Istoria unui pumn de case: Mereni, Plopeni, Salcea | Dragusanul.ro

Istoria unui pumn de case: Mereni, Plopeni, Salcea

Mereni Plopeni detaliu

*

În hărţile austriece, puse la dispoziţia publicului larg, printr-o tipăritură de excepţie, de către Constantin Emil Ursu, Managerul Muzeului Bucovinei, încape mai multă dureroasă şi umilitoare istorie, decât în toate documentele şi celelalte mărturii ale istoriei. Fiecare sat adoră, prin monografii stângace, să-şi scormonească urmele străbunilor prin neolitic, apoi mărşăluind gloriase prin daco-romanism, spre a se îndrepta epopeic în timpul unic al lui Ştefan cel Mare şi sfânt. Din păcate, istoria fiecărei obşti contemporane e mult mai săracă, mai neguroasă şi mai lipsită de glorie.

*

Mereni

*

Satul meu de baştină, de pildă, Merenii (sugestie pentru o fostă livadă domnească) sau Mirenii (adică laicii iobagi ai mănăstirii Todirenilor din Burdujeni), avea, în 1774, când făcea parte, pentru o scurtă perioadă, din Bucovina, doar nouă case, cele două din stânga drumului fiind, în anii copilăriei mele, ale Adelei Gâză (bunica din partea tatei) şi a huţanului Hartup, în vreme ce casele din dreapta drumului sunt cele care au fost a lui Papuc (poreclit „Crăcană”), a lui Nicolae Gâză (bunicul lui Viorel „Buluţă), a lui Şutac, a lui Ion a Floare şi a lui Cucoşel. Peste vale, se văd casele lui Bunduc şi a doamnei Robilă. Străbunul meu din 1774 se numea Ion, ca şi mine, şi sosise din ţinutul Coţmanilor, unde, conform mărturiilor lui Dionisie Bejan, fusese răzeş, apoi îşi vându-se moşia, sub agresiunea ofertelor avantajoase, mutându-se în locuri cu preţul pământului mult mai scăzut.

*

Plopeni

Plopenii, în schimb, datorită populării cu iobagi din satele boierilor Balş din ţinutul Hotinului şi din cel al Cernăuţilor, erau mult mai populaţi, avea şi biserică, şi curte boierească (arsă, de eterişti, în 1821), drumul spre Botoşani trecând prin spatele bisericii, nu ca astăzi, când trece printre biserică şi cimitir.

*

Salcea

*

Chiar şi Salcea însemna un sătuleţ cu vreo treizeci de case, incluzând şi conacul boieresc, aflat, ca şi Plopenii, ca şi Merenii, în mijlocul unor întinse păduri. Un călător străin, Georg Lauterer, care trecea, în 11 noiembrie 1782,  prin Salcea şi prin Plopeni,  venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, menţiona „nişte drumuri proaste”, şi faptul că  Plopenii erau un sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava aflându-se, atunci, la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi” (Călători, X, partea I, p. 333).

*

 Burdujeni

*

Merenii fuseseră, vreme de veacuri, selişte pustie, datorită stăpânirii mănăstireşti burdujenene. Burdujenii însemnau satul de pe râpe, din sus de mănăstire, adunat pe lângă ocoalele negustorilor bistriţeni Burduja (burdujă este umflătura de pe pulpa vacii, după ce o muşcă tăunul), ctitorul real al satului fiind Petria Burduja. Mănăstirea Pantocrator se numea a Todirenilor, iar numele fusese împrumutat şi moşiei pe care o stăpâneau călugării, după mutarea scaunului domnesc la Iaşi. Cuprindea seliştea Merenilor şi Adâncata sau Poiana Pustie, dar şi Feteştii, toate aceste locuri roditoare fiind, însă, prin veacurile vechi, locuri pustii, dar pline de sfinţenia proprietarului mănăstiresc.

*

În 1791, Burdujeni însemna doar locul în care se găsea poşta moldovenească, adică nişte „Grajduri de pământ şi paie, colibe mizerabile şi câţiva vlăjgani, pe jumătate goi, care zăceau lungiţi pe pământ, este tot ce am găsit acolo. Ei au sărit, numaidecât, în picioare, ca să aducă, după cum spuneau ei, caii. Dar s-au întins, iarăşi, la pământ şi am fost nevoiţi să facem gălăgie şi să ameninţăm, pentru a putea să ne urnim din loc” (Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 99, 100).

*

Adancata

*

Despre Mereni şi despre Plopeni există, în documentele adunate şi clasificate de Nicolae Iorga, vreo câteva mărturii buiece, în care mănăstirea ţine cu dinţii de pustietăţile sale:

*

În 21 aprilie 1620 (7128), Gaşpar Vodă întăreşte mănăstirii Pantocrator din Burdujeni „siliştea Mereanii”.

În 11 ianuarie 1621 (7129), Alexandru Vodă, fiul lui Iliaş Vodă, confirmă întăritura, ca şi Ştefan Tomşa, în 14 ianuarie 1622 (7130).

În 12 mai 1709 (7217), Mihai Racoviţă Vodă, adresându-se episcopului rădăuţean Calistru, pentru o ceară, între egumenul Todirenilor, Mihail, şi stolnicul Ion Balş, este menţionat „Dealul Curălariul”.

În 8 iulie 1709, Racoviţă Vodă îi cere postelnicului Şerban Cantacuzino să cerceteze „împresurătura la Miriani”.

În 13 iulie 1736 (7242), Constantin Neculae Mavrocordat porunceşte hotărnicirea „săliştii Moreni, de care ţine Rătunda şi Colacul Bălţii şi heleşteul ce se numeşte Păscăria Mitropolitului  Grigorie Nichenschie, ce a fost egumen la mănăstirea Todireni, şi la moşia Todireni, de care se ţine Ceiriul şi Adăncata şi Poiana Pustie”. În acelaşi an, dar în 28 octombrie, armenii din Suceava obţin carte de blestem, de la Mitropolitul Antonie, pentru încălcarea hotarului „de la Crucea Armanului, păr la Făntăna Băcului” cerând scrisori şi pentru locurile domneşti „ci să chiamă Păscărie şi Colacu Bălţii”, iar egumenul Todirenilor, Hristofor, „au arătat un uric de la Irimia Moghila Voievod şi trii ispisoace di la răposatul Alicsandru Vodă, şi de la Gaşpar Vodă, şi de la Ştefan Tomşa Vodă”, încurcătura venind mai târziu, când „au venit un Mitropolit, om străin, de la Nichie, şi au fost egumen la Todireni” şi când „măcar că au stăpânit dichii de la Mitropolie, de multe ori, pe acel numi ce s-au numit Păscăria Mitropolitului, schimbându-se numili şi numindu-să osebit Păscărie şi Colacul Bălţii, iar sălişte nu esti, hotar n-are… Osăbit şi altă bucată de loc, ci să cheamă Ciiriul, când era Domnie la Suceava, era ace bucată de loc ciir gospod, pentru triaba Domniii, dar esti din hotarul Todirenilor”. Hotarnica, făcută atunci, cuprinde toponimele: „Drumul cel mare ce merge de la Suciava la Botoşăni, pănă într-o poeniţă, ce să cheamă Poiana Puţului, şi este şi un puţ vechi părăsit, lângă drumul cel mare… Pe unde au fost şi arături, se cunosc hotarăle, se chiamă Priloagele, şi de acolo se loveşlte Făntăna Putredă şi apoi la Trestioara, la făntăna lui Roş… Vale Mare şi Racovile… Pă la un stjar mare, însămnat roate, pi din sus di lunca lui Marcu… Vadul lui Chiuşcu… Cuibul Hulturului… Capul Domnului şi de acolo opcina cu hotar Zvorăşte, pără în hotaru Dragomirnii” .

În 8 septembrie 1764, vornicul Lupu Balş, cu aprobarea ierarhilor vremii, face un schimb de moşii, primind Merenii, aflaţi „în hotar cu moşia sa Plopenii”, „măcar că Merenii sunt oarece mai laţi, dar este moşie mai scurtă”, cheltuind o mie de lei pentru construirea unei mori, lângă care ridicase şi o cârciumă.

*

În 2 septembrie 1664 (7173), Alecsandra Stolniceasa, sora răposatului Iorga Postelnicul, şi cu fiul ei, Toderaşco vând Plopenii lui „Ursachie Clucearul cel Mare”, pentru 500 lei bătuţi, prima întăritură a vânzării datând din 12 decembrie 1664. Printre martori, se afla şi Miron Costin.

Conform mărturiei duhovnicului lui Ursachi, ieromonahul Cozma, egumen al mănăstirii Ocna (ctitoria lui Ursachi), din 1692 (7200), Ursache ar fi dat Plopenii nepotului său, Constantin Ursachi, în contul unor datorii.

Boierul Ion Balş, ctitorul bisericii din Plopeni, îngropat în curtea bisericii, era frate cu Andrei, cu Pavel şi cu Aniţa.

*

Mereni

*

Un lucru am învăţat, pe parcursul unei vieţi aproape întregi: dragostea pentru locul natal înseamnă, de fapt, o puternică nostalgie faţă de propria-ţi copilărie. Când nostalgia aceasta ajunge să te macine, cauţi în timp, pentru a-ţi risipi paşii desculţi dintr-o generaţie într-alta. Sfârşit.


Comments are closed