Iraclie Porumbescu: Înmormântarea lui Ştefan Nosievici

01.12.1833, Boian – 12.11.1869, Suceava

Şcolit la Cernăuţi (teologie, 1853-1856) şi Viena (fizică şi matematici, 1856-1860), profesor la gimnaziile din Cernăuţi (1860-1863) şi din Suceava (1863-1869), fondator al Societăţii Filarmonice din Suceava şi dirijor al corului (1867-1869), autor al primului studiu folcloric bucovinean, „Despre cântecul poporal român” (1865), Nosievici a compus „Drum bun, toba bate”, „Sub o culme de cetate”, toate publicate, în 1885, de Societatea „Armonia”. M-a surprins să găsesc, în „Albina” 1876, un reportaj al înmormântării lui Nosievici scris şi semnat de Iraclie Porumbescu, un reportaj în care Chir Grigore Vindereu şi „cei doisprezece” par să fie, în viziunea primului prozator modern al Bucovinei, o întrupare cosmică a sufletului lui Ştefan Nosievici. Un mare îndreptăpţit la neuitare, dar căruia Suceava nu-i păstrează nici măcar mormântul (I. D.).

Iraclie Porumbescu

„Suceava, 16 noiembrie 1869. Ieri am petrecut la groapă pe un bărbat pe cât de erudit şi înzestrat cu multă scânteie literară şi clasică, pe atât de onest şi integru la caracterul său – şi acel bărbat e Ştefan Nosievici, profesor de matematică, geometrie, limba şi literatura germană şi cântarea corală la Gimnaziul plenar, aşa-zis „naţional-românesc” de aici. Bravul şi stimatul acest profesor repauză într-o vârstă abia de 35 de ani, fiind încă holtei, răpus de un morb îndelungat de piept, pe care şi-l atrase prin zelul către studii şi litere, în mare parte şi către cântarea clasică. Era, la timpul din urmă, şi prin unele profunde supărări, ce şi le-a atras fără altă a sa vină decât că era, cum ziserăm, de un caracter ferm şi nedependent de capriciile şi arbitrariul altora, fie măcar ca aceştia să fi fost chiar şi superiorii lui.

Profesorul Nosievici era de origine slavon, însă el era totodată şi un exact filoromân, cum sunt toţi bucovinenii de altă gintă decât română, când ei posedă oareşicare cultură şi ştiu ţi pricep reclamaţiunile fireşti şi istorice ale Bucovinei. Dovadă despre expresul şi căldurosul filo-românism al repausatului profesor Şt. Nosievici este frumoasa şi pătrunzătoarea dizertaţiune analitică a renumitului cântec naţional „Măi Tătare!”, publicat în numărul din noiembrie anul trecut al „Foii Societăţii pentru cultura română din Bucovina”. Iar pe cine stima junimea studioasă, profesorii şi toţi cetăţenii inteligenţi ai Sucevei, ba şi toată împrejurimea acestui oraş în persoana repausatului Şt. Nosievici se văzu ieri, la înmormântarea lui, care, cu toate că era timpul cam nefavorabil şi calea, spre a putea veni, de la ţară (din Stupca – n. n.), la oraş, numai greu practicabilă, fu una din cele mai pompoase, din câte văzu Suceava în timpii din urmă, şi la care înmormântare luară parte, afara de vreo 16 preoţi, cu mult demnul şi venerabilul protosingel al Sucevii. Georgie Gregorovici în frunte, toţi profesorii, toţi studinţii (inclusiv Ciprian Porumbescu – n. n.) şi mai întreaga onorabilitate a Sucevei şi de primprejur, de toate confesiunile şi naţionalităţile.

Cuvinte funebrale se ţinură patru. Unul, în biserica română orăşenească „Sfântul Dimitrie”, de parohul respectiv şi catihetul supl. gimnasial G. Grigoroviţa; altul, la groapă, de profesorul de teologie C. Andrievici (Morariu – n. n.), care anume veni din Cernăuţi, spre ultima petrecere a fostului său coleg şi amic; al treilea, îl ţinu un amic şi coleg al repausatului, profesorul supl. Marian Nagl, în limba germană, şi tot la groapă (în cimitirul bisericii mănăstirii Sfântului Ioan, dar mormântul lui Nosievici nu mai există, cimitirul vechi fiind ras de pe suprafaţa pământului, pentru a face loc, în spiritul memoriei tradiţionale româneşti, unei livezi cu fânaţ – n. n.); iar al patrulea cuvânt funebral îl ţinu, la sfârşitul întregii ceremonii, tot un coleg şi amic al repausatului, profesorul supl. gimnazial Ieronim Munteanu. Toate cuvintele au fost frumoase, bine cugetate şi compuse, şi foarte potrivit rostite.

Corul studinţilor gimnasiali cântă, foarte armonios, toate melodiile de înmormântare, pe care repausatul singur pe iubiţii săi învăţăcei îi înăţase, iar „Reuniunea cantorală a Sucevei” (prima societate muzicală românească din istoria Sucevei – n. n.), pe care repausatul Nosievici a întemeiat-o şi o conducea artistic, fiindu-i magistrul coral, până la moartea sa, reuniunea cantorală zic, atât damele, cât şi domnii, executară două imne duioase şi foarte pătrunzătoare, drept semn de onoare şi recunoştinţă „demnului şi neuitaverului” (se folosea „lătinismul”, pe care eu, copiind textul, l-am evitat, ca să şi puteţi citi – n. n.) sau magistru (dirijor – n. n.) de artă cantorală, pe care îl pierdură în repausatul.

Nu putem să finim, fără a pomeni aicea şi nobila şi drept romana faptă a cetăţeanului sucevean, a Dlui Vasilică Popoviciu, care, fără de nici un interes material, l-a adăpostit pe repausatul profesor Nosievici, în întreg timpul morbului său, în casa sa, asigurându-i, prin aceasta, în mare parte greaua-i şi îndelungata-i pătimire, fiindcă repausatul, ca un bărbat neaspirator la cele materiale, şi pe lângă aceea şi sprijinitor al bătrânei sale mame şi al unei surori văduve, în ultimele timpuri devenise în neînstare a-şi procura, din mijloacele sale proprii, necesităţile îndemânatice pentru unu morb greu şi duratoriu de mai bine de 8 săptămâni.

Toţi amicii şi cunoscuţii repausatului îi sunt Dumisale, dlui Vasilică Popoviciu, pentru frumoasa-i filantropie şi umanitate, mulţămitori!

Chir Grigorie Vindereu

Nu putem, în urmă, să nu pomenim, cu mulţumire, şi de renumitul viorar al Sucevei, Chir Grigore, care, cu societatea sa muzicală îl petrecu pe profesorul Nosievici, până la groapă, cu doine de cele mai duioase şi mai străbătătoare de inimi; aşa încât, trecând conductul, prin poartă, în cimitir, unde în fine se postă, Chir Grigore, cu con-soţii săi „doisprezece”, şi „lăcrima” repausatului încă o ultimă „de gele”, cu lacrimi de acorduri, şi încă de acordurile cele mai apucătoare de inimi, cum sunt ele în doinele noastre, şi încă în doinele cântate de Chiru Grigore; mai că nu vedeai în întregul public alta, decât ochi plini de lacrimi!

Fie-i „gelitului” Ştefan Nosievici ţărâna uşoară şi memoria-i eternă! / I. P. (Albina, IV, nr. 96, miercuri 1 decembrie / 19 noiembrie 1869, pp. 2, 3).