT DE VEAC AL REGELUI ROMÂN CAROL I | Dragusanul.ro

JUBILEUL DE UN SFERT DE VEAC AL REGELUI ROMÂN CAROL I

 

Nu în fruntea unei armate, ca marii cuceritori, nici măcar cu un alai strălucit, ci modest, într-un incognito total, ca o persoană privată fără pretenții, însoțit numai de către Brătianu cel decedat zilele trecute și de secretarul acestuia, a apărut principele Carol Hohenzollern-Sigmaringen la granița României din Turnu Severin, un om ales de aproape toată plebeimea țării să ocupe tronul unei țări, care în acel moment era vasalul turcilor.

 

    Din cele aproape 700 de mii de voturi exprimate de popor, numai 124 au fost pentru altcineva. Majoritatea le-a primit el, care în țara sa, Prusia, datorită originii, nu era îndreptățit la domnie, și care avea numai modestul rang de locotenent. Acest lucru s-a întâmplat la 20 mai 1866. După două zile a ajuns în capitală, la București.

 

Situația găsită în țară de către principele de 27 de ani nu prea îi dădeau speranțe de o domnie lungă. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a avut loc la 8 decembrie 1861, dar acest lucru încă nu era considerat un reper istoric. Domnitorul Cuza, de al cărui nume se leagă momentul unirii, prin modul lejer cu care se purta cu bugetul statului, și cu viața privată dezordonată i-a enervat și pe proprii susținătorii, care cu o lovitură de palat, avută loc la 22-23 februarie 1866, l-au detronat și l-au trimis în exil. În asemenea condiții, ce garanție putea să aibă un străin, că va avea o domnie lungă, printre atâția băștinași avizi de tron? Că nici de dinafară el nu a sosit cu vreun sprijin. De acasă a primit numai un sfat, care zicea să încerce să se mențină singur, că nimeni nu-i va lua partea dacă va ajunge cu țara în vreun conflict armat.

 

Deoarece nu era ales domnitor al unei țări independente, trebuia să obțină acordul turcilor și a marilor puteri, și până la urma a reușit, dar nu fără a suporta nenumărate înjosiri. Apoi trebuia să pornească o luptă cu inflația monetară existentă în țară, cu dezordinea din armata, cu birocrații de neîncredere, cu invidia și gelozia venită din partea partidelor.

 

 

Acest principe tânăr a învins rând pe rând aceste piedici cu ambiția sa bărbătească, dar încă nu considera domnia sa întărită definitiv. Căci și acum trei ani (1888-n.a.), oligarhii români și partidele boierilor s-au revoltat împotriva sa, și se consideră că rezolvarea problemelor a fost o adevărată minune, datorată în exclusivitate seriozității și calmului său.

 

În războiul ruso-turc, interesele politice ale României au făcut să fie de partea rușilor, pentru a-și obţine independența. Rusia a acceptat această alianță, considerând că micuța Românie, comparativ cu puterea militară rusă, la un  tratat de pace internațional va avea numai un rol secund și într-o poziție care va conveni țarului.

 

CARMAN SYLVA, PICTAND O COPERTĂ DE REG. BISERICESC PT. CATEDRALA DIN BUCUREŞTI

 

Și s-a întâmplat, împotriva voinței diplomaţiei ruse, că, la 21 mai 1877, camerele legislative românești au declarat independența țării față de turci și au refuzat plătirea tributului. Însă evenimentele de pe front au făcut ca rușii să nu poată protesta, dându-și seama repede că vor avea nevoie de ajutorul românilor desconsiderați până atunci. Șansele schimbătoare din orice război au făcut ca armata rusă să ajungă într-o capcană. S-a dorit cucerirea Plevnei de ziua țarului, dar cu toate sacrificiile sângeroase, nu s-a reușit. Statul major rus era amenințat de un eșec răsunător, și inevitabil aveau nevoie de armata română, care cu un efectiv de 35 de mii de oameni și 108 tunuri și cu o divizie rusă se afla sub comanda principelui Carol. Acestă unitate militară a atacat puternic reduta de la Plevna, dar a fost respinsă. Pierderi și mai mari au avut românii la atacul asupra redutei Bucova, la 19 octombrie. La 10 decembrie, „leul” de la Plevna, Osman pașa, după o rezistență rar întâlnită în istorie, rămas fără alimente și având nenumărați răniți, s-a predat. Mai încolo, aceeași armată română a ocupat Vidinul, și istoricii recunosc, că numai datorită românilor nu au pierdut rușii campania. Însă recunoștința din partea rușilor s-a lăsat așteptată. La tratativele de pace din San-Stefano, românii nici măcar nu au fost invitați. Rusia considera că-și îndeplinește obligațiile dacă obține de la turci recunoașterea independenței românilor. Dar nici acest lucru nu a fost făcut gratis. Românii trebuiau să fie de acord, ca Basarabia, anexată de Moldova în 1856 și gurile Dunării să aparțină Rusiei, ei primind în schimb Dobrogea nelocuită și cu un climat nesănătos. Degeaba au făcut românii apel la congresul de la Berlin. Acesta nu numai că a aprobat schimbul propus de Rusia, dar a și condiționat recunoașterea independenței, ca evreii din țară sa aibă  drepturi egale cu ceilalți cetățeni. Așa, în 1879 camera legislativă româna a aprobat o lege, care acordă drepturi civile egale tuturor în practicarea religiei. Însă achiziţionarea de proprietăți cât și obținerea cetățeniei era condiționată de un domiciliu de 10 ani în țară. Numai după votarea acestei legi au recunoscut marile puteri independența României. Acceptarea independenței era prima treaptă, ca principatele să devină regat.

 

CARMEN SYLVA, ÎN BIBLIOTECA DIN SINAIA

 

După ce bugetul țării a avut o balanţă sănătoasă între cheltuieli și venituri, s-a dezbătut succesiunea la tron. Legea adoptată a succesiunii îl indica pe nepotul principelui, Ferdinand Hohenzollern. Deabia acum, la 26 martie 1881 principatul Român a fost declarat regat.

 

 

Era neapărat nevoie de această rezolvare a succesiunii, fiindcă din căsătoria regelui Carol la 29 decembrie 1869 cu fiica prințului din Wied, Elisabeta, nu au rezultat copii. Principesa, care, sub numele de Carmen Sylva, este cunoscută pentru intensa activitate literară, a dăruit numai o fată soţului ei, dar care a decedat de mică. Treburile interne al României, cu toate că s-au obţinut progrese mari în toate privințele, încă nu erau toate rezolvate pe deplin. Vindecarea celor moștenite nici nu se putea obține în 25 de ani. Iobagii au fost eliberați pe vremea lui Cuza, dar relațiile moșieresti încă nu s-au stabilizat, acest lucru fiind dovedit de recentele revolte țărănești. Mai sunt și jocurile partidelor, duse cu pasiune, rezultatul acestora fiind desele schimbări de guverne. În privința libertăților, constituția țării depășeste cu mult nivelul de cultură al populației, și oferă prea mare putere partidelor aflate la guvernare. Garanția menținerii ordinii în țară nu este constituția, ci armata, organizată excelent de regele Carol.

 

 

Principala grijă a politicienilor este cum să împace interesele Rusiei și Austro-Ungariei, care sunt diametral opuse. Guvernul care este atras de careva din cele două mari puteri vecine, atrage „gelozia” opoziției. Nu este ușor, să găsești o cale de mijloc. În caz de război nici n-ar fi loc de ezitare, ar trebui să se alăture ori la o putere, ori la cealaltă, fiindcă neutralitatea României nu este garantată de Europa. Orice român cu judecată la cap știe că țara sa, înconjurată de această mare slavă, are nevoie de Monarhie și de Ungaria. Însă este și conştientă că, în caz de război în est, dintre popoarele din Balcani nimeni nu este așa expus ca România, și de aceea trebuie să fie pe placul Rusiei, care are tendințe de cucerire, și la care mica Românie nu poate să se opună. Această situație delicată și incomodă are totuși o parte bună. Situația face ca, în est, țara să fie un element de stabilitate, al păcii, și nu „depozitul de praf de pușcă”, cum numea Napoleon al III-lea Balcanii, cum a și fost înainte de regele Carol și la începutul domniei acestuia. În mare parte este meritul regelui Carol, care, în 25 de ani de domnie a ajuns să fie foarte popular în țară și a atras simpatia europenilor.

 

 

Progresele din țară și la nivel de instituţii sunt foarte bine primite, și cum s-a dovedit la jubileu, atât casele regale și diplomaţiile europene, cât şi popoarele iubitoare de libertate salută bucuros domnia acestui rege, de al cărui nume se leagă obținerea independenței și ridicare principatelor la nivel de regat.

 

Sursa:

Vasárnapi Újság, Budapesta, 31. mai 1891, nr. 22 – Traducerea: László Gergely Pál.


Comments are closed