Ion Slavici, "jefuit de supremul bun: opera sa" | Dragusanul.ro

Ion Slavici, „jefuit de supremul bun: opera sa”

În vreme ce văduva lui Ion Slavici supravieţuia într-o mizerie cruntă, iar manuscrisele lui, confiscate de Siguranţă, dispăruseră fără urmă, la Bucureşti „Luceafărul României Moderne”, cum îl numise Iorga pe Carol al II-lea, prin camarila sa, oferea sume uriaşe (depăşeau valoarea unei vile) pentru premiile literare ale anului 1930.

 

Premiul pentru Poezie revenea lui Nichifor Crainic, „Nomofilaxul ortodoxiei de astăzi”, cum îl numea Şerban Cioculescu, care „a fost un poet de mâna a doua sau a treia, din generaţia a doua sămănătoristă (1910-1916), pus în vedetă de domnul Nicolae Iorga”, iar Premiul pentru Proză, lui I. A. Bassarabescu, a cărui operă „nu conţine nimic subversiv”, într-o epocă în care, „în artă, subversive sunt numai talentul mare şi geniul: răstoarnă şi răscolesc”[1].. Cioculescu susţinea că „încă o dată se premiază mediocritatea şi inactualitatea literară”, simultan cu alte fapte şi mai incredibile, dezvăluite de văduva lui Slavici, care, „într-o scrisoare adresată domnului Romulus Dianu, a adus la cunoştinţă un fapt de excepţională gravitate. Manuscrisele lui Slavici au fost ridicate de poliţie, după ocupaţia germană (când Slavici a fost condamnat la 5 ani de temniţă şi domiciliu forţat la Panciu, pentru restul vieţii, deşi rămăsese în Bucureşti din ordinul şefului serviciilor secrete ale Armatei Române, generalul Iliescu – n. n.), şi de unsprezece ani nu au fost restituite. Există un proces-verbal, în care s-au consemnat manuscrisele confiscate. Un roman, „Musculiţa”, două lucrări de filozofie şi o sintaxă, probabil cea mai subversivă din lucrările lui Slavici, întrucât atenta la stilul Siguranţei generale (ironia lui Şerban Cioculescu este mai mult decât evidentă – n. n.). Totuşi, deşi procesul verbal poartă o semnătură, nimeni nu e responsabil de soarta manuscriselor dispărute.

 

Domnul Romulus Voinescu (procurorul regal – n. n.), somat în mod delicat, a răspuns cu superioritate de protector al literelor – pe când laureat al premiului naţional? – aruncând responsabilitatea pe funcţionarii inferiori. În sfârşit, văduva lui Slavici a fost determinată să dea în judecată Statul, acesta fiind singurul mijloc de a dobândi satisfacţie. Rezultatul este de prevăzut. Contribuabilii vor plăti şi nu se va afla nici un vinovat. Soluţie de două ori rea. Întâi, pentru că Statul ar fi fost dator, ca o reparaţie, să recompenseze, în mod spontan, pe văduva lui Slavici, care trăieşte în mizerie, şi să nu aştepte o condamnare difamantă pentru furt de manuscrise. Al doilea, pentru că asigură impunitatea celui mai odios delict, care privează pe scriitor de proprietatea operei sale”.

 

Tragedia lui Ion Slavici, victimă a unei înscenări pusă la cale de Regele Ferdinand şi de Ionel Brătianu, îi impunea lui Şerban Cioculescu „o constatare mâhnitoare” despre soarta lui Ion Slavici: „Un mare scriitor, care a fost şi un mare român, persecutat de profitorii de război, închis, batjocorit, lovit de magna capitis deminutio, izolat până la moarte ca un ciumat, e jefuit de supremul bun: opera sa”.

 

Concluzia, formulată de acelaşi Cioculescu, pentru a fi valabilă şi astăzi, şi în viitorul românesc: „Şi, în toată ţara nici un glas autorizat nu se ridică. Există sancţiuni pentru hoţii de buzunare. Dar furtul de manuscrise e un act de guvernământ”.

 

Uitat într-un cimitir din spatele gării din Panciu, cu ţărâna arbitrar, ba chiar revoltător îndepărtată de ţărâna lui Eminescu, Slavici e însăşi amărăciunea destinului românesc, pe care tulburător o formulase în faţa torţionarilor regalo-liberali ai instanţelor de odinioară: „Spuneţi protectorilor voştri că nimic nu mă mai poate atinge; m-am mutat în mine!”.

 

 

[1] Cioculescu, Şerban, Cronică literară, în Adevărul, anul 43, nr. 14277, duminică 13 iulie 1930, pp. 1, 2


Comments are closed