"Istoria ororii" şi jocurilor cu măşti | Dragusanul.ro

„Istoria ororii” şi jocurilor cu măşti

Afrodita şi Pan, prototipul Diavolului bisericesc

 

Două dintre personajele dansurilor şi obiceiurilor româneşti de iarnă, Cerbul (capra) şi Urşii (malanka), încă mai supravieţuiesc şi prin culturile europene, „în special în procesiunile solemne din primăvară și în jurul solstițiului de iarnă, prin care se ilustrează întoarcerea puterilor binecuvântătoare ale verii în natura pustie”[1]. Ambele personaje sunt considerate, de la apariţia creştinismului, încoace, „demonii cerealelor”[2] sau, în cel mai bun caz, „demonii luminoşi ai vegetației”[3], expresie care obligă la a desluşi, de fapt, „spiritele luminoase ale vegetaţiei”, care sunt în totalitate benefice.

 

 

În Europa secolului al XIX-lea, când s-au fixat explicaţii postulative, care nu mai au nevoie de nici o demonstraţie, Pan a fost stabilit drept prototipul Cerbului (caprei), în ciuda faptului că şi Herodot, şi Strabon făceau trimitere la nişte practici peanice sau pianice ale pelasgilor, dar fără a-l confunda pe tracul Pean sau Pian cu Pan, care era tot trac, şi asta din simplul motiv că Pian reprezenta ideea orientală de Pytr Anu[4], adică de Tată Ceresc, nume pe care îl purta, în fond şi Odin, care, întrebat cum se numeşte cu adevărat, în răspunde Fecioarei Înţelepte Voluspa: „Mi se spune Tatăl Tuturor, dar în antica Agard (Grădina Raiului) aveam douăsprezece nume”[5] – numele celor 12 arcane zodiacale, dar ulterior, popoarele „i-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[6].  Pe când Pan, spre deosebire de Pean, „va fi făcut zeul care sperie oamenii și te face să te temi de el”, sub formă de Bockelmann, adică de „diavol, cu picioare de capră şi haine de vânător, care ieşea din pădure”[7]. Dar şi Pan, şi Pean reprezentau, necuvenit, în locul lui Cronos, concreteţi ale Constelaţiei Capricornului, Cernunos, adică alte Timpului Creator sau ale lui Dumnezeu-Timpul[8] şi tocmai de aceea, prin Europa se considera că „ideea rurală a treieratului este că ucide capra anului vechi”[9].

 

Cernunos (Capricornul), prototipul lui Pan, deşi însemna „Dumnezeu-Timpul”

 

La fel, şi în cazul Urşilor (ursul singur e o contaminare târzie cu obiceiul ursarilor ţigani), ei reprezintă „Ursa Mare, Mama ciclurilor de vreme… ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”, „Ursa Mare, prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice”, „impunând o viaţă mai pașnică / pe Axa hyperboreică a Urselor”[10].

 

Cernunos

 

Cerbul şi Urşii însemnau, în străvechime omagierea Capricornului şi a Ursei Mari pentru influenţa benefică a „respirării”[11] asupra vegetaţiei şi, tocmai de asta, Urşii şi Cerbul erau îndreptăţiţi asupra unor danii simbolice, în Europa, care omagia Capra de paie, încetăţenindu-se „ideea că cerealele sunt de fapt proprietatea ei, hrana ei și că bobul care rămâne pe câmp, iarna, îi aparţine… caprei, demonului cerealelor”[12]. Dar aceeaşi ofrandă, care nu a fost cerută, dar se cuvine, o merita şi „Ursul de paie, care este dovedit, mai târziu, la noi, ca demon de cereale, prin mărturii pozitive”[13];  „în Swabia se face un urs de carnaval, care este un urs de paie”[14], iar în „obiceiurile de carnaval, din luna mai și de Crăciun, așa-numitul urs de paie, este îmbrăcat de un băiat tânăr, complet încins în paie, care este, de obicei, ghidat cu un lanț de fier. Acest urs de paie (de mazăre sau de secară) este, fără îndoială, una dintre numeroasele forme ale demonului de cereale”[15]. Obiceiul este răspândit prin Europa, din ce în ce mai alterat, e drept, dar se întâlneşte „Ursului de paie, în Trebbow, lângă Strelitz, şi se foloseşte după încheierea recoltei de secară. Un om, înfășurat în paie, conform numeroaselor analogii, reprezintă demonul luminos al vegetației” [16]; „în prima duminică din Post, în Dobischwald, Silezia austriacă, un băiat de fermier este învelit în paie și dus prin sat într-un mod similar cu un urs de paie[17].

Închipuindu-mi că dansurile cu măşti au supravieţuit doar în Europa răsăriteană, unde ortodoxia era mult mai îngăduitoare, în comparaţie cu catolicismul – ca să nu mai vorbesc de protestantism, cu manifestările târzii ale Datinii primordiale, am rămas surprins să constat că două măşti, aproape la fel cu cele ale Cerbului şi Caprelor de la noi, au fost achiziţionate, în 1898, de Muzeul etnografic cezaro-crăiesc din Viena, prima, prin intermediul profesorului Heinrich Moses, de la Johann Rath din Bumbach, ţinutul Semmering, reprezentând „o mască „Gmoosgoaß”, din lemn, cu maxilarul inferior mobil; pelerina este pictată cu cercuri”[18], iar a doua, cumpărată din Stephanshard, Amstetten, din Dalmaţia, o mască „Habergeiß”[19].

 

 

Încercând să aflu ce-i cu acest „Habergeiß”, am început să înţeleg diferenţa dintre „Brezaie” (masca cu cap de pasăre) şi Cerb sau Capră, în fişele mele adunându-se următoarele mărturii:

 

 

„În Germania de Sus se vorbește mult despre fantasma Habergeiß. Se spune că Nüziders din Walgau este o pasăre cu penaj galben și cu vocea unei capre. La începutul lunii mai, aceeași fantasmă este vizibilă doar pentru ochii muritorilor preferați, iar vocea ei mormăitoare este la fel de bună pentru a aduce primăvara. Alții spun că Habergeiß se înfăţişează numai sub forma unei capre… Nu corespunde unui animal real. Primăvara, îi puteți auzi behăind, noaptea, ca o capră (Austria Superioară). După alţii Habergeiß este sufletul unei persoane decedate, care bântuie, sub formă de capră, prin câmpurile semănate din jurul caselor celor care au murit și rămâne în preajmă până la înmormântare”[20].

 

 

Capra din Pongau, Salzburg

 

„În Nüziders, din Walgau, se spune că Habergeiß este o pasăre cu penaj galben și cu vocea unei capre; la începutul perioadei lunii mai, ea poate fi văzută doar de ochii unor muritori aleşi, iar vocea ei mormăitoare este la fel de benefică pentru venirea primăverii ca şi chemarea cucului; alții spun că Habergeiß are trup de capră, dar picioare de cal, și o gură care seamănă cu o „gramla” pe jumătate deschisă (de la italianul gramola); alții consideră că Habergeiß este un tânăr înaripat și că oameni care nu cred în această pasăre minunată, cu pene galbene, cu iz de primăvară, nici în capra cu picioare de cal, nici în fantasma înaripată, se vor transforma în bufniţe de noapte (strix ortus)”[21].

 

Capra din Pongau, Salzburg, detaliu

 

„Înfășurarea în paie, în afară de ţinuturile nord-germane și scandinave, unde este menționată, înseamnă o uniformă de carnaval, care este legată ca reprezentarea de câmpul de recoltare, şi nu este fantoma păsărilor, ci demonul Hahergeiß… O astfel de reprezentare a Habergeiß ca pasăre are doar o distribuție limitată”[22].

 

„Se spune că există o fecioară fermecată, care bântuie, sub formă de capră albă, pe câmpurile de cereale, mai ales la vremea recoltei, de asemenea diavolul însuși, care se plimbă ca o capră neagră (Erzherzogt. Oestr. Umgegendend von Krems). În Tirol este descrisă, de asemenea, Habergeiß ca o fantasmă, jumătate pasăre, jumătate capră, sau ca o „pasăre care arată ca un bărbat”, care se pândeşte oamenii care se uită pe fereastră noaptea” , iar „în Oetztal, oamenii consideră Habergeiß drept un stol de dragoni strălucitori” [23].

 

 

„Capra cu coarne este numită (Grafenau lângă Straubing, în Bavaria de Jos)”, iar „în Suedia (în zona Linkjöping)”, capra „este uneori numită Vorresbock, Herrgottebock”[24].

 

„În Franche Comte (Dép. Jura), tinerii pun în curtea vecinului care nu a terminat secerişul o capră de paie (chèvre de paille). El trebuie să plătească cadoul cu o vadră de vin sau cu bani” [25].

 

„În Gablingen (Swabia), când este secerat şi ultimul câmp de ovăz al unei ferme, tăietorii de lemn cioplesc o capră, îi lipesc două urechi din ovăz (Haberspitz), în direcții opuse şi îi pun ovăz în nări, în gură și pe spatele caprei, împreună cu un şirag de flori, care atârnă de la coarne, la coadă, iar ca mantie sunt puse alte şiraguri de flori, care atârnă deasupra corpului celui care joacă capra și se numește Habergeiß. Când secerătorii au recoltat ţi ultimul câmp, toată lumea se grăbește să se pregătească, mai întâi, de sărbătoare. Cine este ultimul primește Habergeiß[26].

 

 

Capra Habergeiß din Innsbruck

 

„Obiceiul de la Tiefenbach (Palatinatul superior) pare remarcabil. De îndată ce se apropie momentul treierişului, capra Habergeiß își face simţită prezență. Cu o zi înainte ca ultimul bob să fie măcinat, fruntaşul obştii face o capră de lemn, o pune pe un umăr și îi ia băţul de susţinere între picioare. El se deghizează în capră și se acoperă cu o haină mare, astfel încât cineva să nu îi vadă picioarele, și pare ca și cum ar fi într-adevăr o capră. Așa deghizat, merge, mai întâi, la soția fermierului și îi spune că mâine va fi măcinată recolta ei, pentru a putea fi dusă la „Ausdrisch” (masă constând din produse din 4 tipuri de boabe). Apoi se trece, de la casă, la casă, și cheamă căsenii la fereastră „Hobagoaß!”, anunţând numele fermierilor care urmează la treieriş”[27].

 

*

 

Într-o „Istoria ororii”, care prefaţează cartea sa „Diavolul şi grotescul în artă”, Wilhelm Michel scria că „fiecare operă de artă devine o oglindă care reflectă îndemnul uman al vieții în multiple reflecții: ca plăcere în lucruri, ca dorință de reproducere și ca plăcere de a te bucura”, dar că, „în contrastul aparent dur cu această plăcere veșnică, în afirmarea și susținerea vieții apar şi vechilor plăceri, răspândite de sentimente de nostalgie, care conțin elemente comune ororii” şi că, datorită acestei negări nostalgice, care sunt, în fond, „negările vieții, care au avut întotdeauna o atracție puternică pentru umanitate”, omul s-a dovedit a fi, de-a lungul istoriei sale spirituale, „aproape un nativ al bucuriei afirmării” şi că tocmai de aceea,  „în multe mitologii, diavolul, principiul negator, stă alături de Dumnezeu, principiul creator[28].

 

Urmărind „plăcerea” omului, de-a lungul vremii, în a crea „o imagine sau o parabolă a tot ceea ce este pe pământ, a ceea ce este în cer sau în subteranul adânc”, Wilhelm Michel înţelege că „o istorie rezonabilă completă a ororii în artă ar fi puțin mai mică decât o istorie a artei în general”, o istorie care începe în „Asia, care a iubit întunericul în toate și l-a simțit pe Pan drept cel mai binevoitor zeu”, pentru că asiaticul „vede groaza mai ales în Dumnezeul său. Cerul care atârnă, de-a lungul vieții sale, este arcuit și coborât amenințător și fiecare stea este o flacără plină. Omul asiatic pare aproape întotdeauna nedreptățitul zeului său și întotdeauna ursit pedepsei”. Iar „din acest sentiment de amenințare constantă… apar în lumea divină din Asia și în zonele legate cultural de ea” reprezentări ale ororilor.

 

„India a umplut nișele și altarele templelor sale cu imaginile horror sângeroase”, „Egiptul a adus capetele șoimului în vârful zeităţilor sale, a adus cu ciocuri tari, strâmbe și dure asupra capetelor credincioșilor”, iar „Zeii lui Assur au mușchii umflați de furie și încolăcesc, în ornamente, mâinile pline de arme şi capul animalului plin de gânduri criminale”, iar la „zeii din Orientul Îndepărtat, ceea ce-i apare omului obişnuit ca măreţie divină, apare în aceşti zei ca putere demonică și ca teroare nemiloasă”[29].

 

„Arta acestora și a altor popoare vechi repetă, neobosit, imagini de groază. Chiar și fațadele clădirilor templului lor au frize și borduri cu măști groaznice, care sugerează o mânie furioasă. Iar dacă pentru sentimentul nostru, în faţa acestor reprezentări, vizează caracterul ridicol este amestecată în aceste reprezentări, în vechime efectul încenușării este cel exacerbat”. În zeităţile mânioase, Michel identifică universala „familie a acestor prădători divini”, pe care îi şi enumeră, precizând că doar în „zonele blânde ale unor oamenii liberi și Dumnezeu este blând”[30], „zonele blânde” fiind, de fapt, cele în care, aidoma celor germanice sau scandinave, omul căuta armonia în natură şi în univers, pentru o integrare armonioasă, prin ceea ce se numeşte „religia naturală”, deşi nu era o religie, ci o concepţie.

 

Numai că „aceşti zei ca putere demonică și ca teroare nemiloasă”, acei „prădători divini”, acele „zeităţi nemiloase”, care impuneau ispăşirea şi umilinţa ţin de religii şi se ivesc odată cu inventarea primelor religii, şi nu vin, precum obiceiurile ceremoniale de tip Cerbul şi Urşii, dintr-o „geografie mitică”[31], dacă nu cumva chiar „mistică”, atribuită hiperboreenilor[32], deci un civilizaţii „blânde ale unor oameni liberi în care şi Dumnezeu este blând”. Mult mai târziu, odată cu intransigenţa bisericilor, când satele şi străbunii au parte de anatemă, se convine că „există spirite rele, care se ridică în văzduh ca norii de deasupra noastră, care flutură și zboară în jurul nostru peste tot”[33]. Dar „conținutul acestor legende se dovedește a fi într-adevăr popular și cel mult ușor influențat, nefiind derivat din ideile medievale târzii ale teologilor” (secolul XIII), cea mai persuasivă „idee teologică” născocind şi impunând fantasma existenţei „unui diavol în formă de capră” (bocksgestaltigen Teufel)”[34].

 

 

 

[1] Mannhardt, Wilhelm, Antike Wald- und Feldkulte aus Nordeuropäischer überlieferung, Berlin 1877, p. 183

[2] Ibidem

[3] Ten Brink, Bernard; Martin, Ernst; Scherer, Wilhelm, Quellen und Forschungen zur Sprach- und Culturgeschischte der germanischen Völker, Strassburg & London 1884, p. 166

[4] Mahabharata,VII, p. 65

[5] The Prose Edda, Traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 12

[6] The Prose Edda, Traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 16

[7] Mannhardt, Wilhelm, Antike Wald- und Feldkulte aus nordeuropäischer Überlieferung, Zwriter Teil – Antike Wald und Feldkulte, Berlin 1877, p. 159

[8] „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi” – Prashna-Upanidhad 2, p 40

[9] Mannhardt, Wilhelm, Antike Wald- und Feldkulte aus Nordeuropäischer überlieferung, Berlin 1877, p. 169

[10] Eusebie Triumphans / seu / Religionis verae et Victricis Laudatio, Hafniae, 1774, p. 19

[11] „Brahman înseamnă Respiraţie” – Mundaka-Upanishad, II, 4, 38

[12] Haberlandt, Michael, Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, p. 170

[13] Haberlandt, Michael, Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, p. 184

[14] Amira, Karl von, Thierstrafen und Thierprocesse, Innsbruck 1891,  p. 54

[15] Ten Brink, Bernard; Martin, Ernst; Scherer, Wilhelm, Quellen und Forschungen zur Sprach- und Culturgeschischte der germanischen Völker, Strassburg & London 1884, p. 166

[16] Ten Brink, Bernard; Martin, Ernst; Scherer, Wilhelm, Quellen und Forschungen zur Sprach- und Culturgeschischte der germanischen Völker, Strassburg & London 1884, p. 166

[17] Peter, Anton, Volksthümliches aus österreichisch-schlesien (Artă populară din Silezia austriacă), Troppau 1867, p. 280

[18] Haberlandt, Michael, Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, p. 63

[19] Haberlandt, Michael, Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, p. 62

[20] Haberlandt, Michael, Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, p. 181

[21] Vondun, Franz-Joseph, Beiträge zur deutschen mythologie, Chur 1862, p. 110

[22] Haberlandt, Michael, Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, p. 184

[23] Haberlandt, Michael, Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, p. 182

[24] Mannhardt, Wilhelm, Antike Wald- und Feldkulte aus Nordeuropäischer überlieferung, Berlin 1877, p. 162

[25] Mannhardt, Wilhelm, Antike Wald- und Feldkulte aus Nordeuropäischer überlieferung, Berlin 1877, p. 169

[26] Mannhardt, Wilhelm, Antike Wald- und Feldkulte aus Nordeuropäischer überlieferung, Berlin 1877, p. 162

[27] Mannhardt, Wilhelm, Antike Wald- und Feldkulte aus Nordeuropäischer überlieferung, Berlin 1877, p. 167

[28] Michel, Wilhelm, Das teuflische und groteske in der kunst (Diavolul şi grotescul în artă), München 1911, p. 9

[29] Michel, Wilhelm, Das teuflische und groteske in der kunst (Diavolul şi grotescul în artă), München 1911, p. 10

[30] Michel, Wilhelm, Das teuflische und groteske in der kunst (Diavolul şi grotescul în artă), München 1911, p. 11

[31] Völcker, K. H, W., Mythische Geographie der Griechen und Römer, Leipzig 1832

[32] Gerhard, Eduard, Archäologischer Nachlass aus Rom, Berlin 1852, p. VII

[33] Mannhardt, Wilhelm, Antike Wald- und Feldkulte aus nordeuropäischer Überlieferung, Zwriter Teil – Antike Wald und Feldkulte, Berlin 1877, p. 159

[34] Mannhardt, Wilhelm, Antike Wald- und Feldkulte aus nordeuropäischer Überlieferung, Zwriter Teil – Antike Wald und Feldkulte, Berlin 1877, p. 159


Comments are closed