Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti
Vama Moldoviţei, la care negustorii lioveni, în baza privilegiului lui Alexandru cel Bun, din 6 octombrie 1408, plăteau „câte un groş şi jumătate de grivnă” de povară – la dus, şi „câte doi groşi” de povară, la întoarcerea din Ardeal, a fost dăruită mănăstirii Moldoviţa, în 18 noiembrie 1409. În numai doi ani după aceea, se va forma şi satul Vama, care şi el va fi dăruit mănăstirii (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pg.21).
În 15 februarie 1410, Alexandru cel Bun închină munţii mănăstirilor, dăruind Moldoviţei „Suhardul mare şi mic. Iar hotarul acestor munţi, începând din vârful Jireapănului, care este deasupra Fântânii Reci, la Coşna Mică, în jos pe Coşna, până la păltinişul lui Branco, şi de acolo în jos la Coşna Mare, până la piciorul Suhardului Mare şi de acolo drept la deal, până în vârful Suhardului, şi de acolo pe vârful Suhardului, până la obârşia Rusaii, şi de acolo, în vale, pe părău până la râul Bistriţa, şi de acolo la vale, cu Bistriţa, până la gura pârâului Fântânii Reci şi până la vârful Jireapănului”.
În textul uricului de danie, scris în slavonă de Brateiu logofăt, cuvintele „păltiniş” şi „picior” sunt caligrafiate în româneşte (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp. 21-22).
În 14 aprilie 1411, satul Vama este, deja, un sat mare, cu lazuri numeroase, dar, din voia lui Alexandru cel Bun, teritoriile obşteşti şi vămenii ajung în proprietatea mănăstirii Moldoviţei.
În anul acesta al aservirii obştii, moşia vămenilor începea „din vadul Moldovei, care este mai jos de satul Câmpulung, cu poiana, drept la gura Geredzea şi în sus, pe părău, până la obârşie şi de acolo la Măgura Moşului, şi de acolo la spărturi şi la Măgura Plopului, şi de acolo la Fântâna Sărată, şi de acolo pe dealul Frasinilor, drept la Râul Strâmt, la deal, pe Suha, unde cade în Moldova, şi de acolo pe Moldova la pârâul Ceteţe, în sus pe pârâul Cetăţelii până în vârful Dealului Mare, şi de acolo tot cu obcina Dealului Mare, cu toate izvoarele care cad în Moldova şi Moldoviţa, până la obârşia Frumosului, unde cade în Moldoviţa, şi de acolo peste Moldoviţa, la gura râului Deea, şi de acolo la obârşia Deii, muntele şi, de acolo, pe dealul Paltinului, unde cade în Moldova, în vad, în jos de satul Câmpulung, unde mai înainte am început” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp. 24-26).
Soacra lui Alexandru cel Bun, doamna Anastasia, primeşte, în 6 iulie 1413, o uriaşă moşie, formată din „satul Coţmanul mare, cu toate Cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hijvicea, Davidăuţi, cu toate locurile ce ţin de ele, până sub Valeva, apoi spre Valeva, până la pădurea ce se cheamă Dumbrava”.
După moartea venerabilei soacre, toate aceste sate vor trece „în stăpânirea Episcopiei de Rădăuţi, a sfântului Neculai, unde sunt îngropaţi moşii” voievodului moldav (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp.31-32).
Moş-strămoşii pârteştenilor au fost dăruiţi, împreună cu satele şi moşiile lor, în 13 aprilie 1415, „mănăstirii panului Ivan vornic” de Suceava şi, apoi, de Tulova (Tolva), „care este la Humor”. Satul risipit al pârteştenilor cuprindea Soloneţul (actualul sat Pârteştii de Sus), adică „un sat la obârşia Solonţului, unde au fost Tatomir şi Partea”, şi Pârteştii de Jos, adică „seliştea Dioniş”. Dioniş (Dienliş, în alte urice mai târzii) a dat numele său cătunului Deleni din Pârteştii de Jos (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol.I, pp.36-37).
Cu Ivan sau Oană vornic s-a pierdut o legendă interesantă. Avusese doi copii, un băiat, pe care l-a făcut stareţ al Moldoviţei, dăruindu-i moşioara din apropiere, şi o fată, pe care a înzestrat-o cu o moşioară lângă Tulova (Vorniceni),
Oare întâmplător se numesc, şi astăzi, moşiile de odinioară ale copiilor lui Ivan vornic Frumosul şi… Frumoasa?
În 20 ianuarie 1456, Petru Aron hotărăşte ca toţi „aceşti oameni, oricâţi sunt în acele sate, să aibă de la noi slobozenie de toate dările şi muncile noastre, să nu plătească dare, nici posadă, nici podvoadă, nici iliş să nu dea niciodată, nici la jold să nu umble, nici la cetate să nu lucreze, nici la mori şi nici o slujbă sau muncă de a noastră să nu lucreze, nici să ne plătească, ci numai să slujească şi să muncească acestei sfinte mănăstiri mai sus scrise. De asemenea, şi venitul, tot cât este de la acele sate (adică dare, posadă, podvoadă, iliş, jold, muncă etc), acela tot să fie al mănăstirii. Şi, de asemenea, judeţii de la Suceava sau vornicii sau oricare dintre ureadnici sau pripăşari sau osluhari să nu îndrăznească să turbure pe aceşti oameni, nici pentru nimic să-i judece şi nici să-i prade, nici gloabă şi nici tretină să nu ia de la ei, fie că s-ar întâmpla furt sau duşegubină sau răpire de fecioară, şi acestea toate să fie ale mănăstirii, ca şi toate gloabele şi venitul tot. Şi călugării să judece pe aceşti oameni ai lor sau noi înşine. Şi, de asemenea, cât este hotarul acelor sate, pe apă sau în pădure, ei să fie volnici să-l apere. Iar cine s-ar afla că prinde peşte sau taie pădurea în hotarul lor, fără voia lor, pentru aceasta să dea gloaba, 12 grivne. De asemenea, oricât pripas va fi în acele sate iarăşi să fie al mănăstirii” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pg.284).