Ion PARANICI: Timpul, zgârcit cu Bădia | Dragusanul.ro

Ion PARANICI: Timpul, zgârcit cu Bădia

Ion Paranici

Ion Paranici

*

Printre cele mai frumoase evocări de personalităţi bucovinene, deja îmbrâncite în uitare de către suficienţa bezmetică a lumii în care trăim, sunt, fără îndoială, cele săvârşite de poetul Ion Paranici (26.03.1937, Tişăuţi), el însuşi o personalitate inconfundabilă a culturii bucovinene.

*

Om de o nobleţe sufletească benefică pentru generaţii întregi de scriitori suceveni, Ion Paranici înseamnă o necontenită vibraţie întru frumos, o trăire generoasă de continuităţi ale spiritului, pe care a ştiut şi încă mai ştie să le aşeze frumos în rafturile memoriei, adică într-un spaţiu sacru în care nici măcar aripile păsărilor nu mai răzbat, ca să îndepărteze, cu zborul lor zbuciumat, colburile suprapuse ale tradiţionalei şi condamnabilei insensibilităţi româneşti faţă de identitatea reală a românismului.

*

Ion Paranici, ca poet, ca gazetar, ca evocator evlavios al spiritului românesc din Bucovina, ar merita un amplu studiu, care să-l poziţioneze acolo unde benemerită, adică între reprezentanţii de frunte ai spiritualităţii noastre. În curând, el îşi va împărţi, discret, exemplarele ultimei sale cărţi, refuzând, practic, onorurile unei societăţi care nici nu-l merită. Numai că o societate nu trebuie confundată, niciodată, cu permanenţa, cu obligaţiile noastre faţă de viitor.

*

O emoţionantă evocare a cărturarului bucovinean George Sidorovici îmi şi ne atrage atenţia spre obligaţiile pe care le avem şi faţă de unul, şi faţă de celălalt.

*

*

Ion Paranici - portret de PIM

Ion Paranici – portret de PIM

Timpul, zgârcit cu Bădia

*

Sunt peste 42 de ani de atunci. Se pusese la cale editarea primului „îndreptar turistic” al regiunii Suceava, de care – slujbaş fiind la Comitetul Regional de Cultură şi Artă – aveam să mă ocup, în calitate de „redactor responsabil şi tehnoredactor”. O carte al cărei cuprins ideatic poate fi situat, cu îndreptăţire, în categoria alcătuirilor efemere. Ea a apărut în august 1964. Cine mai ştie de cele aproape 100 de pagini de text şi imagine, câte avea „îndreptarul” tipărit la Suceava, în condiţii tehnice precare? Pentru mine, însă, „istoria” naşterii acestei cărţi înseamnă întâlnirea cu un magician al cuvântului – scriitorul George Sidorovici. El este autorul textului, avându-i colaboratori pe Alexandru Vasilescu, Taras Seghedin şi Nicolae Cântec. Aceştia din urmă – cunoscuţi specialişti în domenii chemate să confere substanţă „îndreptarului” şi iscusiţi mânuitori ai condeiului – puteau ei înşişi, fiecare în parte, să scrie cartea la care ne referim. Dar, pentru zămislirea textului, editorul l-a preferat pe George Sidorovici. Era o recunoaştere. O bună înţelegere a faptului că scriitura unei asemenea tipărituri, îndeobşte pândită de pericolul aridităţii, trebuia încredinţată unui maestru al cuvântului tipărit, al reportajului cu valenţe literare. Şi el era, atunci, la Suceava, George Sidorovici. Nu se avea în vedere doar acurateţea textului, ci, îndeosebi, acoperirea lui – atât cât era posibil într-o carte ce se voia un „serviciu” pus la îndemâna turistului – cu imagini lexicale sugestive, întemeietoare de interes pentru cunoaşterea unui spaţiu încărcat de istorie, de cultură, de frumuseţi ale naturii ce îmbată privirea. De pildă, pentru a rupe încorsetarea unor precizări rigide, a unor repere de diverse feluri, presupuse de tipăritură, cu har, dăruia textului, înviorând lectura, fraze ce pot aparţine tablourilor descriptive dintr-o creaţie beletristică. („Drumeţeam prin valea largă a râului, în lumina blândă a dimineţii ce se scutură darnic peste împrejurimi domoale”, sau, referindu-se la trecerea pe aceste locuri a lui Vlahuţă, Hogaş, Sadoveanu: „Paginile lor mai păstrează foşnetul proaspăt al codrilor, limpezimea izvoarelor şi blânda unduire a colinelor sucevene”).

*

Mi-a fost dat ca, începând cu un an după apariţia „îndreptarului”, să mă aflu în preajma scriitorului care ştia să fie şi un excelent gazetar. Redactor-şef al cotidianului local „Zori noi” era scriitorul Platon Pardău. Demersurile lui – desfăşurate, din pricini cunoscute, cu abilitate în birourile demnitarilor regiunii – au făcut ca, în 1965, George Sidorovici (avea, atunci, 45 de ani) să devină redactor la această publicaţie. În acelaşi an, la solicitarea redactorului-şef s-a dat dezlegare ca să intru şi eu în schema redacţiei. Aici, în sediul de pe Strada Tipografiei, vreme de 6 ani (1965 – 1971) i-am fost aproape lui George Sidorovici. „Aproape” şi nu apropiat. Diferenţa de vârstă (aveam doar 28 de ani) şi experienţa publicistică a Bădiei (aşa-i ziceam, apelativul acceptându-l cu bunătate) îmi impuneau un anumit respect. Evident, nu răceală. Îl consideram venind dintr-o altă generaţie de publicişti, asociindu-i numele cu cele ale lui Dragoş Vicol, Traian Filip, Pan Solcan şi, mai târziu, cu cel al lui Platon Pardău, toţi gazetari înainte de a deveni cunoscuţi prozatori, fiecare umplând, cu volumele pe care le-a semnat, câte un raft de bibliotecă. L-am ascultat vorbindu-mi despre ei, l-am văzut de multe ori primindu-l în redacţie, cu braţele deschise şi cu ochii învăluiţi de bucurie, pe Dragoş Vicol, venit, din Bucureşti, la Suceava, să se apropie de păduri şi de munţi, găsindu-le mai întâi aura, misterul în sufletul prietenului său din nord, George Sidorovici.

*

Afinităţile ce vin din putinţa de a lucra cu cuvântul până ce acesta merită să fie aşezat în pagina de beletristică l-au făcut să aibă, în redacţie, relaţii care se detaşau oarecum de cele spre care te obliga febra zilnică a elaborării textului obişnuit de gazetă. De acest privilegiu – aşa simţeam atunci – au beneficiat gazetari dintr-o generaţie mai apropiată, care, în scurt timp, şi-au depăşit condiţia de cronicari ai faptei proaspete…din teren. Mă gândesc la scriitorii Radu Mareş, Constantin Ştefuriuc, Ion Beldeanu, Onu Cazan, Alexei Rudeanu, Cătălin Ciolca…

*

Dar, la „Zori noi”, George Sidorovici era, întâi de toate, gazetar. Publicaţia îşi avea un pilon de rezistenţă în condeiul său. Cultiva cu predilecţie reportajul. L-am însoţit, nu de puţine ori, în scurtele sale „călătorii” documentare. Prefera să poposească în peisajul silvestru, în cel montan. Aici, George Sidorovici – el însuşi un bărbat înalt, bine legat – îşi potrivea, cred, bătăile inimii cu ritmurile unui spaţiu ce se definea prin statornicie şi grandoare, în colectivităţile miniere şi ale tăietorilor de pădure, înfiripa dialoguri doar cu oameni de „esenţă tare”, puternici. Îi provoca, propunându-le un subiect, lăsându-i apoi să mărturisească tot ce voiau. Reporterul tăcea, din când în când notând într-un carnet cât palma o cifră, două, dar mai ales frânturi de gând. Cele pe care nu voia să le piardă. Amănuntele, detaliile le recepta aproape inexpresiv, trecându-le în memoria sa colosală, alături de mulţimea de întâmplări şi de poeme pe care le recita, molcom sau cu sufletul învolburat, doar… la un pahar de vorbă.

*

I-am văzut, în manuscris, numeroase reportaje. Pe aproape jumătate de coală (format A4), sub lentilele ochelarilor cu multe dioptrii, apropiate până la nefiresc de faţa hârtiei, erau aşezate – scrise mărunt, filigranat şi lipite unele de altele – rânduri care, greu de crezut, acopereau patru-cinci pagini dactilografiate. Lectura lor era captivantă. Fraza, uneori încărcată, nu obosea. Dimpotrivă, fascina prin armonie, prin muzicalitate. Cuvintele, folosite în asocieri inspirate, se suportau perfect. Pentru că veneau din mintea şi sensibilitatea unui vrăjitor al comunicării prin literă. Ceea ce, în cazul unui gazetar (adesea năucit de febra, de graba scrisului), e semnul înzestrării scriitoriceşti. George Sidorovici a şi putut, ca urmare, duce unele din „poveştile” lui reportericeşti în pagina de carte. Retrăind, evident, întâlniri cu personaje care l-au tulburat şi i-au rămas, într-un fel, prieteni, întâmplări ce i-au căzut la inimă, reluând manuscrise de odinioară, pentru a le întineri prin vigoarea imaginaţiei sale plăsmuitoare de proze memorabile. Aşa s-a născut volumul „Oameni şi munţi”, apărut la Editura Eminescu, în 1972, cu un an după ce Bădia plecase din redacţie, lăsând în ea, la compartimentul reportaj, o undă de sărăcie. Şi, în general – un dor greu de definit. El ţinea, mai ales, de ceea ce George Sidorovici a izbutit să facă, prin scrisul său, pentru punerea valorii în coloanele publicaţiei, pentru păstorirea „Coordonatelor literare” din cuprinsul ziarului, spaţiu gazetăresc ce a grupat condeie care aveau să devină rostiri frecvente în „Pagini bucovinene” şi în suplimentele „Suceava”, care vesteau o posibilă revistă literară în Bucovina de dincoace de fruntarii. Acest dor ni l-a potolit, ca într-un ritual, tot Bădia.

*

Trecea adesea pe la redacţie. Nu doar să zăbovească la o cafea. Ci să vadă ce mai facem, să-l întrebăm ce mai scrie, ce mai citeşte (prefera, atunci, lectura cărţilor de spionaj). Ne-a fost, pentru ultima oară, oaspete în redacţie la sfârşitul primei săptămâni a lui decembrie 1976. Niciodată nu s-a plâns de vreun beteşug al trupului. în acea zi, însă, avea faţa puţin umbrită, marcată de o uşoară îngândurare. Mărturisirea nu avea să întârzie: „Ioane, nu mă tem de moarte. Dar tare mă doare aici”. Şi-mi arătă furca pieptului. L-am rugat să plece imediat la medic. A făcut-o, dar internarea în spital ar fi urmat să aibă loc peste două zile. Nu a mai fost nevoie. Se stinsese în noaptea următoare. Era 9 decembrie. Şi scriitorul nu avea decât 56 de ani.

*

George Sidorovici a rămas în biblioteci – cărţile „Vulpile” (1970) şi „Pădurea de dincolo” (1974), ambele apărute la Editura Junimea, dau cu adevărat măsura harului său artistic –, în paginile unor importante publicaţii. Aceasta îi legitimează valoarea, i-o duce peste vreme. A rămas însă şi în memoria celor care l-au cunoscut, trăitori încă. Ultimele imagini ce-i urmăresc pe mulţi dintre ei vin din ziua în care l-au condus pe Bădia în pacea din preajma Sucevei. Cu câteva ore în urmă ninsese bogat, cuminte, ca în poveşti. Albul copleşea, domina totul. „O iarnă fabuloasă, fără margini”, ar fi scris reporterul. Momentele de aducere aminte reînvie şi vorbele rostite, din partea Filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor, de poetul Corneliu Sturzu, redactorul-şef al „Convorbirilor literare”, şi cele ale lui Dragoş Vicol, prietenul dintotdeauna, căruia, odată cu George Sidorovici, îi murise o parte din viaţă. Vorbele celui dintâi au marcat momentul de început al ultimului drum pe care Bădia, luminat de omăturile ce domneau peste urbe, urma să călătorească. Iar cele ale lui Dragoş Vicol (stins tot într-un decembrie, cu cinci ani mai târziu), gravând în sufletele venite acolo, au fost auzite lângă ţărâna proaspătă în care avea să coboare trupul mistuit de facerile ştiute şi neştiute ale destinului.

*

Au trecut, iată, treizeci de ani de când, întru neuitare, ne întâlnim cu George Sidorovici doar prin reportajele, prin cărţile sale. Atâtea câte au fost, atâtea câte, zgârcit cu viaţa sa, timpul i le-a îngăduit (Crai nou – decembrie 2006).


Comments are closed