Ion Grămadă: De prin anii 1848 şi 1849 | Dragusanul.ro

Ion Grămadă: De prin anii 1848 şi 1849

Coperta Ion Gramada 1

*

Nu-i mult de atunci: vor fi vreo şaptezeci şi opt de ani. Şi acum mai afli bătrâni de aceia care au văzut cu ochii lor acele vremuri de grea cumpănă, prin care a trecut mult încercata noastră ţară. Dar tinerii, oameni noi pe acest pământ vechi, nici nu visează la suferinţele strămoşilor noştri, căci prea uşoară li se pare viaţa şi prea sunt multe ale ei momeli.

Ion Gramada*

Era pe vremea când nu se încuibaseră atâtea mode, nici sărăcie straşnică; când ţăranul, deşi iobag, nu lua calea grea a pribegiei spre America. Pe atunci, deputaţii bucovineni din sfatul împărătesc din Viena erau, cei mai mulţi, ţărani, ca de pildă, Vasile Morgoş din Coţmani, Miron Ciupercovici din ţinutul Humorului, Vasile Cârste din Boian, George Timeş de pe lângă Cernăuţi şi Mihai Bodnar din ţinutul Rădăuţilor. Nu erau tobă de carte, căci învăţaseră buchiile de la dascăli ambulanţi, care pribegeau pe la răzeşi, pe la popi şi pe la boieri, din casă în casă, dar, totuşi, au lucrat pentru despărţirea Bucovinei din împreunarea necurată cu Galiţia, au cerut slobozenia tiparului şi au desrădicat boierescul, iar în sfatul împărătesc de la Kremsier au vorbit cu atâta dragoste şi căldură despre durerile ţărănimii împilate, încât toate gazetele nemţeşti şi „Bucovina” fraţilor Hurmuzachi scriau că „deputaţii ţărani din Bucovina îşi cunosc chemarea”.

*

Nici poştă îndemânoasă ca acum nu se pomenea, dar nici drumuri de fier care să aducă străini în ţara noastră; dacă aveai de trimis veşti grabnice la prieteni din ţară sau la cei din Moldova şi din Ardeal, le trimiteai prin curieri sau ştafete. Acestea erau nişte căruţe cu două roţi înalte, trase de cai iuţi şi pietroşi, care ţineau lungă vreme la drum. În căruţă, deasupra lăzii cu răvaşe, şedea curierul, pe pieptul căruia atârna, pieziş, o goarnă cu canafi şi cu găitane negre-galbene, care sunt culorile împărăţiei. Alături de curier, ghemuit într-un colţ, îi ţinea tovărăşie un soldat înarmat până-n dinţi, care era pus spre paza scrisorilor şi a banilor, căci era mare primejdie să treci, pe acele vremi, prin codri şi zăvoaie pustii.

*

Caii porneau la goană pe drumul de ţară plin de hârtoape, iar curierul sufla în goarnă ca să se ferească oamenii şi, cu toate acestea, se-ntâmpla să fie zdrobiţi călătorii ce nu se dădeau repede în lături.

*

Cale de o poştă, adică atât cât putea alerga o ştafetă până să obosească caii, se afla o staţie. La staţia poştei, erau han pentru călători, grajduri pentru cai proaspeţi şi locuinţa poştaşului. Aici, deshămau curierii caii cei vlăguiţi şi luau alţi olăcari, împărţeau şi luau scrisori, şi îmbucau ceva pentru drumul cel lung.

*

În Suceava, era poştăriţă Popovicioaia, o văduvă bogată şi frumoasă, care avea poştă lângă biserica unită, două hanuri alăturea şi grajduri pentru vreo treizeci de cai, frumoşi şi graşi cum e linul.

*

Monument realizat de Cezar Popescu

Monument realizat de Cezar Popescu

Birjari cu trăsuri arcuite nu se aflau în Suceava, tot aşa în toată ţara Cordonului (Bucovinei). De plecai undeva, la drum, pe vreme lungă, năimeai un jidov prăpădit – căci ei singuri erau căruţaşi – cu o haraba hârbuită, trasă de doi cai slabi, o haraba prin care trecea vântul, şi acoperită cu o covergă veche, afumată. În coşul harabalei puneai fân sau paie ca să nu te scuture aşa de tare „rădvanul”, te rugai lui Dumnezeu să vii înapoi cu ciolanele întregi şi haide, băiete!, căci bun e Domnul şi meşter e dracul!

*

Dar, să fi avut graba cea mai mare, trebuia să te supui toanelor cărăuşului tău, că, îndată ce însera şi-l prindea sabăşul pe cale, să-l fi tăiat pe jupân şi nu se mişca din loc. Dumnealui se oprea într-un sat sau la vreun han jidovesc din câmp, îşi făcea rugăciunea de seară şi, apoi, se culca; iar ţie nu-ţi rămânea alta decât să înjuri toţi patriarhii şi bătrânii poporului lui Israel, începând cu Avram şi sfârşind cu rabinul de la Sadagura.

*

Oraşul Suceava nu era aşa ticsit de jidovi ca acuma, căci, până la anul 1848, n-aveau drepturi ca ceilalţi supuşi ai împărăţiei. Ei locuiau separaţi de ceilalţi târgoveţi, în cartierul lor, numit „Ghetto”, unde mişunau ca viermii. La sărbători, bărbaţii îmbrăcau caftane lungi, iarmurcă de mătase şi pălărie de catifea, iar în picioare – pantaloni strâmţi, până la genunchi, şi colţuni albi. Fetele purtau cordele cusute cu fir de aur şi de argint, caţaveică cu blană, iar pe cap, de la tâmple-n sus, aveau nişte coarne de argint, groase de un deget şi lungi de o şchioapă; grosimea şi lungimea lor atârna de la avuţia celei ce le purta. Astfel îmbrăcaţi, ieşeau, în sabăş sau în alte zile de sărbători, să se plimbe pe stradă. Semnele până unde aveau dreptul să se plimbe erau nişte sârme de-a curmezişul străzii, ca la stâlpii de telegraf. Şi acum se mai văd în Suceava semnele acelea, şi anume pe uliţele ce duc spre satul Bosanci, spre mahalaua Arenilor, spre mănăstirea armenească Zamca şi spre gara Iţcani.

*

În partea târgului dinspre asfinţit şi miezul nopţii, era cartierul armenilor paşnici, care aveau casa cu cerdac dinainte şi fete oacheşe şi frumoase; ei erau negustori chiaburi şi isteţi, mai ales băcani, cu prăvălii în vatra târgului. Unii ţineau şi hanuri, precum şi cofetării întocmite după gustul vremilor acelea, unde vindeau îngheţată, şerbeturi şi plăcinte turceşti, rahat, alviţă, dulceaţă şi alte bunătăţi. Ei singuri mai păstraseră vechiul port al işlicelor mari cât o baniţă, de aveau de ce face haz târgoveţii români; se îmbrăcau cu giubea şi anteriu şi se încălţau cu târlici, iar Armencele mai ţineau în modă neîndemânosul crinolin, ce-nfoia rochia ca o turlă de biserică. Păcat că această naţie de oameni cu care se-nvoiau românii atât de bine s-a stins, încetul pe-ncetul, aşa că, acum, se află numai vreo cincisprezece familii în vechiul lor cartier; mulţi au sărăcit şi au pribegit din pricina vestitelor incendii ce-au pustiit „târgul” armenesc din Suceava, în mai multe rânduri.

*

Românii erau meşteşugari, împărţiţi în bresle, bogaţi şi ei, cu locuinţa în vatra târgului, nu ca acum, în mahalale şi prin suburbii. Portul lor era asemănător cu al armenilor, afară de işlice. În mahalaua Cutului de lângă Areni, erau şi lucrători de pământ, iobagi, ca şi ţăranii. Deoparte, cam pe lângă biserica vechii mitropolii, unde se păstrează moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, erau împrăştiate şi vreo douăzeci de fumuri ţigăneşti, în care trăiau fierarii şi lăutarii târgului.

Nemţi erau puţini şi mai toţi funcţionari.

Mormântul Eroului Bucovinei

Mormântul Eroului Bucovinei

*

Paza oraşului era încredinţată desetnicilor (poliţiştilor), înarmaţi cu săbii şi cu suliţi, iar la ţară ţineau ordine în public vatamanii (jandarmii călări). Pentru ţinutul Sucevii, se alegeau numai doi vatamani; pe la anul 1848, erau rânduiţi fioroşii Budean şi Tott, care era Neamţ; aceştia cutreierau călări, zi şi noapte, prin toată împrejurimea Sucevii, ca să pedepsească cu bătaie pe clăcaşii ce nu ieşeau la robotă (boieresc) şi să bage hoţii în fiare. Purtau la oblânc două pistoale grele, ferecate în alămuri galbene, la şold aveau sabie şi-n spate – puşcă lungă, cu cremene. Împreună cu mandatarii, care erau notarii de la sate, băteau ţăranii, la scară, cu harapnice de piele, încât le sfâşiau bucăţi de carne de pe trup şi veneau câinii să lingă sângele de sub scară.

*

În Suceava, oamenii trăiau în pace şi se-nvoiau bine unii cu alţii, dar, în anul 1847, nu se făcuse pâine în ţara întreagă şi, de aceea, era mare groază de foamete. În anul următor, dădu o secetă cumplită, de secară toate izvoarele şi fântânile, până şi cea de la Areni, dimpreună cu şipotul oraşului, a cărui apă vine de sub pământ, tocmai de pe dealul Tătăraşilor. Mai rămăsese numai fântâna din ograda mănăstirii Zamca cu apă destulă şi rece, cum nu afli pe toate meleagurile acelea.

*

Pe cer, se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau noaptea dinspre asfinţit. Zodierii şi vracii, care, întotdeauna, au înfricoşat lumea cu porogăniile lor, ziceau că au să vină peste ţară multe plăgi: lăcuste, foamete, boli şi, la urmă, chiar război. De astă dată, li s-a împlinit prorocirea.

*

Deodată cu vânturile cele calde, ce băteau din jos, veniră roiuri mari de lăcuste. În ziua când s-au ivit, era o arşiţă grozavă, de nu puteai merge desculţ pe drum, căci te frigea colbul. Iată, însă, că, fără de veste, se întunecă soarele de-a binelea, iar oamenii auzeau prin văzduh pârâiri ca de trestie uscată, când o calci cu piciorul; pe sus treceau nouri grei de lăcuste înspre văile Siretului, ale Prutului şi ale Nistrului, unde au ros alăturea cu pământul cele din urmă rămăşiţe de holde. Pe ţarinile Sucevii nu s-au lăsat, căci zburau prea sus, numai cele obosite de îndelungata cale peste ţări şi ape căzură la pământ. Oamenii le luau în mână, privindu-le cu mirare, căci pe aripile lor aveau nişte semne ciudate. Toţi ziceau că-s slove; unii mai fricoşi şi bisericoşi credeau că sunt slove trimise din cer, ca să se pocăiască oamenii; alţii, iarăşi, care auzeau şi toaca din cer, socoteau că-i vreo scrisoare de la vreun fel de oameni, căci, ziceau ei, pe podul pământului sunt multe feluri de naţii şi de limbi, şi anume, în toată lumea, sunt şaptezeci şi şapte şi jumătate de naţii; şaptezeci şi şapte sunt naţii întregi ca şi noi, iar jumătate de naţie sunt ţiganii. De aceea, oamenii căutau cărturari bătrâni să le dezlege slovele acelea.

*

"Naţiunea Poeţilor", omagiindu-şi Eroul

„Naţiunea Poeţilor”, omagiindu-şi Eroul

*

Şi cine era mai iscusit cărturar în Suceava decât Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântul Neculai, care „ştia limbă” şi ţinea gazetă? Umblase lumea în lungiş şi în curmeziş, când fusese douăzeci de ani cătană la împăratul; a fost cu împăratul Napoleon Bunaparte în ţara Moscalului şi în a Parisului, apoi se bătu în oastea împăratului nemţesc de la Beci cu franţujii, ba fusese chiar şi în Paris. Dar Serafim era un pezevenchi şi jumătate, care ştia să scape din încurcătură spunând că nu-i bine de cercetat voinţa lui Dumnezeu şi că el se teme să nu-l trăsnească din senin, dacă va dezlega slovele cele ciudate.

*

Din pricina secetei – căci nu plouase de lungă vreme – şi a lăcustelor, izbucni o foamete cumplită. Mai ales în nordul Bucovinei oamenii mâncau, acum, de luni întregi, mămăligă cu jir măcinat şi amestecată cu rugumătură de fierăstrău. De băut, beau apă fiartă cu ciocani de păpuşoi. Zile întregi, rătăceau pe câmpii, după măcriş, şi prin păduri, după jir. Mai târziu, când bântuia războiul între unguri şi între împăratul, se urcase preţul bucatelor grozav de mult şi era şi lipsă de bani, căci „toţi banii de aur şi argint erau trimişi în ţara Talionului şi la ungur”’, cum ziceau bătrânii. Nici bani mărunţi nu erau în ţară. Pe atunci, umblau nişte bancnote de hârtie, în preţ de un franc, care se chemau „leu şain”. Spre a se ajuta la nevoie, oamenii rupeau o astfel de hârtie în patru părţi şi un sfert se chema grivnă; cele ungureşti erau roşii, iar cele împărăteşti – negre.

*

Pe lângă toate aceste nenorociri, mai veni şi holera să nimicească ce a mai rămas pe urma foametei. Cumplita boală izbucni, mai întâi, în Galiţia, de unde se răspândi cu iuţeala fulgerului şi în Bucovina. Vânturile cele calde duceau germenii bolii prin toate colţurile ţării. Dar mai aprig, bântuia la Suceava, unde murea tot al doilea om, până şi copiii. Cioclii umblau prin oraş, cu căruţele lor negre, de la casă la casă, şi întrebau ori de nu sunt bolnavi sau morţi în familie, ca sa fie îndepărtaţi din mijlocul celor sănătoşi. Spre a nu se molipsi, oamenii se afumau cu bălegar de vită şi cu ierburi uscate, iar dinaintea uşii se afla un hârdău cu apă, peste care trebuia să treacă fiecare, când intra în casă.

Adevărul, 17 aprilie 1915

Adevărul, 17 aprilie 1915

*

Se iscă, atunci, zvonul că holera e o femeie cu părul despletit, frumoasă, dar palidă la faţă, şi umbla pe hotare, arătându-se străjerilor, noaptea. Dacă o primeşti şi-i dai de mâncare, apoi nu se atinge de căsenii tăi; iar dacă o alungi, trebuie numaidecât să-ţi moară cineva. Iată, însă, că atunci se rătăci prin târgul Sucevii – Dumnezeu ştie de unde – un bătrân, voinic şi roşcovan la faţă, ce colinda din casă în casă şi învăţa lumea să fiarbă spini albaştri de holeră şi să bea fiertura ca să scape de boală. Oamenii îl ţineau de sfânt şi nimeni nu ieşea din cuvântul lui. Cu apropierea toamnei, se schimbă şi boala şi nu mai era aşa de primejdioasă: rar unde se auzea că a picat cineva. Iarna, apoi, puse capăt acestei plăgi care secerase aşa de crud în rândurile oamenilor.

*

De la o vreme, se zvoni prin Bucovina că în ţara franţuzească şi pe la Viena e prăpădenie, că se surpă temeliile drepturilor boiereşti, că „dobitocul” de ţăran cere şi el să fie om, că se pustiesc şi se ard moşiile domnilor şi curge sânge…

*

Sucevenii se strângeau cârduri pe drumuri, vorbeau, şopteau şi clătinau din cap. Tot la zece zile, venea ştafeta cu gazetele de la Beci şi de la Cernăuţi, cu foi volante şi cu lexicoane întregi, în care le tălmăcea pe înţelesul tuturor ce-s acelea „constituţie, parlament, deputaţi” şi alte bazaconii, despre care nu mai auzise neam din neamul lor.

*

Şi în Bucovina erau nemulţumiţi ţăranii, căci multe din jalbele trimise la împărăţie, prin deputaţii ţărani, n-au fost ascultate. Se mai povestea, iarăşi, că, în munţii huţăneşti, se ridicase „craiul” Cobiliţă, cu huţanii săi, pustiind şi arzând moşiile domnilor, că ar fi ţinut la Vijniţa o adunare numeroasă de huţani, că scotea vornicii (primarii) din vornicie şi punea alţii în loc, lua bir câte o dimirlie de porumb şi douăzeci de creiţari de om şi precum că s-ar fi aflând cu o gardă de huţani tineri, înarmaţi cu ciomege şi cu suliţi. Ba, ce-i mai mult, că ajuta pe unguri, pe sub mână, împotriva împăratului, care trimisese oaste să răscolească munţii huţăneşti şi să-i spânzure pe buntujnicii de huţani. Chiar Cobiliţă singur a murit în ştreang, mai târziu. Şi colonia ungurească Hadicfalva, de lângă Suceava, se răsculase, aşa că groaza de năvălirile ţăranilor în oraşe creştea pe zi ce merge. Mai ales jidovii se boceau de frică pe străzi, îşi strângeau catrafusele să plece, dar tot pe loc rămâneau. Pretutindeni era clocot şi fierbere mare, şi toţi aşteptau să se surpe temeliile lumii celei vechi şi să răsară alta nouă.

*

În Moldova, la Iaşi, se ridicară boierii cei tineri contra stăpânirii, dar fără ispravă, căci mulţi au fost prinşi, iar alţii trimişi în surghiun. În Bucovina, se dăduse poruncă, pe la toate cerdacurile din ţară, ca să lase graniţa deschisă pentru toţi boierii fugari din ţara Moldovei. Necontenit, soseau în Suceava, peste graniţă, bejenari în chervane grele, braşoveneşti, ferecate cu lanţuri şi înconjurate de feciori călări şi înarmaţi până în dinţi. Stăteau o zi-două în Suceava, se închinau la moaştele Sfântului Ioan, se îngrijeau cu de-ale gurii şi, apoi, carele greoaie plecau, scârţâind, spre Cernăuţi, unde casele marelui vornic Doxachi Hurmuzachi îi găzduiau mai pe toţi boierii fără ţară. Acolo petreceau Vasile Alecsandri, cu fratele său Iancu, apoi Domnitorul de mai târziu Alexandru Cuza, Costache Negri, dimpreună cu două surori ale sale, care erau călugăriţe, Kogălniceanu, principele Moruzi, George Sion, cântăreţul limbii româneşti, şi alţii. În tovărăşia acestora mai veni şi Aron Pumnul, luminătorul românilor bucovineni, care, rupt de oboseală şi slăbit în urma bolii de holeră, de care suferise, numai cu mari greutăţi putu trece graniţa dinspre Moldova, intrând, în puterea nopţii, în Cernăuţi. Şi George Bariţ, liberat de familia Hurmuzachi din ghearele zbirilor lui Barco, afla refugiu în „sânul lui Avram”, după cum numeau surghiuniţii casa bătrânului şi bunului Doxachi.

*

În toate dimineţile, bătrânul Doxachi Hurmuzachi, îmbrăcat în antiriu şi cu giubea, cu fes pe cap şi încins cu un şal de mătase, încăleca pe un cal focos, ce juca sub călăreţ, şi colinda pe la conacurile boierilor pribegi, chemându-i la cafeaua de dimineaţă, cu cuvintele poetului Alecsandri:

*

– Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,

N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător…

*

De altfel, nu le mergea rău pribegilor, ci dimpotrivă, după cum ne povesteşte Iraclie Porumbescu, surghiuniţii petreceau foarte bine la Cernăuţi, numai în banchete şi petreceri, de s-au fost speriat cernăuţenii de galantomia boierilor „valahi”. Alte dăţi, mergeau în cete prin grădina publică, cuprinşi de după cap şi cântând „Marsilieza”, de se uitau trecătorii cu gurile căscate după dânşii.

*

Pentru că în ţară era puţină oaste şi n-avea cine să ţină ordine în publicul ce părea foarte agitat, se formară gărzi naţionale prin toate oraşele. În ziua când se răspândi vestea că şi Suceava are voie să-şi facă o gardă naţională de cetăţeni, colinda pe uliţele târgului un crainic, însoţit de un toboşar şi de un gardist, ce pofteau lumea să intre în gardă. Cetăţenii lăsară tejghelele, calupul şi acul, şi alergară de bună voie în rândurile gardiştilor. Mai ales erau mulţi români şi armeni tineri, care stăteau alături cu bărboşii starosti de isnafuri sau bresle.

*

Căpitanul întregii gărzi era berarul jidov Fischhoffer, scurt şi gras cât o bute. Garda era împărţită în două părţi: o parte se deprindea în meşteşugul armelor pe imaşul Mirăuţilor, sub conducerea lui Fischhoffer, cealaltă, în târgul vitelor de lângă Areni, sub ascultarea lui Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântului Nicolai. Uniforma gardiştilor era: pantaloni surii de dril, tunică albastră cu parole roşii, adică în culorile ţării; pe cap purtau o pălărie mare calabreză, cu un fleonc roş-albastru – ca panaş, şi cu numărul companiei. Cei mai mulţi aveau săbii şi suliţi, şi numai foarte puţini se procopsiseră şi cu o puşcă ruginită sau cu o pereche de pistoale vechi. Pe dealul Tătăraşilor, se uneau amândouă companiile şi făceau „manevre”. La început, îi muştruluia Fischhoffer pe toţi gardiştii, dar, mai pe urmă, nu voiră să asculte pe jidov, care nici nu se pricepea la comandă, şi, de aceea, îl aleseseră toţi, într-un glas, pe Serafim Cărăşel căpitan, care cunoştea meşteşugul armelor în fel şi formă.

*

Îndată cum veni diacul la cârmă, puse numaidecât pe gardişti să meargă în pas alergător, spre hazul tuturora, căci fostul căpitan, gras cum era, de-i atârna bărbia peste guler, rămânea totdeauna în urmă, gâfâind. Noaptea, patrulau pe străzile târgului şi pe la margini, dar, de cele mai multe ori, se afundau în vreo crâşmă, „La şapte draci” şi „La Craiul negru”, unde cinsteau vin de contrabandă, adus din Moldova, şi ascultau palavrele lui Serafim Cărăşel, care, după cum zicea el, numai în piatră seacă n-a fost.  În Cernăuţi, şi seminariştii, şi liceenii din clasele superioare făceau parte din garda naţională a oraşului.

*

Viaţa în Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc („bărbunc” înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc „Werbung”), se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Primprejur, juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul.

Fotografia din ADEVĂRUL

Fotografia din ADEVĂRUL

*

Scumpă, însă, era, pe atunci, sărutarea unei guri frumoase, căci doisprezece ani trebuia să duci raniţa împărătească în spate, tocmai prin fundul lumii, pe la Beci (Viena) şi în Lombardia. De aceea, voluntarii erau bociţi de neamurile şi de drăguţele lor ca şi morţii. În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindereu, ţiganul, zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor:

 *

Vino, mândră, pân’ la cruce

De vezi neamţul cum ne duce,

Că ne duce ca pe boi

Şi ne tunde ca pe oi,

Ne-aruncă păru-n gunoi,

Vai, săracii, vai de noii…

 *

Aveau toată dreptatea bieţii să se vaiete, căci grea era slujba cătăniei, pe vremile acelea, şi cea mai mică greşeală o pedepseau nemţii cu „stroiul”. Pedeapsa asta crudă se aplica în modul următor: pe toloacă sau într-o ogradă, se aşezau ostaşii, cincizeci sau o sută la număr, în şiraguri, formând o uliţă strâmtă. Dinaintea lor ţineau, cu stânga, puşca, iar în dreapta avea fiecare câte o nuia de lozie. Cel ce avea să treacă prin „stroi” îşi dezbrăca trupul, de sus, până la brâu, şi păşea, de la un capăt, la altul al uliţei, ca să aibă când să-l croiască fiecare soldat peste spatele gol. Dacă cel pedepsit păşea dintr-un capăt, atunci, în partea opusă, bătea un tambur toba, ca să nu se audă strigătele de durere ale osânditului; tot astfel, bătea toba alt toboşar, când osânditul se întorcea. Drumul încolo şi înapoi se numea o „uliţă”. Cătanele mai bătrâne, care nu erau aşa de haine la inimă ca tinerii, rupeau nuiaua de se ţinea numai în coajă şi, în locul rupt, puneau policarul de la mâna dreaptă, aşa că varga se îndoia tare, când loveau pe cel bătut, însă nu-l durea mai deloc. După ce făcea osânditul „uliţele” hotărâte, i se punea pe spate o prostire înmuiată în slatină, ca să scoată „focul” dintr-însul şi ca să nu leşine sau să piardă sânge prea mult.

*

În mijlocul gălăgiei iscate din pricina „Bărbuncului”, se oprea câte o ştafetă, cu caii în spume, ce aducea veşti din împărăţie şi de pe câmpul de război din Italia. Se adeverise, în fine, vestea că „craiul Kossuth” se ridicase împotriva împăratului cu oaste, că în ţara ungurească e răzmeriţă straşnică, iar împăratul e dovedit şi ungurul vrea să intre în ţară. Urmarea a fost că se desrădicară gărzile naţionale şi se confiscară toate armele, căci peste întreaga ţară s-a fost decretat stare de asediu. Era oprit chiar de vândut seceri, topoare şi furci, iar oamenii n-aveau voie nici măcar să poarte cuţite lungi de vânătoare pentru spintecat cerbii. De la zece ceasuri, seara, trebuiau să fie toate uşile închise şi lumina din casă stinsă; pe uliţi umblau patrule de cătane, care împrăştiau orice strânsură de oameni, chiar ziua, în amiaza mere. Petrecerile aveau să dureze numai până la miezul nopţii şi, atunci, încă în prezenţa mai multor vătăjei. Paşapoartele bejenarilor ce treceau graniţa în Cordon erau foarte minuţios revizuite. Ţăranii care aveau trăsuri trebuiau să meargă la „Voşpont” (Vorspannwagen – care de transport) şi să ducă merinde cătanelor. Cei ce se codeau căpătau cătane jecuiţi (executori) în casă, până ce erau siliţi să plece cu carul. Carele acestea erau greoaie şi aveau două proţapuri: când se apropia duşmanul, dintr-o parte, oamenii desjugau boii şi-i puneau la proţapul dindărăt, căci, din pricina drumului celui rău, nu era chip să întorci carul.

*

Ca din senin, se răspândi, într-o bună dimineaţă, vestea că oastea împărătească se bate cu „Craiul” lângă graniţa Bucovinei dinspre Ardeal. De fapt, se lupta colonelul Urban cu insurgenţii generalului unguresc Bem. Urban avea puţină oaste, dar vitează, compusă aproape numai din grenadiri şi grăniceri români. Despre aceşti români vorbeşte Urban, într-o scrisoare către maiorul Wieser, când zice: „Românii sunt oamenii dracului; ei merg ca diavolii”. De fapt, aşa şi era: trupele de români ale lui Urban făcuseră, într-un singur marş, în aceeaşi zi, de la Dorna Candrenilor, până la Murăşenii Bârgaielor, şapte mile nemţeşti!

*

Altădată, se lăţi zvonul că colonelul Urban s-ar fi retras dinaintea ungurilor, care au intrat pe pământul Bucovinei şi că au ajuns până la Podul Verde, de la Dorna. O spaimă nemaipomenită îi cuprinse pe cei de la sate; cei mai mulţi îngropară averile în zămnice făcute în pământ şi ascunseră banii sub cărămizile vetrei, apoi alergară, cu puţinul avut ce-l puteau duce, spre munţi. Urban, însă, cu cei 1.800 de oameni ai săi şi cu puţină artilerie, a stat vreo cinci săptămâni, de la sfârşitul iernii anului 1848, la Câmpulung, aşteptând ajutoare. După câteva isprăvi milităreşti, s-a retras mai spre Vama, dar mulţi feciori cădeau de lungoare (tifos) şi, afară de aceasta, erau lipsiţi de veşminte şi de mâncare.

*

Coperta Ion Gramada 2

*

Sucevenii stăteau, zi şi noapte, pe ruinele cetăţii, fumau şi povesteau, ca oamenii ce n-au de lucru; când se întâmplă ceva straşnic, ei tâlcuiesc în fel şi formă orice întâmplare sau veste cât de neînsemnată. De pe cetate, se auzea, noaptea, când bătea vântul dinspre munţi, cum bubuiau tunurile lângă Prundul Bârgăului şi Poiana Stampei; zice-se că omul care avea ochi buni zărea cum se deschide cerul, uneori, ca tăiat de o sârmă de foc. Din oraş, plecau, noaptea, boierii şi neguţătorii cei bogaţi, încărcând scumpeturile lor pe care braşoveneşti, ferecate cu lanţuri, şi apucau calea spre ţara muscalului, unde era linişte, lăsând acasă numai slugile şi odăile pustii. Săracii, însă, care n-aveau ce pierde, rămaseră să-şi apere pământul, care, la moarte, avea şi aşa să le astupe gura cea flămândă.

*

Dar iată că muscalul se hotărî să treacă graniţa cu oastea sa şi să-i ajute împăratului. Ştirea despre asta venise încă prin mai 1849, când se porunci ca în toată ţara să se strângă provizii de fân, de ovăz, de paie şi să se cumpere vite pentru înjunghiere. Mai ales s-au adunat cantităţi uriaşe de rachiu: în Suceava, erau vreo 3.000 de vedre de rachiu pentru oştirea muscălească, căci, după cum se ştie, cătanele sfintei Rusii sunt beţivani de aceia care-şi vând şi nevestele pentru rachiu.

*

În ajunul zilei, când aveau să sosească, în Suceava, muscalii, umbla un pristav pe uliţi, cu poruncă de la comună ca, a doua zi, să nu treacă trăsurile şi oamenii pe calea ce duce spre Tătăraşi; să se strângă tarabele de pe lângă drumuri, iar plozii să stea acasă, pentru ca să nu cadă în picioarele cailor. Oraşul era bucşit de lume străină, căci, a treia zi, era iarmaroc (bâlciul) şi sărbătoare, anume Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care-i patronul ţării şi, de aceea, se adunase mulţime de peregrini din ţări depărtate. Tocmai de la Zolkiew, din Galiţia, veniseră, pe jos şi în trăsuri, rusniaci cu picioarele însângerate de cale; printre aceştia, se amestecau ţăranii din Maramureş, cu sarici miţoase, huţani unsuroşi, ai căror cioareci păreau însângeraţi, lipoveni voinici, în ciudatul lor port de pe atunci, cu pălării înalte cât o cofă şi curmate, pe la mijloc, jidovi şireţi şi iuţi cum e prâsnelul, care amăgeau lumea cu marfă proastă; felurite limbi loveau auzul şi nenumărate feluri de porturi ciudate împestriţau uliţele vechiului oraş. Prin spuza asta de oameni, se furişau, tăcuţi ca nişte umbre, călugări în rasele lor cafenii, cu feţele smerite şi uscate de atâta post şi rugăciune, veniţi de la mănăstirile din ţară şi de la Sfântul Munte. Unii vindeau icoane ce-nchipuiau muncile iadului sau judeţul din urmă, alţii, iarăşi, făceau negoţ cu ierburi şi cu „lacrămile” Maicii Domnului, ce cresc pe Sfântul Mormânt din Ierusalim.

*

Oamenii făcuseră greaua şi îndelungata cale ca să se vindece la moaştele Sfântului de bolile ce-i chinuiau, să plătească slujbe pentru sănătatea lor şi a neamurilor şi să ducă cu dânşii câteva crengi verzi, de tei sau de plop, cu care va fi împodobită racla mucenicului. Oraşul vuia şi se zbătea ca o mare înfuriată, ale cărei ape ameninţă să iasă din matcă.

*

Dimineaţa de 13 iunie a anului 1849 era frumoasă şi senină. Orăşenii şi străinii se suiră pe ruinele cetăţii, ca să poată zări mai degrabă cele dintâi şiraguri de muscali, alţii, însă, merseră lângă măreţul pod de peste apa Sucevei, ca să-i vadă mai degrabă. Era acest pod o minune de meşteşug, cum nu mai afli altul în ţara noastră. Deasupra, era acoperit cu draniţă, iar pe de-alături avea fereşti, şi o lungime de 300 de paşi. Înăuntru, ardeau lămpi, zi şi noapte, ca să i se vadă calea călătorului. Meşterul îl clădise numai din lemn de stejar, pe căpătâi tare de piatră. Spre apărarea podului de puhoaie şi de năvala sloiurilor, se făcuseră astfel de întocmiri încât se frângea gheaţa; credeau oamenii că această puternică clădire, făcută de împărăţie în secolul al optsprezecelea, va dura încă veacuri, dar marele puhoi din anul 1803 l-a rupt, în iunie, la 3 ore după miezul nopţii. Un călător străin, V. Batthyani, de la începutul secolului al nouăsprezecelea, scrie că a auzit următoarea poveste despre acest pod minunat. Pe când Bucovina făcea încă parte din Moldova, trăia, în Suceava, un paşă turcesc, care avea o iubită dincolo, peste apa Sucevei, şi, când însera, încăleca şi trecea apa călare de ceea parte. Câteodată, însă, ploua la munte şi se umflau apele aşa de tare că nu putea trece dincolo, unde-l aştepta iubita lui şi, de aceea, a pus să se zidească acel pod.

*

Într-adevăr, în zori de zi, se înalţă departe, pe drumul împărătesc ce vine, prin Milişăuţi, spre Suceava, un nour de colb. Lumea strigă:

– Muscalii! Muscalii!

*

Lângă Iţcani, se desluşi şiragul nesfârşit de cazaci şi de care de transport, ce se apropiau încet, dimpreună cu nenumăraţii peregrini din Galiţia. La apropierea lor, începură să tragă clopotele de la toate bisericile. În Suceava, ferestrele şi porţile erau ticsite de oameni; unii se agăţară pe case, pe copaci chiar, ca să poată privi mai bine.

*

Cazacii, cu chivere înalte, erau îmbrăcaţi în tunici albastre-întunecate şi înarmaţi cu suliţi lungi şi cu carabine. Veneau câte opt în rând, călări pe cai sirepi şi frumoşi, cum numai în stepele Donului şi ale Volgăi pot creşte. Fiecare regiment avea caii numai de o culoare: acum se perindă unul cu cai negri ca noaptea, apoi altul cu roibi, al treilea avea caii albi ca neaua şi aşa mai departe. Muscalii erau oameni înalţi şi voinici, dar îi sluţeau ochii lor mici şi feţele pătrate, urâte, care erau pline de colb.

*

Cum intrară în oraş, începură să cânte cântece de război: fiecare companie avea corul ei, iar cântarea se răspândea, de la companie, la companie, de la regiment, la regiment, până spre capătul oştirii, ce nu se zărea din cauza colbului.

*

După amiază, pe la ojina cea mică, intrară cele din urmă rânduri de muscali, ce călăreau dinapoia carelor de transport. Pe Tătăraşi, au întins corturi lângă corturi, de ajungea tabăra lor până în marginea satelor Ipoteşti şi Lisaura. Îndată se ridicară fumuri din tabără, oamenii mişunau încoace şi încolo, ducând caii la adăpat, de gândeai că vor soarbe toate pâraiele de pe lângă Suceava.

*

Prima ispravă ce-au făcut-o a fost când s-au slobozit câţiva cazaci, prin lunca Sucevei, unde păştea o cireadă de vite, din care au furat vreo zece: le mânau, călări, la deal, fluturând din săbii. Le-au jupuit de piele şi le-au scos măruntaiele, apoi întregi le-au răsturnat în uriaşele cazane ce clocoteau şi ale căror gropi se mai zăresc şi acum pe Tătăraşi. Înainte de masă, au cinstit fiecare din ei câteva rachiuri, din cele 3.000 de vedre, ce se aflau în buţi uriaşe, aşezate pe roţi înalte. Precum se petreceau credincioşii în ograda mănăstirii pe sub racla Sfântului, aşa se petreceau muscalii pe sub buţile cele mari, din care li se împărţea fiecăruia câte o cinzeacă de rachiu, apoi se duceau la coveţile pline de carne şi de crupe.

*

Spre seară, când toca la mănăstire de vecernie, căpătară, o parte dintr-înşii, voie să meargă prin oraş, ca să se închine la racla cu moaştele mucenicului. Unii se rugau, iar alţii târguiau prin oraş rachiu şi untdelemn în ulcioare strâmte la gârlici, dar largi la fund. În ulcior, puneau un burete şi astfel colindau de la tarabă la tarabă. Dădeau neguţătorului nişte bancnote de schimbat şi, dacă n-avea să schimbe, muscalii turnau rachiul înapoi, mergeau în tabără să stoarcă buretele într-un pahar, apoi iar se slobozeau în oraş cu ulciorul.

*

Despre multe hoţii de ale cazacilor povestesc, şi acum, bătrânii; între altele, era şi furatul fânului. Ţăranii vedeau că se mişcă pe câmp căpiţele de fân, nu ştiau însă de ce. Pricina era că doi cazaci se băgau sub căpiţă, ridicau prepeleacul cu fân în sus ca pe-o umbrelă, iar fânul atârna în jos ca o rochie…

*

Pe la nouă ceasuri, seara, începură pe Tătăraşi să trâmbiţe goarnele strângerea, ca să se adune cătanele de prin crâşme. Oraşul vuia mai departe de tânguirile fluierelor şi ale flaşnetelor, de ţipetele comedianţilor şi de strigătele răguşite ale precupeţilor.

*

Pe pereţii mănăstirii erau lipite lumânări aprinse, ale căror licăriri sfioase se amestecau cu flacăra felinarelor de la tarabe. Suceava părea scăldată într-o mare de lumină şi de fum. În jurul zidurilor mănăstirii, privegheau câţiva păcătoşi ce băteau mătănii în colb; un grup de uniaţi cânta în cor, iar milogii învârteau flaşnetele…

*

A doua zi, după-amiază, oştirea muscălească plecă mai departe, ca să se întâlnească, la Humor, cu cealaltă, care apucase calea peste Vicov. Atunci s-au alăturat şi restul trupelor lui Urban, din Câmpulung, conduse, acum, de alt ofiţer.

*

(Ion Grămadă Din Bucovina de altă dată,

Biblioteca societăţii „Steaua”).


Comments are closed