își fac sălaș de veci în poezii

mi-a fost de mine cer și mi-a fost apă

și-am frământat pământul sub viori

sperând că universul o să-ncapă

sub aura trezirilor din zori

și-n jurul meu mai poposeau străbunii

în colțul lumii vitreg și stingher

și azvârleau înspre văzduh tăciunii

ca să aprindă lumânări în cer

*

nu cunoșteau altfel de închinare

erau pe zări doar niște stâlpi de piatră

înconjurând cenușile din soare

și-ademenindu-mi stelele pe vatră

de câte ori viorile destramă

deasupra ierbii timpul în clipite

sau doar atunci când datoria-i cheamă

să-mi lumineze viața cu ispite

*

ca să îmi fie cer, să-mi fie apă

destinul ce-l mai am de ispășit

și de prelins în pagină din pleoapă

ca pe o rană sacră de cuțit

când mă îndur lumină și tăcere

sub aura trezirilor târzii,

iar slovele la fel de efemere

își fac sălaș de veci în poezii