Istoria uitată şi ierataă a averilor mănăstireşti (3)

         Grecii fac o primă tentativă de ocupare a scaunului de mitropolit moldovean printr-un oarecare Ieremie, care, alungat fiind de conducătorii spirituali ai neamului, „rosti, în anul 1394, anatema asupra întregului cler moldovenesc şi patriarhul constantinopolitan, Antonie, la rândul său, întări această anatemă.
        Abia puternicei întrepuneri a lui Alexandru Vodă cel Bun îi succese aplanarea acestui neplăcut conflict ecleziastic şi Matei, patriarhul constantinopolitan, recunoscu, în fine, după mai multe tractări, prin scrisoarea din 26 Iulie 1401, pe Iosif de mitropolit adevărat” (Dimitrie Dan, op.cit., pg.20).
        Recunoaşterea aduce după sine încălcarea sfaturilor Sfântului Apostol Pavel din „Epistola întâia către Corintieni”, limba latină vulgară (româna) fiind înlocuită, ca limbă liturgică, cu limba slavă.
Sfântul Pavel povăţuia:
        „1. Păstraţi dragostea şi năzuiţi spre cele sufleteşti, mai vârtos spre aceea ca să explicaţi sfânta scriptură în limba poporului, şi cu foc, cum făceau prorocii.
        2. Pentru că cel ce vorbeşte în limbă străină nu vorbeşte poporului ascultător, căci el nu-l înţelege; ci vorbeşte numai lui Dumnezeu, carele ştie şi acea limbă străină. Deci toate câte le vorbeşte cineva în limbă străină sunt numai lucruri ascunse, nepricepute poporenilor ascultători.
        3. Iar cel ce explică scriptura şi ţine cuvântări în limba poporenilor ascultători, acela vorbeşte într-adevăr oamenilor, îi zideşte sufleteşte şi moral, îi îndeamnă spre bine şi îi mângâie.
        4. Cel ce vorbeşte în limbă străină se zideşte numai pre sine; iar cel ce explică scriptura şi face cuvântări în limba poporului, acela zideşte sufleteşte întreagă comuna bisericească” (Versetele 1-4).
        La epistola aceasta se face apel târziu, în 1865, când trezirea unei conştiinţe naţionale îi determină pe cărturarii români, care editează „Foaea Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina” să readucă în actualitate „Porunca Sfântului Apostol Pavel” (pp.243 şi urm., din care am extras citatul, renunţând la grafia pumnuleană). Acum, în 1865, instituţia religioasă foloseşte popoarelor, spre deosebire de începutul veacului al XV-lea, când popoarele foloseau instituţiei religioase.
        Este uimitor, totuşi, că Alexandru cel Bun, cel care avea conştiinţa că Moldova este Ţară Românească, din moment ce foloseşte şi în documente de cancelarie, şi pe broderii, formula „Ţara Românească a Moldovei”, dă tonul deturnării identităţii naţionale în favoarea unei identităţi religioase. Înaintaşii săi (Laţcu şi chiar Petru Muşat) cochetaseră cu catolicismul, ba chiar şi Alexandru cel Bun, după ce se „căsătoreşte” cu catolicismul, reprezentat de cneaghina Rimgalia, sora cneazului polon „Alexandru, astfel numit, Vitovt” şi a lui Iagailo (Jakob), fiica marelui duce al Lituaniei Kiejstut, hotărăşte, mai târziu, să „divorţeze” definitiv de catolicism, înzestrând-o pe Rimgalia, în 13 decembrie 1421, cu „Târgul Şiret şi Volhovăţul şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile, şi cu vămile şi plăţile, şi cu dările, cu câştigul şi veniturile, şi cu toate foloasele care ţin de acest târg Şiret şi de Volhoveţ”.
        Începând cu Petru Muşat, care încă ezita între catolicism şi ortodoxism, slujitorii altarelor beneficiază de sprijinul domniei. Astfel, în primăvara anului 1384, când a fost finalizată construcţia bisericii din Siret („civitate Cerethensi”), ctitorie a Doamnei Mărgărita, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, Petru Muşat a dăruit călugărilor predicatori, care urmau să se ocupe de sfântul lăcaş, „cântarul sau cumpăna care este în sus-zisa noastră cetate a Şiretului”. Voievodul îşi motiva dania cu dorinţa „ca slujba lui Dumnezeu să se săvârşească de-a pururi în ţara noastră cu mai mare cinste şi să sporească neîncetat”. Hrisovul domnesc, datat în 1 mai 1384, a fost scris în limba latină la curtea Doamnei Margareta de la Hârlău, „în a patra duminică, în care se cântă „Jubilate” în bisericile catolice.
        Dania aceasta nu înseamnă prea mult, pentru că, şi în ochii ctitorilor, şi în cei ai slujitorilor altarelor, încă mai contau zicerile din Sfânta Scriptură. Venea şi era ascultată porunca din Cartea Sfântă: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde vi-o mănâncă moliile şi rugina, unde vi-o sapă furii şi vi-o răpesc; ci vă adunaţi comoară în ceriu; căci numai atunci comoara voastră nu vi-i mănâncă mai mult nici moliile, nici rugina, numai atunci nu vi-o mai pot nici săpa, nici răpi furii!”.
        Citatul acesta din Sfânta Scriptură l-am luat din cartea lui Arune Pumnul, „Privire răpede preste trei sute trei-spre-zece de’n proprietăţile aşa numite Moşiile mînăstireşti, de’n carile s’a format măreţul Fund Relegiunariu all Bisericei drepteredincioase răsăritene de’n Bucovina” (Cernăuţi, 1865, pg.54 – prefaţă). E drept, Arune Pumnul lesne află o „esplicaţiune” pentru colosala avere mănăstirească, adunată în timp, făcând, cumva, compatibilă „comoara pe pământ” cu „comoara în ceriu”, sfătuind: „adecă: faceţi fundăciuni pentru biserici, pentru scoale, pentru academie de drepturi, fără de care sînteţi periţi şi nu vă mai puteţi apăra de apunerea totală! pentru studinţii cei cu tălinte, dar fără mijloace, pentru Reuniunile şi Asociaţiunile celle ce se înfiinţează spre înaintarea culturei religioase, morale, naţionale, şciinţiale, spre fericirea voastră şi spre mărirea lui Dumnezeu pre’n faptele voastre!”.
        Îndemnul lui Pumnul consemnează, în fapt, rolul Fondului Religionar, realizat prin secularizarea averilor mănăstireşti. Îndemnul lui Pumnul subliniază o idee creştină iniţială, aceea că fericirea tuturor oamenilor are mare preţ în ochii lui Dumnezeu; o idee care, odată cu balcanizarea bisericii românilor, a fost definitiv abandonată.

Acest episod, ca şi cel anterior, a fost postat în continuarea textului din “Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti” (I), pentru a se constitui, încetul cu încetul, întreaga carte într-un text unitar.