De la vlădică, la contrazicerea sfintelor porunci | Dragusanul.ro

Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti (2)

 

B37 

De la vlădică, la contrazicerea sfintelor porunci

 

         În partea de ţară românească pe care, de mai bine de două veacuri, o numim Bucovina, creştinismul are o îndelungată tradiţie. De dragul speculaţiei, am putea admite ipotezele susţinute, printre alţii, de Nicolae Dcnsuşianu, că pelasgii, cei care au devansat, trăind pe teritoriile actualei Românii, civilizaţia sumeriană, aveau ca supremă divinitate, adorată pe vârfurile munţilor, Omul, iar „cuvântul OM reprezenta, în antichitate, o înaltă putere divină”, preluată de sumerieni (AUM), apoi, de la aceştia, de evrei. în baza speculaţiei, anticii trăitori pe aceste locuri ar fi fost precreştini, adică au crezut în acelaşi Dumnezeu în care credem şi noi, aslâzi, primind înereşlinarca prin vestirea făcută de Sfântul Apostol Andrei cum că Fiul Omului a coborât pe pământ. Pentru că pelasgii (mocsii, geţii, dacii, carpo-goţii, cum au fost cunoscuţi, datorită vecinătăţilor, mai târziu în istorie) nu credeau în Zalmoxis, care a fost doar Mare Preot, ci „într-unui bunul Dumnezeu”. Numai că astfel de speculaţii, chiar şi demonstrabile, pot servi doar unei inutile făloşenii. Suntem, ce-i drept, trăitori pe străvechile pământuri pelasge, dar memo¬ria etnică a fiecăruia dintre noi este o imensă pată albă şi, prin urmare, ne este imposibil să precizăm prin câte neamuri şi prin câte graiuri ne-au pribegit străbunii. Ştim cu certitudine, cu referire la locuri, nu şi la fiecare individ în parte, că viaţa creştină a trăitorilor din Carpaţi a durat, începând cu secolul al III-lea, până astăzi. Cale de aproape un mileniu, cei pe care îi numim şi poate că-i şi avem străbuni s-au închinat bunului Dumnezeu în limba lor, în „latina vulgară”, preoţii fiind cu adevărat lideri spirituali, care iniţiau în libertate, dispreţuind făloşeniile terestre şi, în primul rând, relaţia stăpânire-supunere.

        Existau, deci, în afara sistemului de dominare prin credinţă, iniţiat de Roma şi de Constantinopol. Credeau pur şi simplu, fără să se simtă obligaţi cu recunoaştere şi, implicit, cu supunere unuia din cele două centre de putere creştină şi, tocmai de asta, sunt suspectaţi de lipsă de credinţă şi de unii, şi de ceilalţi. În 1165, de pildă, când îi cunoaşte, marele călător evreu Beniamin de Tudela spune despre ei că „nu aderă la credinţa creştină, dar îşi dau nume evreieşti” (Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, I, 1995, pg.3). Acest „nu aderă” se referă tocmai la intrarea în sistem, prin supunere, într-un sistem care, pentru a domina suprastatal, preferă ruperea Bisericii lui Iisus în două.

        Viaţa creştină a românilor nu putea rămâne, totuşi, în afara celor două sisteme feudale cu suport religios. Aşa se face că, la începutul secolului al X-lea, doi ucenici ai celebrilor Chiril şi Metodie, Zandow şi Moznopon, vin între ei, cu speranţa că-i vor convinge să renunţe la limba latină, în favoarea celei slave ca, limbă liturgică (cf. „Sacra Morava, Historia sive vita SS Cyrilli et Methodi”, apud. IonNistor – Cehoslovacii şi Românii, în Codrul Cosminului, tir.VI, 1929-1930, pp.261 urm.). Numai că eforturile acestea dau greş şi, conform Cartvelnic-ului de la Buda (Nistor, op.cit.), înainte de anul 1150, „părintele Teofilact a invitat pe împăratul Asan de a trece în Vlahia să o cucerească şi să o cureţe de erezul roman, care, până atunci, citeau în limba latină, să lase mărturisirea romană şi să nu citească în limba latină, ci în limba bulgară, şi s-a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi, de atunci.

        Vlahii au început a citi bulgăreşte”.
        Paisie, autorul Cartvelnic-ului, cu intenţie sau nu, se înşeală, pentru că în teritoriile locuite de români până târziu, după întemeierea statelor feudale româneşti, nu se semnalează supunerea faţă de unul din cele două sisteme de dominare a lumii prin credinţă. Ei îşi alegeau vlădici, pe care papa îi numea, în 14 noiembrie 1234, „falşi episcopi” (în cele două Valahii „sunt nişte oameni care se numesc Walati, care, deşi după nume se socotesc creştini, îmbrăcând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte ce nu sunt potrivite acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericeşti nu de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care e diocezan al acestui ţinut, ci de la nişte pseudoepiscopi, care ţin de ritul grecilor, iar unii, atât unguri, cât şi teutoni, împreună cu drepteredincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii ca să locuiască acolo şi, astfel, alcătuiesc un singur popor cu pomeniţii Walati” (Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a României, „Documenta Romaniae Histórica”, I, pp.20-21).

        „Aceşti episcopi, de bună seamă, recunoşteau pe unul dintre dânşii de primul, adecă de mitropolit. Se înţelege că acest mitropolit nu avea nici un fel de recunoaştere din partea patriarhului constantinopolitan”, susţine Dimitrie Dan, în „Cronica Episcopiei de Rădăuţi” (Viena, 1912, Editura Fondului Gr.Or. al Bucovinei, pg. 17). Numai că intenţia marelui cărturar bucovinean este aceea de a demonstra existenţa unei vieţi religioase organizate în Bucovina de mai târziu, începând, cel mai târziu, cu anul 1164. Prin urmare, ca şi Papa, ca şi Patriarhul, Dimitrie Dan vede în acei vlădici nişte episcopi, deşi Melchisedec, în „Chronica Romanului” (pg.58), preferă titulatura aceasta şi pentru mitropolit.

 

B35

 

        Şi, într-adevăr, până la recunoaşterea constantinopolitană a conducătorului spiritual al românilor, lui i se cuvenea mai curând titlul de vlădică, măcar spre a-l individualiza în lungul şir al celor care, îndepărtându-se de menirea lor, devin nişte feudali care, prin persuasiune, iau în stăpânire două treimi din Ţara Românească a Moldovei – cum obişnuia să o numească Alexandru cel Bun.

        Primul vlădică de care avem ştiinţă a fost „un oarecare Teoctist”, pentru care, în 1371, Mitropolitul Haliciului, Antonie, cere binecuvântarea Patriarhului de la Constantinopole. „Lui îi urmă Iosif I, o rudă de a lui l’elru Muşat Vodă, care era cu metania de la mănăstirea Neamţ. Acest mitropolit fusese hirotonisit de Antonie, mitropolitul Haliciului (1371-1391) din Galiţia, în anul 1374, întru episcop pentru Cetatea Albă, pe care Iurg Vodă a alipit-o, înainte de 3 Iunie 1374, la Moldova şi apoi a supus aceasta Episcopiei şi partea de nord a Moldovii Arhidiecezei Haliciului” (Dimitrie Dan, op.cit, pg. 19).

        Iosif ajunge mitropolit în 1384, dar Mitropolia Moldovei este recunoscută de Patriarhia de la Constantinopole anterior anului 1381.

        De la această recunoaştere, prin care românii subscriu la o anume parte a Bisericii lui Iisus, pornesc deturnările spre vanitate, aristocratism, lux exorbitant; deturnări de care se fac vinovaţi numai oamenii, contaminaţi fiind aceştia de bizantinism, contaminarea în exces săvârşindu-se mai târziu, adică după anul 1550.
        Odată cu tendinţele de a juca un rol, şi prin organizarea religioasă, în această zonă a Europei, începe regresul creştinismului prin făptuire.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *