Istoricul „Bucovina Rock Castle” – 2014

2014: 2 lei biletul pentru studenţi şi elevi, 7 lei pentru adulţi, la concertul Nazareth din Cetatea de Scaun a Sucevei. Preţul biletelor la concertele celei de-a patra ediţii a Festivalului de Rock „Bucovina Rock Castle”, care va avea loc la Cetatea de Scaun a Sucevei, în perioada 21-23 august a.c., este accesibil tuturor. Astfel, un bilet obişnuit costă 7 lei, iar cel pentru elevi şi studenţi, 2 lei. Organizatorii sunt instituţii publice, respectiv Consiliul Judeţean Suceava, Muzeul Bucovinei şi Centrul Cultural Bucovina, ceea ce explică preţul scăzut.

Concertele vor fi susţinute între orele 18.00-23.30, pe scena instalată în şanţul de apărare a Cetăţii de Scaun. Potrivit programului pus la dispoziţie de organizatori, joi, 21 august, cântă trupa americană Dog Eat Dog, Coma, din Bucureşti, Toy Machines, din Suceava, ucrainenii de la Jinjer şi Diamonds Are Forever, din Cluj-Napoca.

Vineri, 22 august, iubitorii rock-ului vor asculta grupul IPR, din Timişoara, Viţa de Vie, Luna Amară, Robin and The Backstabbers şi pe sucevenii de la Odyssey.

În ultima zi a festivalului, sâmbătă, 23 august, pe scenă urcă legendara trupă Nazareth, Alternosfera şi Tons of Powder, din Republica Moldova, The Amsterdams, din Bucureşti, şi The Mechanix, din Suceava.

Pentru rockerii care vin din afara Sucevei cu corturile pentru cele trei zile de festival, organizatorii pun la dispoziţie gratuit un spaţiu generos de campare, pe platoul Cetăţii de Scaun. O hartă cu locurile de cazare, masă şi camping din zona Cetăţii de Scaun este disponibilă pe pagina de internet a festivalului, http://www.bucovinarockcastle.ro/

Până la festivalul de rock, Suceava mai găzduieşte încă trei evenimente de mare amploare. În perioada de 14-17 august are loc, tot la Cetate, Festivalul de Artă Medievală „Ştefan cel Mare”, în data de 15 august sunt marile pelerinaje de Sfânta Maria, la Putna şi Cacica, iar în perioada 30-31 august se desfăşoară spectacolul aviatic „Zborurile Unirii”, la Centrul Economic Bucovina / Dana Humoreanu (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 181 din 7 august 2014).

Festivalul Internaţional „Bucovina Rock Castle”. Abia s-au stins ecourile Festivalului de Artă Medievală „Ştefan cel Mare” şi Cetatea de Scaun a Sucevei se pregăteşte pentru un alt eveniment cu anvergură internaţională.

Ediţia din acest an a Festivalului Internaţional „Bucovina Rock Castle”, eveniment organizat de Consiliul Judeţean Suceava, Muzeul Bucovinei și Centrul Cultural Bucovina, având ca parteneri principali cotidianul Monitorul de Suceava, săptămânalul Jupânu’, Viva FM şi Impact FM, care se va desfăşura în intervalul 21-23 august, aduce pe scena din şanţul de apărare al Cetăţii de Scaun a Sucevei trupe legendă şi trupe în plină afirmare.

Afişul festivalului conturează programul celor trei seri/nopţi cu spectacole în care vor evolua trupele Nazareth (Irlanda) şi Dog Eat Dog (SUA), alături de Jinjer (Ucraina), Alternosfera (Republica Moldova), Viţa de Vie, Luna Amară, Coma, Implant pentru refuz, Robin & The Backstabbers, The Amsterdams, Tons of Powder, Diamonds are forever, Toy Machines, Odyssey, Mechanix.

Directorul Muzeului Bucovinei, Emil Ursu, a declarat ieri în cadrul unei conferinţe de presă că intenţia organizatorilor de anul acesta este de a duce festivalul către un alt nivel. „Spun asta având în vedere în primul rând faptul că ne-am hotărât ca de la această ediţie fiecare seară să aibă un cap de afiş important”, a explicat Ursu. El a spus că în prima zi a festivalului, joi, 21 august, capul de afiş va fi formaţia Dog Eat Dog din SUA, vineri – Viţa de Vie, iar sâmbătă, principala trupă va fi Nazareth.

Directorul Muzeului Bucovinei a spus că la ediţia de anul acesta a festivalului se estimează că vor fi prezenţi aproximativ 8.000 de spectatori. El a mai arătat că în fiecare seară spectacolele vor începe la ora 18:00 şi se vor termina imediat după miezul nopţii. Emil Ursu a subliniat că sponsorul principal al festivalului este complexul „Conacul Domnesc”.

„Este o ediţie care debutează uşor diferit faţă de precedentele. În primul rând în ceea ce priveşte securitatea. Măsurile de securitate vor fi mult mai serioase, şi nu pentru că au fost evenimente neplăcute în anii anteriori, ci pentru că ne dorim să nu exise astfel de situaţii. În acest sens reamintesc sprijinul important al Inspectoratului de Jandarmi, iar anul acesta va fi prezentă şi o ambulanţă a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă. De asemenea, Poliţia Locală va asigura şi securitatea la intrare, pentru că la ediţiile precedente au fost oarecare scăpări, şi vorbim aici de introducerea în şanţ a unor sticle şi a unor obiecte contondente, fără însă a se înregistra evenimente nedorite”, a mai declarat Emil Ursu.

Organizatorii caută soluţii pentru asigurarea spaţiilor de campare. El a adăugat că una dintre problemele care pot să apară este cea legată de asigurarea spaţiilor pentru cei care vor să stea la cort pe perioada celor trei zile ale festivalului. Ursu a amintit că Primăria Suceava dispune de un teren în zona parcărilor de pe platoul Cetăţii de Scaun, care ar putea fi folosit ca spaţiu de camping. Directorul Muzeului Bucovinei a arătat că a discutat deja cu viceprimarul Sucevei Ovidiu Doroftei astfel încât municipalitatea să pună la dispoziţie acest teren pentru cei care vor să campeze. „Ne place sau nu, Suceava nu are un camping. Anul trecut au fost peste aproximativ 200 de corturi. Probabil anul aceste vor fi ceva mai multe. În momentul de faţă, zona de campare existentă nu suportă mai mult de 50 de corturi. Aşteptăm un răspuns de la domnul Doroftei pentru ca acel teren să poată fi pus la dispoziţia celor care vor să campeze”, a afirmat Emil Ursu.

La rândul său, preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Cătălin Nechifor, a ţinut să precizeze că Festivalul „Bucovina Rock Castel” este unul dintre evenimentele importante ce se organizează în această lună în Suceava. Făcând referire la terenul de care organizatorii au nevoie pentru a asigura spaţiu de campare, Nechifor a spus că în momentul de faţă se aşteaptă răspunsul din partea lui Ovidiu Doroftei, iar dacă nu se primeşte un răspuns favorabil, se va discuta cu celălalt viceprimar, Gavril Vîrvara, şi cu primarul Ion Lungu pentru a se găsi o soluţie favorabilă / Tiberiu Cosovan (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 191 din 19 august 2014).

Deschiderea Festivalului Internaţional „Bucovina Rock Castle”. Ediţia din acest an a Festivalului Internaţional „Bucovina Rock Castle”, festival închinat memoriei ctitorului de târg şi cetate voievodul Petru I Muşat, a debutat ieri sub zidurile Cetăţii de Scaun a Sucevei.

Festivalul a pornit cu dreptul, concentrând la momentul deschiderii un număr foarte mare de spectatori. Festivalul, organizat de Consiliul Judeţean Suceava, Muzeul Bucovinei şi Centrul Cultural Bucovina, care vizează să mobilizeze pe parcursul celor trei seri/nopţi de concerte circa 8.000 de spectatori, a pornit cu dreptul, concentrând la momentul deschiderii (ora 19.00), pe vreme ploioasă, un număr foarte mare de spectatori în şanţul de apărare al cetăţii.

La marginea platoului erau deja instalate aproximativ 70 de corturi aparţinând celor care au ţinut să fie prezenţi încă din prima zi a festivalului, grupuri de tineri, majoritatea îmbrăcaţi cu jeanşi şi tricouri, care au campat în apropierea parcării pentru a fi cât mai aproape de locul de desfăşurare a concertelor.

Rockerii, de generaţii diferite dar preponderent tineri, au ocupat platoul Cetăţii de Scaun a Sucevei şi au „inundat” şanţul de apărare în care a fost instalată scena pe care au urcat joi trupele Diamonds are forever, Jinjer, Toy Machines, Coma şi Dog Eat Dog.

O masă tot mai neliniştită din care izbucneau, ca din inima unui vulcan, „jeturile” celor mai agitaţi. În şanţul de apărare al cetăţii au început să afluiască grupuri de tineri, care au format la început o mulţime compactă şi unduitoare, apoi, când boxele au început vibreze, iar sunetul puternic al muzicii să ricoşeze între zidul cetăţii şi taluzul de piatră, a devenit o masă tot mai neliniştită din care izbucneau, ca din inima unui vulcan, „jeturile” celor mai agitaţi.

La deschiderea festivalului, prezentatorul Doru Popovici a dat citire instituţiilor „care se fac răspunzătoare de organizarea acestui eveniment”, nominalizând şi câteva „persoane vinovate”, între care Ion şi Andi Drăguşanul (iniţiatorul festivalului şi directorul artistic al acestuia), Constantin-Emil Ursu (directorul Muzeului Bucovinei) şi Mihnea Blidaru (unul dintre strategii manifestării), dar şi Ilie Niţă, vicepreşedinte CJ Suceava, care privea de pe platoul cetăţii cum debutează manifestarea.

De la trupe intrate deja în legendă, la cele care tropăie alert pe treptele gloriei rockului contemporan. Doru Popovici, care nu a vrut să prelungească aşteptarea rockerilor (atât a celor din trupele concertante cât şi a susţinătorilor lor), după trecerea în revistă a câtorva repere rock ale zilei de 21 august, a dat semnalul de începere.

În cele trei zile ale festivalului sucevenii şi oaspeţii lor din ţară şi din străinătate (se vorbea de sosirea unor grupuri de iubitori ai muzicii rock din Ungaria şi din Ucraina) au prilejul să vadă şi să asculte trupe puternice, de la cele intrate deja în legendă, la cele care tropăie alert pe treptele gloriei rockului contemporan. Dacă Dog Eat Dog (SUA) a încununat ziua de debut, Nazareth (Irlanda) va fi revelaţia din ultima zi a festivalului.

Dorinţă unanimă: festivalul să devină cât mai profesionist. Andi Drăguşanul (Toy Machines), directorul artistic al manifestării, era mulţumit de faptul că la momentul deschiderii festivalului s-au înregistrat „mai mulţi participanţi decât la ediţiile anterioare”.

Cu credinţa că vremea nu va crea probleme în zilele care urmează şi cu speranţa că, poate la anul, administraţia suceveană va asigura condiţii ceva mai bune (toalete şi duşuri) el a spus că-şi doreşte ca „Bucovina Rock Castle”, care are deja rezonanţă internaţională, „să devină un festival cât mai profesionist”. Dorinţă pe care o avem şi noi / Tiberiu Cosovan (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 194 din 22 august 2014).

2014: Noi cu rock-ul nostru-n frunte… vom avea victorii multe! Această parodie / parafrazare a unor versuri clasice din neagra vreme a comunismului mi-a venit în minte când mi-am dat seama că în acest an, 2014, fosta zi naţională, 23 August, inventată de comunişti, la Suceava s-a sărbătorit nu prin defilarea „oamenilor muncii”, ci printr-un concert rock. Şi nu unul oarecare, ci al unuia din grupurile emblematice ale genului, legenda numită Nazareth.

A fost încununarea supremă a efortului tuturor celor care au „născut” acest festival, l-au crescut frumos şi l-au adus, în doar patru ani, până la maturitatea deplină. Înainte de orice, trebuie salutate cu mult respect instituţiile direct „vinovate” de existenţa acestuia: Consiliul Judeţean (condus de Gheorghe Flutur la data naşterii festivalului) ca principal finanţator, al cărui actual preşedinte, Cătălin Nechifor, a fost alături de mine pe scenă, devenind co-prezentator chiar la intrarea pe scenă a trupei Nazareth, Muzeul Bucovinei şi Centrul Cultural Bucovina, organizatorii evenimentului, adică domnii Emil Ursu şi Ion Drăguşanul, fiindcă, nu-i aşa?, omul sfinţeşte locul. În acest caz, şi… rock-ul! Fiindcă Bucovina Rock Castle înseamnă multe sute de ore de muncă, de nesomn, de discuţii, negocieri, strategii, pentru domnii Ursu şi Drăguşanu. Finalizate, toate, triumfal, cum au putut constata cei peste 10.000 de spectatori cărora li s-au oferit, pentru halucinantul preţ de … 2 lei / seara de festival (pentru „juniori”, că adulţii au plătit… fix câte 7!!!), câte 6-7 ore de muzică rock de cea mai bună calitate trei nopţi la rând.

Iar ca lista să fie completă, nu se poate să nu vorbim şi despre cei doi muzicieni care conduc, mai din umbră, mai de pe scenă, ostilităţile: Andi Drăguşanul, director artistic, şi Mihnea Blidaru, preşedinte al festivalului.

Hai să trecem la treabă: aşadar, cum s-a mai întâmplat şi în 2012, prima seară a festivalului a început… cu o ploaie! Mai scurtă şi mai puţin violentă decât atunci, totuşi deranjantă şi stârnind nelinişte: va speria publicul sau nu? Nu. A stat la timp, astfel că BRC 2014 a început la ora 19 (cine se pune pentru o oră întârziere!?) şi a înregistrat chiar recordul de public pentru prima seară a tuturor ediţiilor: peste 2.500 de spectatori. Iar asta într-o seară de joi!

Deschiderea a aparținut clujenilor numiţi Diamonds Are Forever, grup relativ nou, cu doar trei ani de existenţă. A intrat apoi Jinjer din Ucraina, grupul cu fenomenala vocalistă Tatiana Schmailyuk, o prezenţă fabuloasă, cunoscută sucevenilor încă de anul trecut. Te uiţi la ea, o îndrăgeşti din prima clipă şi apoi te întrebi, iar şi iar, cum poate piticania să urle în halul ăla… pentru ca apoi aceeaşi voce să devină absolut cristalină!?

Nu vă încarc şi cu poveştile cutremurătoare pe care Tatiana mi le-a depănat în dosul scenei. Vă spun doar că ei locuiau în zona Doneţk, iar între timp s-au mutat la Lvov. La mijlocul serii i-a venit rândul lui Toy Machines, adică ai noştri (suceveni) ca brazii: Eddy Ciornea, Andi Parascan, Alexandru Teişanu, başca Andi Drăguşanul,al nostru ca… pinul! … Că-i niţel mai scund. Mai buni de la an la an (iar compoziţiile lui Andi au un ceva al lor cu totul special), Toy Machines pregătesc în sfârşit şi albumul mult aşteptat de fani: Digital Waves. Penultimii au urcat Coma, care contabilizează deja 15 ani de scenă (iar asta se vede / aude) şi iată-ne ajunşi la capul de afiş: Dog Eat Dog, veniţi „tumnai” din New Jersey. Or fi oare americanii ăia pe care-i aşteptăm de vreo 70 de ani!? Nu, că n-au venit cu pomană! Nici de pomană, pentru că au fost primiţi cu entuziasmul cu care se cuvenea, ca răspuns la sound-ul lor electrizant şi de mare calitate. A fost o veritabilă demonstraţie de profesionalism, plus un experiment incredibil: au „cules” de pe drum, de la Praga adică, o cehoaică. Ei, şi? Staţi niţel: pe numele ei Daniela Marusakova, a suflat, la debutul ei alături de „Dogs”, de parcă toată viaţa cântaseră împreună. Absolut impresionant.

A doua seară a fost cea dedicată în exclusivitate muzicii româneşti. Iar seara nu putea începe altfel decât tot cu suceveni, desigur Odyssey, cu Cristi Rangu în frunte, adică omul care când nu e pe scenă face, de la pupitrul de sunet, ca festivalul să sune impecabil. Şi tot aşa a sunat şi întregul concert Odyssey. În continuare, cei circa 5.000 de spectatori s-au bucurat de un spectacol formidabil, pe scenă urcând vârfurile alternative ale rock-ului românesc: Robin & The Backstabbers, Luna Amară, Viţa de Vie şi Implant Pentru Refuz, fiecare din ele având fanii ei, dar toate beneficiind de entuziasmul unui public fericit de a avea în faţa ochilor (şi urechilor!) atâţia muzicieni de clasă. Inutil să amintesc că vedetele cele mai aplaudate au fost Mihnea Blidaru şi Adrian Despot, impecabili ca întotdeauna.

Ultima dintre nopţile memorabile ale BRC 2014 a debutat cu „juniorii” suceveni Mechanix care, până să devină ei înşişi celebri, vor avea şansa de a trece în CV faptul că au cântat pe aceeaşi scenă cu Nazareth! Pe „Tons of Powder” i-a prezentat Mihnea Blidaru (când am să mor eu, are cine să continue ca prezentator al festivalului!, că mi s-a spus că a fost OK), că eu primisem misiunea să-i aduc de la Conacul Domnesc pe doi dintre Nazareth: întemeietorul / legenda Pete Agnew şi nou sositul vocalist Linton Osborne. Despre ce am discutat cu ei, poate cu altă ocazie.

Pe scenă, Nazareth a făcut exact ceea ce se aştepta toată lumea: a dat o lecţie de profesionalism, de calitate, de „meserie”. Pete Agnew, la 67 de ani, face pe bass ca „visul rău”, iar backing vocal-ul său e la fel de melodios ca acum… 46 de ani, când înfiinţa Nazareth-ul! Linton Osborne, vocalistul cel nou, cu o „vechime” de nici măcar un an în grup, e „ca de-acolo”, adică sună perfect, astfel că piesele clasice ale grupului, precum „Razamanaz”, „Hair of the Dog”, „This Flight Tonight” sunt exact cum le ştim dintotdeauna. Poate nu şi „Love Hurts”, dar explicaţia e simplă, şi mi-au confirmat-o chiar ei că e aşa cum credeam eu: nici nu le place şi continuă să se mire cum de a devenit chiar asta cea mai vândută piesă a lor. Nazareth e grup de rock’n’roll, nu de balade. Jimmy Murrison (chitară) şi Lee Agnew (tobe) completează fericit un grup care nu doar a scris istorie, dar încă mai are de cântat, că doar abia ce a scos, în iunie, cel de-al 23-lea album „Rock’n’Roll Telephone”. Concluzie: sunt fericit şi onorat că am avut şansa de a-i prezenta… şi cred că e măcar mulţumit şi co-prezentatorul Cătălin Nechifor! Ce zici, Cătăline, te bagi şi la anul, la Uriah Heep, dacă vine?

The Amsterdams au făcut, ca întotdeauna, show total, finalul prinzându-i cu vreo 20 de spectatori pe scenă, alături de ei, invitaţi să contribuie la nebunia generală.

Iar sfârşitul acestei ediţii, devenită istorică din motive lesne de înţeles, a aparţinut moldovenilor numiţi Alternosfera, a căror popularitate în România, şi mai ales la Suceava, este aproape incredibilă.

O închidere entuziasmantă care dă de înţeles că în 2015 vom avea parte de un festival încă mai reuşit (presupunând că aşa ceva se poate!). Se duc deja tratative cu Uriah Heep, Smokie, Toy Dolls. Zău! / Doru Popovici (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 196 din 25 august 2014).

Pete Agnew, Nazareth: „Tinerii descoperă din când în când că există (şi) muzică”. Concertele rock din şanţul de apărare a Cetăţii de Scaun a Sucevei, din cadrul Festivalului Bucovina Rock Castle, au adus public mult peste cei 8.000 de spectatori la care se așteptau organizatorii – Consiliul Judeţean Suceava şi Muzeul de Istorie Bucovina. Doar spectatori plătitori au fost 8.150, dar potrivit directorului muzeului, Emil Ursu, cel puţin încă 30 % au găsit metode de a ajunge în perimetrul rezervat spectacolelor fără să mai treacă pe la casa de bilete.

Vedeta incontestabilă a festivalului a fost categoric trupa scoţiană Nazareth, care a cântat sâmbătă seara mai bine de o oră. Veteranul trupei, basistul Pete Agnew, singurul, de altfel, care a mai rămas din formaţia iniţială din 1968, a declarat, ieri, în cadrul unei conferinţe de presă, că deşi au mai cântat în castele în Europa, într-un şanţ de apărare al unei cetăţi au avut spectacol pentru prima dată. „A fost total neobişnuit, dar a fost OK”, a spus Agnew. Vocalistul Linton Osborne l-a completat râzând că „data viitoare vom veni cu calul”.

În ciuda faptului că Nazareth este pe scenă de 46 de ani şi că din formaţia care a pornit la drum a mai rămas doar Pete Agnew, la concertele în aer liber sunt, în continuare, peste 10.000 de spectatori. Cei mai mulţi fani sunt în Canada, potrivit lui Agnew, apoi în Brazilia. El a spus că în Europa, Rusia, Ucraina şi Germania sunt pe primele locuri, ca număr de spectatori la concerte.

Publicul concertelor Nazareth este format atât din seniori ai generaţiei lui Pete Agnew, dar şi din foarte mulţi tineri, care ştiu pe de rost hit-urilor anilor ’70. Explicaţia pe care ne-a dat-o veteranul trupei Nazareth pentru acest fenomen este aceea că „tinerii descoperă din când în când că există (şi) muzică”. „Hard rock este altceva decât muzica pop, care înseamnă dans, în primul rând. Când ne văd pe noi sau Rolling Stones tinerii descoperă că muzica se cântă la instrumente, că se produce pe scenă. Este altceva”, a spus el.

„Lada de zestre” şi „Suceava sacră”, darurile gazdelor pentru Nazareth. La finalul conferinţei de presă de ieri, Pete Agnew a primit din partea preşedintelui Consiliului Judeţean Suceava, Cătălin Nechifor, tradiţionala „ladă de zestre”, cu suveniruri bucovinene pentru oaspeţii Sucevei. Tuturor membrilor trupei, Nechifor le-a oferit câte un album „Suceava sacră” şi  le-a mulţumit pentru spectacolul oferit sucevenilor. „Este un vis împlinit pentru Suceava, ca una dintre cele mai celebre trupe de rock din lume să cânte la Cetatea de Scaun”, a declarat Nechifor. Atât el, cât şi directorul muzeului, Emil Ursu, au apreciat diversitatea publicului, de la oameni foarte tineri până la spectatori apropiaţi ca vârstă de Pete Agnew.

Componenţa iniţială a formaţiei Nazareth a fost Pete Agnew, Dan McCafferty – retras în 2013, Darrell Sweet – a murit în 1999, şi Manny Charlton – până în 1990. Au mai cântat în trupă Zal Cleminson (1978-1980), Billy Rankin (1980-1983, 1990-1994), John Locke (1980-1982) şi Ronnie Leahy (1994-2002). În august, anul trecut, formaţia a anunţat retragerea lui McCafferty pe motiv de boală. La începutul acestui an, în 22 februarie, vocalistul scoțian Linton Osborne a fost ales ca înlocuitor al lui McCafferty, cu binecuvântarea fostului vocalist. Membrii actuali sunt basistul Pete Agnew, care în 46 de ani nu a părăsit niciodată trupa, chitaristul Jimmy Murrison, care cântă cu Nazareth din 1994, Lee Agnew, fiul lui Pete Agnew, care a început să cânte la tobe în trupa tatălui său din 1999, după moartea lui Darrell Sweet, şi Linton Osborne / Dana Humoreanu (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 196 din 25 august 2014).

2014, Jupînu’: Emoţii la debutul BRC. Să tot fi fost ora 11.00, când au început avertizările meteo: torenţiale prin Vest, ba şi niscai grindină, furtuni „cu aspect de…” (ştiţi şi dv. formulele alea cretine din buletinele meteo), iar noi, care mai aveam încă amintiri de la ediţia a II-a, începută pe ploaie şi cu o primă seară înecată în noroi, ne cam temeam. S-au învârtit norii, a tunat vârtos pa la orele 14.00 – 15.00, de plouat însă… Au căzut niscai stropi, chiar în jurul orei programate pentru deschidere, ba şi mai târziu niţel, dar atât. A fost alarma falsă, astfel că la ora 19.00 se cânta deja, fapt fără precedent în istoria de patru ani a Festivalului. Lume? Soro, lume, nu glumă: peste 2.000 de suflete, între 10 şi 60 de ani (ăsta eram eu!; chiar că m-ar interesa să ştiu dacă a fost acolo vreunul mai bătrân ca mine), care mai treji, care treji doar la început, care mangă încă de acasă. Iar când, pe la ultimele două grupuri, s-a lăsat gerul (cred ca erau vreo 13 – 14 grade, dar vântul „subţire” făcea să le simţi cam pe la 7 – 8!), atunci chiar că i-am invidiat pe Dog Eat Dog care veniseră echipaţi de la hotel cu ceva Jim Beam. Primii urcaţi pe scena au fost Diamonds Are Forever, grup relativ nou, cu numai vreo trei ani vechime. De la ei am aflat că au scoase două discuri, un DVD live, ba au şi un documentar, pentru cei care apreciază „metalul”. După ei a urmat Jinjer, grupul ucrainean care ne încântase anul trecut, mai ales datorită excepţionalei vocaliste Tatiana Schmailyuk. Anul ăsta au fost parcă mai buni, dar sigur mai trişti. Din Doneţk s-au refugiat la Lvov, le-au murit prieteni, casa părinţilor toboşarului a fost serios deteriorată de o rachetă. Am stat mult de vorbă cu Tatiana, iar ce mi-a povestit realmente m-a îngrozit. Toy Machines, suceveni şi deci cu nenumăraţi fani în faţa lor, au fost mai buni ca oricând, Andi Drăguşanul devenind pe an ce trece un muzician tot mai complex, iar ceilalţi membri nu mai puţin. Au fost incomparabil mai buni decât Coma, cei care i-au urmat pe scenă. În sfârşit, vedetele serii, Dog Eat Dog. Americanii, patru la număr, s-au făcut … cinci la Suceava, completarea însemnând o… cehoaică, Daniela Marusakova, culeasă pe drum, la Praga. O saxofonistă care parcă „era de acolo”. Despre serile următoare, în numerele următoare / Doru Popovici (Jupînu’, 27 august 2014).

2014, Jupînu’: La mijloc de BRC. Zău că nu ştiu cum de am reuşit să abreviez, în titlul de săptămână trecută, „RBC” pentru Bucovina Rock Castle. Cu scuze, să trecem la cronica serii a doua din cele trei ale Festivalului, cea dedicată în totalitate muzicii româneşti, o premieră în istoricul ultimelor trei ediţii. Încă din start ne gândeam, cei din spatele/laterala scenei, că va fi un record de audienţă, dar ceea ce s-a petrecut în realitate a fost realmente copleşitor: peste 4.000 de bilete vândute şi peste 5.000 de oameni… dacă nu chiar 6.000. De unde diferenţa? Simplu: în afară de invitaţiile pentru sponsori, oficialităţi, parteneri etc., românul născut poet a mai inventat o metodă de fraudare, adică vreunul din cei intraţi colecta câte 10 – 15 bilete, ieşea din incintă, le distribuia prietenilor aflaţi în parcare, apoi intrau cu toţii arătând celor de la intrare biletele perfect valabile. Parcă pentru cei 2 lei cât costa intrarea e cam mare şi perfect nejustificat efortul! Nu-i vorba de sumă, ci de gestul în sine, cu atât mai de neînţeles cu cât la chestia asta se dedau adolescenţii pe care, iată, n-am reuşit să-i educăm în toate sensurile. E o mare dezamăgire pentru mine, de altfel singura legată de aceasta ediţie absolut memorabilă a Festivalului. Trecând la evenimentele serii de 22 august trebuie remarcată popularitatea de care se bucură de multă vreme grupul care a deschis spectacolul, Odyssey, cu Cristi Rangu şi ceilalţi în formă maximă. Au fost urmaţi de Robin & The Backstabbers, Lună Amară, Viţa de Vie, fiecare având propriile-i mii de fani, acelaşi lucru putând fi spus şi despre ultimii urcaţi pe scenă, Implant Pentru Refuz. Cu siguranţă că a fost seara cea mai agitată, tot ceea ce cereau artiştii primind un feedback instantaneu: pogo, aşezat în genunchi, fluturat de braţe, cântat refrene, aprins brichete şi chiar artificii, bălăngănit din cap, toate au contribuit la crearea unei atmosfere extraordinare. A fost şi seara în care spionii noştri strecuraţi în public ne-au transmis că printre spectatori se aflau şi prefectul Florin Sinescu şi preşedintele CJ, Cătălin Nechifor, în timp ce vicepreşedintele Ilie Niţă a venit chiar în „backstage”. Poate n-o să credeţi, dar am aflat că e fan Jimi Hendrix! Iar toţi trei, cu care am discutat ulterior, s-au declarat susţinători trup şi suflet ai Festivalului, ceea ce nu poate decât să ne încânte şi să ne dea speranţe de a urmări nume încă mai mari pe scena ediţiilor următoare / Doru Popovici (Jupînu’, 3 septembrie 2014).

2014, Jupînu’: La o şuetă lungă cu Nazareth. De luni bune visam la momentul când voi avea bucuria de a-i prezenta publicului pe cei patru Nazareth. Să ne lămurim: a fi alături, pe aceeaşi scenă, cu un nume mare din istoria rock-ului e un moment deosebit pentru orice prezentator. Iar Nazareth exact asta sunt, un nume mare. Nu sunt un fan al lor, nu sar calul, adică nu-i aşez printre coloşi precum Led Zeppelin, Rolling Stones ori Jethro Tull, totuşi au lăsat o moştenire consistentă, constând în nişte riff-uri pe deplin remarcabile, cum sunt cele din „This Flight Tonight”, „Razamanaz” ori „Hair of the Dog”, pe care orice cunoscător le recunoaşte de la primele măsuri, iar asta îi aşează printre „clasici”, fără îndoială. De aceea, trepidam la ideea că voi putea eventual sta de vorbă cu ei, deşi programul lor era foarte înghesuit. În cele din urmă am aflat că grupul urma să facă sound check-ul pe la ora 15.00, aşa că m-am înfiinţat la locul faptei. Ghinion! Nici n-am ajuns bine că am şi aflat că au plecat mult mai târziu decât îşi planificaseră din Bucureşti, aşa că probele urmau să fie făcute chiar înaintea urcării pe scenă, seara. Aşa că îmi cam luasem adio de la o discuţie în particular cu scoţienii, rămânându-mi doar participarea la conferinţa de presă de a doua zi. Numai că Dumnezeul rockerilor veghea, astfel că trimisul Său la eveniment, Emil Ursu, în timp ce mă pregăteam să prezint al doilea recital al serii, îmi zice: „N-ai putea să mergi la Conacul Domnesc ca să-i aduci pe doi din Nazareth, cel mai bătrân şi încă unul?”. Nu, nu glumea. Şi nici eu, atunci când i-am pus în braţe foile de prezentare pentru „Tons of Powder” (pe care evident că nici nu i-am văzut/ascultat) preşedintelui Festivalului, Mihnea Blidaru, şi i-am dat şi eu, prima oară în patru ani, un ordin: „Mihnea, prezintă-i tu!”. Am aflat ulterior ca s-a descurcat binişor, că n-a avut trac, că nu s-a speriat de public. Dacă insistă, poate îl las şi anul viitor să mai prezinte ceva! Am ajuns la Conacul Domnesc uşor emoţionat, marcat de ceea ce avea să urmeze. Numai că viaţa avea să mai bată încă o dată filmul, la scor. Cum? Aflaţi în numărul următor / Doru Popovici (Jupînu’, 10 septembrie 2014).

La sosire, la Conacul Domnesc, ne întâmpină doi domni, unul fiind managerul de turneu al grupului pentru România. Mă întreabă dacă îi cunosc pe membrii grupului, îi spun că pe măcar unul, Pete Agnew, îl recunosc oricum şi oricând, zice că e suficient, după care se suie în maşină în locul meu, îl ia şi pe celălalt şi pleacă spre Cetate, zicându-mi să-i aştept pe cei doi acolo. După trei ţigări, mă duc la recepţioner şi-l rog să-i caute pe cei doi la telefon. „Nu mai e nimeni, au plecat toţi cu microbuzul, de vreo juma’ de oră”, zice omul. Îi explic ce ştiu eu. O ţine pe a lui, dar sună pe rând în toate camerele. Nu răspunde nimeni. „Au plecat”, mai spune încă o dată. „Ba nu”, zic eu, „că de asta sunt eu aici”. Amabil şi hotărât să mă ajute, pleacă prin complex în căutarea lor, zicând că poate s-au lipit la vreuna din nunţile care aveau loc acolo, eventual la o cafea ori o bere. Revine după vreo 10 minute şi o ia de la capăt: „Au plecat!”. Sun la Cetate, dar Emil Ursu nu mă aude din cauza hărmălaiei. După câteva minute, sună el. Îi spun toată povestea. Îmi zice că l-a zărit pe managerul tocmai sosit acolo cu maşina care mă dusese pe mine. Îmi transmite apoi că omul a spus că e aşa cum a zis el şi că doi din Nazareth urmează să vină cu mine, cu maşina pe care o retrimisese după noi. Mă duc din nou la recepţioner, o luăm de la capăt cu căutările telefonice şi, în timp ce lua din nou camerele la rând, pe scări coboară un tip înăltuţ, despre care îmi zice că presupune că e chiar unul din grup. Îl privesc, iese pe uşă, se opreşte şi îşi aprinde o ţigară. Scanez repede în memorie tot ce ştiam despre membrii grupului din toate epocile. Ăsta nu-mi iese la socoteală. Îmi zic că dacă e din Nazareth, atunci nu poate fi decât noul vocalist, Linton Osborne. Atac fără ezitare: „Hi, you’re Nazareth, aren’t you?”. „Yes, one of them”. „Then you must be Linton, am I right?”. E de-a dreptul fericit că îl cunoaşte/recunoaşte cineva. Ne împrietenim instantaneu, şi dă-i cu vorba preţ de vreo oră. Despre ce ? Vă las să ghiciţi până săptămâna viitoare / Doru Popovici (Jupînu’, 10 septembrie 2014).

Primele vorbe sunt cele obişnuite, de protocol, în sensul că mă simt obligat să îi dezamorsez orice fel de emoţii/spaime/trac, drept pentru care îi spun că vor fi primiţi ca nişte eroi, Nazareth fiind primul grup „cu nume” dintre toate câte s-au perindat pe scena Festivalului în toate cele patru ediţii. Fireşte, următorul punct era, obligatoriu, felul în care a fost primit în grup, el neavând nici un an de când a fost cooptat. Mă furnica, aşa că folosesc aceeaşi formulare cu care îl atacasem pe Chick Churchill de la Ten Years After cu aproape doi ani în urmă, în legătură cu noul lor chitarist, Jo Gooch: „Cum a decurs adopţia?”. Linton rămâne şi el mut, ca Chick, şi zice exact la fel: „Ce adopţie!?”. „A ta, desigur, nu eşti tu < bebe> în grup?”. Râde zdravăn, şi-mi povesteşte că se ştia cu ceilalţi de multă vreme, de când era copil şi fan al grupului. Mai târziu, când a mai crescut, au ajuns să frecventeze acelaşi pub, unde au stat la aceeaşi masă de sute de ori. Mai zice că ceilalţi, inclusiv fostul vocalist care a participat la selecţie, au rămas uimiţi să-l vadă la concurs chiar pe el, vecinul de masă! Apoi, m-am simţit obligat să aflu care crede el că e piesa-emblemă a grupului şi pe care îi place lui cel mai mult să o cânte. Îmi confirmă exact ceea ce credeam şi eu, anume că Nazareth este grup de rock’n’roll, deci „Hair of the Dog” e prima aleasă, apoi „Razamanaz”. Cît despre „Love Hurts”, aia care numai la noi se identifică cu Nazareth, nici pomeneală. Îi explic că nu-i nici o surpriză pentru mine, şi că mai sunt şi alţii în situaţia asta: Status Quo, care la noi sunt cunoscuţi doar cu „In the Army”, o lălăială pe care ei nu dau nici 2 pence. Zice Linton Osborne: „Aşa e şi cu Love Hurts, nici nu-mi vine s-o cânt. Dar, dacă lumea o cere…”. Şi, desigur, lumea a cerut-o, că doar nu era să rămână cu braţele nebălăngănite şi cu brichetele în buzunare. Fiţi sociabili! / Doru Popovici (Jupînu’, 27 septembrie 2014).

Am discutat cu Linton Osborne aproape o oră despre toate cele, de la fotbal şi politică până la băutură şi rock. În tot acest timp, mă întrebam totuşi când o să apară şi Pete Agnew şi mai ales dacă o să-l recunosc. În cele din urmă, nu mai rezist, şi-l întreb: Unde-i Pete şi cînd apare? Îmi spune că trebuie să meargă el să-l anunţe şi să-l aducă la 20.30 fix. Îmi explică şi de ce: se ia cu cititul şi scrisul pe tabletă şi uită de ceas! Iar când spune o oră, atunci aia e. Punctualitate britanică fără frontiere. Ca atare, pe la 20.25, Linton se scuză şi pleacă să aducă legenda. Când îl văd, rămân realmente şocat: pare mai bătrân cu vreo 50 de ani peste cei 67 din acte! Se mişcă atât de greu, încât parcă mă tem să nu se desfacă. Altfel, extrem de grijuliu şi elevat în exprimare. Pare mai degrabă un distins profesor universitar decât un rock’n’roller în prag de pensionare. E drept şi că atunci când vorbeşte cu Linton înţeleg mai puţin decât mi-aş dori… iar pe alocuri nimic, atunci când o dau pe scoţienismele lor! Mă lămuresc în chestiunea „Love Hurts” şi cu Pete: nici el nu dă doi bani pe ea, dar îmi explică, pe înţelesul meu, că oricum e cel mai vândut single al lor, aşa că trebuie privit ca atare, chiar dacă ei nu sunt tocmai fericiţi de chestia asta. Zice că altele sunt piesele reprezentative ale grupului, chestiune asupra căreia eram în consens toţi trei. Inevitabil, vine şi întrebarea: „Pete, ca fondator şi ca om care n-a părăsit grupul niciodată, unde plasezi Nazareth, în ce gen?”. Vine, fără ezitare, exact ceea ce aşteptam de la el: „Rock’n’Roll, indiscutabil. Însă, în ultimii ani, am adaptat puţin sound-ul la ceea ce se cere pe piaţa muzicală, în sensul că l-am făcut un pic mai hard”. Ei, dacă am rezolvat-o şi pe asta, nu-mi mai rămâne decât să-i întreb dacă au mai cântat vreodată într-un spaţiu ca şanţul Cetăţii. Nu tocmai, dar prin castele zic amândoi că au mai cântat: în Austria, Italia, Germania şi, desigur, acasă, în Scoţia. Şi iată-ne ajunşi. Mai zice Pete: „Trebuie să trecem printre spectatori!? Ne ajută Poliţia?”. Îl liniştesc spunându-i că aici lumea e paşnică şi că oricât i-ar iubi, respectul primează, aşa că pot merge liniştiţi printre fani. Se va convinge că e aşa, jandarmii care ne-au condus până la scenă neavând practic nimic de lucru / Doru Popovici (Jupînu’, 1 octombrie 2014).

Album „Monitorul de Suceava“: