Iubita lui Coroi | Dragusanul.ro

Iubita lui Coroi

În drum spre Tribunalul din Bacău

În drum spre Tribunalul din Bacău

*

„Adela, ibovnica.

Despre Adela nu se ştiu tocmai multe. Cu toate că despre Adela ar trebui să se ştie toate amănuntele. Toate. Pentru că de amănuntele astea a fost şi este ferecată soarta lui Coroi, tâlharul cu trenchcoat, pomadă şi pudră…

Din interogatoriul Adelei, care a decepţionat până la scârbă, se observă că ceea ce a existat între cei doi a fost, într-adevăr, o întâmplare, o patimă. Pe Coroi l-a cunoscut la agentul veterinar Ionescu, la Botoşani. Chiar cu cinci zile înainte să-l prindă jandarmii. Îl chema – staţi să-şi aducă aminte! – Jean Corneliu. L-a fixat, o dată, lung. L-a mai fixat, o dată, tot lung şi gata. Jean Corneliu îi aparţinea, cât era de spătos. Şi Adela parcă se minunează de ce este în stare să realizeze o femeie.

După aia, a mers uşor. Mai mult. Jean Corneliu, nume banal şi fără perspective, a devenit, într-o noapte, Coroi. Care va să zică, Coroi se dăduse în fapt. Pentru asta, ea nici n-ar fi făcut prea mulţi purici cu el. Noroc că, după cinci zile, l-au înhăţat.

Vedeţi? Adela, ibovnica, nu este pătată nici cât negrul de sub unghie. Hei, dacă ar fi fost la mijloc clenciul veritabil al dragostei, ar fi fost şi idila, şi sacrificiul. Ar fi fost, poate, salvat şi Coroi.

*

Martorii părţii civile…

– Ghedeon Ferenciuc!

Aprodul repetă zadarnic, cu şoldul în uşă.

Absentul este păstorul sihăstriei Vorona, călcată, într-un decembrie, prin 1932. Se dă citire unei declaraţii, scoasă din parapetul dosarelor. Sunt înşiruite, migălos, tertipurile de care au uzat, atunci, tâlharii. Doi au pătruns în sihăstrie, patru au rămas de caraulă la pădure. Ăia care au pătruns în sihăstrie erau cât doi saci uriaşi şi mânjiţi cu chinoroz până la gât. Şi, păziţi de ăia patru din pădure, s-au apucat să-şi facă de cap prin chilii.

Mai întâi, au poruncit călugărilor să poftească în curte, desculţi şi numai în albituri. Că hâr, că mâr, călugării s-au executat, cu gesturi pudice, dârdâind, trei ceasuri extrem de lungi, până când tâlharii au scotocit pretutindeni. Când n-au mai avut ce scotoci, au ieşit în curte, cu sfeşnice, cu boarfe, cu bani.

Mai neruşinat, unul, către părintele Ghedeon Ferenciuc:

– Să trăieşti, cuvioase!

– Cu bine, taică!

Acelaşi, în continuare, către trupa călugărilor, pe două rânduri:

– Hai, la culcare, să nu răciţi!

În noaptea aia de decembrie, au mai fulgerat două fluierături, pe deşte, şi stăreţia a rămas tăcută şi mai săracă decât era.

Uşa sălii se crapă iar.

Încă un absent: Ichim.

*

Grefierul citeşte o declaraţie. La Ichim, în Pârcovaci, au „descălicat” Bolfan, Căsăndrel şi Mazăre (Morţii de care se împiedică, fatidic, şi martorii părţii civile, nu numai acuzaţii). I-au luat, dintr-un ştiubei, 12.600 lei. Agoniseală cu caznă. I-au luat banii şi l-au şi crestat cu baioneta. După aia, i-au suflat piper şi sare, cu o ţeavă, pe rană.

Mai departe.

Budiş, fost administrator pe moşia Alexandrescu, este prezent. S-a constituit parte civilă, cu 100 lei. Un rumân spirt de energic şi cu ceafă ostentativă. Îşi varsă focul, care îl prăjeşte cam de la 8 ianuarie 1934, de când i s-a luat o punguliţă cu 87.000 lei.

Arată, dramatic, cum s-a desfăşurat tâlhăria.

– Pe la zece, seara – era un întuneric de-ţi scoteai ochii cu deştele – îmi număram miile, la lampă. Vândusem câteva vagoane cu sfeclă. Aud: cioc, cioc! La un răstimp, iar: cioc, cioc! Măi, cine dracul o fi, de-mi ciuguleşte cerceveaua, la 10, seara? Bag banii în cutia mesei şi mă fac că mă joc cu mâna pe masă. Ciocăniturile au amuţit, dar au troncăit nişte bocanci în tindă. Într-o secundă, cineva a tăbărât pe mine, m-a trântit şi m-a legat belci. Ce te faci, Budiş, mă întreb eu, pe muţeşte?  *

Coroi ADEV 1935 aug 14

– Domnule Budiş, banii!

– Când am văzut că mă ia politicos, mi-a mai venit inima la loc şi i-am indicat cutia mesei. Gospodăreşte, necunoscutul a deschis cutia mesei, a subtilizat punguliţa cu 87.000 lei şi a glăsuit spre tindă:

– Nu intra!

Tinda mai ascundea unul. Cel din tindă răspunse, prefăcut, ca la teatru:

– Nu intru.

– Şi cine credeţi că era în tindă? Uite-l, acesta!

Budiş face stânga-mprejur spre Coroi. Apărarea, mulţumită, insistă:

– De unde ştii?

– L-am văzut, cum vă văd. A intrat şi el înăuntru, cu o lanternă roşie. Parcă era frânar…

Ultimele lămuriri ale lui Budiş tăiară scurt o povestire care fusese mai vârtos o luptă greco-romană, cu un ins închipuit, dar destul de puternic, pentru ca să fie aşezat, cu una, cu două, cu umerii la pământ.

Îşi şterse pomeţii cu batista:

– Când m-am eliberat, am dat fuga în întuneric. Pe şosea, un evreu plângea şi el după nişte mii. Pocneau puştile tâlharilor…

Grumajii celor din sală se uşurară ca de o piatră imensă. Publicul suna ca un lan de porumb, toamna (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 27 noiembrie 1936).

În 27 noiembrie ningea. „Se aude cum ninge”. Începea o nouă zi de proces, cu „toţi martorii părţii civile”:

*

Coroi, la proces

Coroi, la proces

*

„Se revine, pe larg, asupra tâlhăriei din pădurea Guranda. Budiş este stăpânit de aceeaşi putere evocativă. Apărarea se căzneşte să obţină de la el maximum de chichiţe în favoarea lui Coroi şi a celor treizeci şi trei…

Urmează un martor senzaţional, locotenent colonelul Manoil (care murise, între timp – n.n.). Lumea se bucură ca de ceva bun. Zadarnic. Strigătul aprodului capitulează în faţa unei absenţe definitive…

Totuşi, este strigat Baciu Ion, singurul în măsură să povestească ce a fost în pădurea Guranda. Tocmai era în termen, militar.

Baciu Ion are o povestire a lui, şi ca ton, şi ca mimică. Asta, probabil, unde este doar o ţâră de om. Un sopran cristalin şi cu extravaganţă în gesturi. Ca să accentueze, se lungeşte aproape cu o jumătate de metru şi, de la nivelul acesta, domină. Cu Coroi a făcut cunoştinţă în pădurea Guranda. În sania cu care fugeau spre Truşeşti, mai erau Agrigoroaei, plutonierul, şi locotenent-colonelul Manoil, maior pe atunci.

*

În marginea pădurii, o altă sanie. Se vedea şi nu se vedea că este sanie.

– Ne-a primit, răstit, o voce de mocârţan. Agrigoroaei a răcnit cine era. Imediat ce-a zis Manoil, o ploaie de gloanţe. Măzăriche, domnilor. Pe fiecare ne-a picnit câte un plumb. Am scăpat cu fuga. Am scăpat: Agrigoroaei, doar pentru cinci săptămâni, că a murit.

De pe scaunul ei, apărarea trece la asalt. Pentru ea, Baciu Ion este un element care poate fi utilizat. Clipeşte şiret, zâmbind în musculiţă. Planul a şi fost elaborat cum se cuvine în chestii ca astea…

– Ştii că A Iliesii l-a bătut pe Coroi?

Baciu Ion simte rostul istoricului asupra bătăii şi dă un răspuns la ţanc:

– Coroi l-a bătut pe A Iliesii.

Răsună alt nume. Numele unui preot, care, lămureşte nu-ş cine, este absent pentru că este mort.

Obrajii lumii se schimonosesc. Se observă că lumea vrea şi veselie…

Daniel Bruell este un bătrân sfâşiat. Complet sfâşiat. De etate şi de moartea lui Iosub, fiul lui.

Pe Iosub l-au omorât Coroi şi Ungureanu. Iosub venea acasă, de la târg, cu Sami Kraft. Acesta era un tovarăş de negoţ al lui Iosub. Vorbeau, în căruţă, şi fumau. Nici prin minte nu le-ar fi trăsnit că unul din ei o să moară, în curând.

La o cotitură, le-au aţinut drumul Coroi şi Ungureanu. S-au atârnat de dârlogii cailor, au încărcat puştile şi, cu nişte pocnituri, au închis gura şi ochii lui Iosub. Dar s-au speriat caii de pocnituri. Au luat zăuşi, cu Sami Kraft leşinat şi cu Iosub mort. Aşa au ajuns în Suliţa.

Bătrânul plânge.

*

Apărarea crede că, dacă plânge, Daniel Bruell va fi maleabil. Înaintează cu bunăvoinţă vădită. S-ar putea spune – cu o mină de duioşie. Daniel Burell este, desigur, un nenorocit de părinte. Un fiu, în floarea tinereţii, pus sub iarbă verde, nu este un fleac. Iată, dar, un ins care merită toată afecţiunea. Fiinţa apărării suferă. Şi pentru că suferă, continuă cu interogatoriul. Încet, se desprinde faptul că apărarea are convingerea că cei care s-au atârnat de dârlogii cailor şi l-au ucis pe Iosub nu sunt nici Coroi şi nici Ungureanu. Isprava ar fi fost comisă de nişte ciobani, de la o stână din vecinătate. Ciobanii, prin traiul lor pădureţ, au, de multe ori, accese de furie sau de acaparare. Criminologi renumiţi au stabilit asta în manualul cutare, la fila şi aliniatul cutare. Domnul martor Daniel Bruell nu găseşte logic că nişte ciobani ar fi putut omorî pe Iosub?

– Coroi şi Ungureanu l-au omorât pe Iosub!

Suprema dovadă de nevinovăţia lui Coroi şi a lui Ungureanu este unul Gheorghe Manole, cu jachetă găsită şi cu nişte pantaloni bufanţi ferfeniţă. Degetul apărării îl arată cu certitudine. El deţine, neîndoielnic, secretul omorului. Evidenţa că Iosub este pe conştiinţa altora este indiscutabilă!

Gheorghe Manole depune catastrofal. Pe Coroi şi pe Ungureanu îi cunoaşte din sala de şedinţă. Umblă timid şi dă din umeri către apărarea care clocoteşte.

*

Este introdusă Roza Fischer. O femeie corpolentă şi cumsecade. Dicţiune perfectă. Nu se încurcă decât când îşi declară cifra anilor. O dată că are 56, o dată că are 66. Roza Fischer, de acord cu preşedintele, se stabileşte la a treia cifră: 76 de ani.

– Ce ştiţi despre tâlhăria de la 15 august 1934?

– Adică despre aia de la mine?

– Despre aia.

Amănuntele Rozei Fischer au şi puncte vesele. Subliniază, cu indignare, că a fost tâlhărită în amiaza mare. S-a pomenit cu individul, buzna în antreu. I-a cerut cheile cu ţeava pistoalelor. Avea vreo două. De altfel, onorabil la gură. Madam, în sus, madam, în jos – nici una, nici alta, să-i bage banii, pe care îi are dumneaei în scrin, în buzunarul hainei, că el este cu degetele ocupate de pistoale. Şi Roza Fischer se plimbă, ca în ceasul tâlhăriei, când s-a supus insistenţelor, de la un scrin imaginar, până la Coroi.

– Na 50.000 lei, na 140.000 lei! Total: 190.000 lei!

Oftează inimos.

Pe uşă, tras de aprod, se strecoară Ion Nichita. Cât a depus, n-a făcut decât morală lui Coroi.

Căscături îndrăzneţe printre lume.

Scaunul apărării scârţâie…” (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 28 nov. 1936).


Comments are closed