Isprăvile lui Coroi | Dragusanul.ro

Isprăvile lui Coroi

Coroi şi cei 33 de bandiţi

Coroi şi cei 33 de bandiţi

*

Duminică, 25 noiembrie 1936, „au fost ascultate gazdele…

Prima gazdă este un om îmbătrânit înainte de vreme. Parcă nici n-ar fi fost gazdă. Îl cheamă Nicolae Răileanu. Din înfăţişarea lui cam beteagă, spălăcită, nu-ţi rămâne decât o mustaţă. O mustaţă cât un porumbel gălbui. Pentru o mie de pitaci, a dus cu sania, la Tudoreşti, pe Bolfan, pe Căsăndrel şi pe Mazăre.  Pentru o mie de pitaci, a înlesnit o tâlhărie. Susţine, pleoştit, că cei trei i-au răzimat puştile în burtă şi că a trebuit s-o facă (Apoi a continuat în gând: mai era şi mia de pitaci!).

A tăcut, s-a lăsat pe vine, pentru că pe bănci nu mai era chip, şi şi-a şters nasul cu podul palmei.

La rând, Dumitru Crăcană. De fel, din Şipote. Povesteşte dezgheţat cum, într-un Crăciun, i-a bătut un deget în geam, spre grădină. A crezut că sunt colindele sau vreun vecin mucalit. Când acolo, trei namile, în şube de frânari: Coroi, Căsăndrel şi Dumbrăveanu. Adică nu: Bolfan, Căsăndrel şi Mazăre. Rectificarea este făcută cu joc de cap şi de ochi, cum obişnuiesc cei care greşesc din pripă.

*

Pe Bolfan, pe Căsăndrel şi pe Mazăre au pontat, în depoziţiile lor, şi Coroi, şi ceilalţi, care au fost ascultaţi. Pe ei pontează şi gazdele. Numai astfel se înţelege de ce şi celelalte gazde, Vasile Curmei, Ilie Foca şi Perat Ibrahim, au pontat pe ei. Mă rog, gazdele, ca şi tâlharii, au interesele lor. Bolfan, Căsăndrel şi Mazăre au murit – se poate spune – dintr-o necesitate. Ca să scape ei mai uşor. De când stau în pământ, le-au putrezit, cu siguranţă, oasele. Nu mai ştiu să deschidă gura, să-i dea de gol. De ce n-ar ponta, deci, pe morţi?

Judecătorii zâmbesc. Au simţit manevra, care nu este nici cea mai bună, nici cea mai politicoasă.

Lumea din sală comentează la ureche, într-un fel sau altul. În nici un caz, fiţi siguri, favorabil pentru şiretenia gazdelor.

– Manole Munteanu!

– Aici!

Cel strigat este un bărbat fercheş, voinic. Ocupaţia, crâşmar. Ocupaţia oficială, pentru ochii satului, pentru că ocupaţia adevărată şi rentabilă a lui Manole Munteanu era aia de traficant de arme. La el, în subsidiar, au împărţit prada Coroi, Bolfan, Căsăndrel, Mazăre, Dumbrăveanu, Maxim şi Adam Hodor (Până şi traficantul de arme pontează pe Bolfan, Căsăndrel, Mazăre, Dumbrăveanu. O fi având ceva de ascuns).

*

Vorbeşte ca avocaţii: o mână la şale, o mână face tumbe simbolice, de luat mărunţiş. Are curaj ca acasă. Ai impresia că este conştient de rostul traficantului de arme. Dacă nu era el, Coroi s-ar fi putut să nu fie ce este. Chiar dacă ar fi fost un fel de tâlhar, ar fi trebuit să se bizuie, în mare parte, pe muşchi. Or, asta n-ajungea ca să înfrângă tehnicitatea de care se folosesc mai cu seamă jandarmii. Unui pistol trebuie să-i opui cel puţin un pistol. Unei puşti, cel puţin o puşcă.

Logica asta, de altfel justă în circumstanţă, s-a învârtit şi în căpăţâna lui Coroi, dar în primul rând în căpăţâna roşioară a traficantului de arme. În primul rând, pentru că traficantul de arme a fost cu iniţiativa. Acesta şi-a fluturat, pe sub nasul lui Coroi, minunile cutărei şi cutărei puşti, cu care ţii în şanţ câţi drumeţi vrei.

Atât: Coroi a văzut viitorul.

– Nu l-am cunoscut de la început, domnule preşedinte. Veneau îmbrăcaţi în jandarmi şi de aia. Îmi cerea muniţii şi mă executam.

– Ajutai jandarmii…

Coroi se scoală, ca la şcoală, intenţionând să sprijine depoziţia traficantului de arme.

– Ne-a dat, nu ne-a vândut.

Traficantul de arme profită de ocazie:

– De fapt, Mazăre vindea muniţii.

*

Preşedintele face semn către grefier. Este strigat Tudor Furnică. Se deşiră, spre tavan, un zdrenţăros. Mai mare mila. Tudor Furnică este lei Ilie Foca şi Perat Ibrahim. Nişte lungani şi nişte zdrenţăroşi. Pe toţi îi întrece, totuşi, Tudor Furnică. Întâmplător. Tudor Furnică este plasat lângă traficantul de arme. Din contrastul aproape dureros între unul şi altul, simţi că Tudor Furnică este victima celuilalt. La procesul acesta, sunt mostre din fiecare realitate socială. Nu lipseşte nici omul zdrenţăros şi fabricantul de arme, care a împuternicit mâna lui Coroi şi a celor treizeci şi trei împotriva paşnicilor.

Tudor furnică înşiră, cu convingere, cu pumnul la umăr:

– Credeţi-mă, domnilor!

Plânge.

De după dosare, grefierul pronunţă numele lui Vieru. A căzut prost. Succesul lui Tudor Furnică o să-l desfiinţeze.

Vieru este judecat ca tăinuitor şi complice. Se sforţează să demonstreze că, dacă a tâlhărit cu Coroi, a făcut-o ca agent acoperit. Ce avea să mai şi tăinuiască Vieru, dacă a fost omul jandarmilor? Ce ştia Vieru ar fi trebuit să ştie şi jandarmii. N-au ştiut, pentru că Vieru a uitat – ghinion! – să-i informeze.

Nu-i place că este şi tăinuitor. Nu era destul că se număra printre cei treizeci şi trei? Vina de tâlhar este, cel puţin, vina unuia care a bravat cu poleiala funcţiei de agent acoperit.

Cade ca o lăptucă printre bălăriile celelalte, mai răsărite.

*

Ultimele interogatorii au scos la suprafaţă pe Ioniţă Gheorghe, agent veterinar la Botoşani, şi pe Alexandru Ionescu-Dodoi, din Suliţa, tatăl Adelei.

Ioniţă Gheorghe, agentul veterinar, mărturiseşte că l-a găzduit pe Coroi, fără să ştie că este Coroi.

– Mi s-a recomandat Jean Corneliu, funcţionar la Sângeni.

Explică de ce nu l-a dat, când l-a recunoscut, pe mâna poliţiei şi de ce a predat banii primiţi numai după arestare, şi nu la momentul cuvenit.

Cele afirmate de Alexandru Ionescu-Dodoi sunt cele afirmate de Ioniţă Gheorghe, agentul veterinar. Situaţii identice (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 26 noiembrie 1936).


Comments are closed