Ion Grămadă: Cum ne cunosc străinii | Dragusanul.ro

Ion Grămadă: Cum ne cunosc străinii

Monument realizat de Cezar Popescu

Monument realizat de Cezar Popescu

*

Niciodată nu am descoperit un material publicistic vechi mai actual decât acest “Cum ne cunosc străinii”, publicat de Ion Grămadă în “Românul”, în timpul experienţei lui arădene, din 1912. Nici o diferenţă faţă de acum, când doar analfabeţii şi slugoii politrucilor,  başca nişte jalnici folcloroşi, reprezintă identitatea românească în lume.

*

Se toacă miliarde pe tot felul de broşuri şi pliante, pe care le duc trepăduşii prin Europa drept “logistică” a suficienţei lor, şi ne mai mirăm că omenirea ne priveşte după chipul şi asemănarea derbedeilor care ne reprezintă, pentru că noi şi numai noi avem responsabilitatea de a-i fi ales şi îi vom alege mereu (cumplit masochism, din partea acestui neam, totuşi, inteligent!).

*

Cultura română, îmbrâncită spre statutul de asistat social, sufocată de festivismul electoral neîntrerupt, în care deciziile aparţin neghiobilor, nu mai are nici măcar viitor, pentru că politica analfabetizării de la cap se răspândeşte şi îmbolnăveşte, grav şi definitiv, un popor nostalgic, predispus spre introspecţii, deci şi spre tentative identitare.

*

Reproducând scrierea lui Ion Grămadă, tare mi-aş dori ca toţi cei care o citesc, inclusiv eu, să încerce evadări din adevărurile dureroase în care se vor regăsi, pentru că, dintotdeauna şi pentru totdeauna, adevărul e o chestiune care ne cuprinde pe toţi.

*

Dacă ne comparăm cu alte popoare, în privinţa aceasta, trebuie să constatăm că noi suntem prezentaţi de către străini într-o lumină foarte nefavorabilă, deoarece informa­ţiile lor despre neamul, cultura şi arta româ­nească sunt insuficiente sau, de cele mai multe ori, tendenţioase.

Străinii care vin să facă studii prin ţările noastre se opresc, pe o săptămână, în Bucureşti, petrec zilnic la „Capşa”, vizitează bibliotecile franţuzeşti ale boierilor şi, apoi, se întorc în ţara lor: francezii, încredinţaţi că România e a doua patrie a limbii şi culturii franceze, iar germanii convinşi că regatul de la Dunăre e un debuşeu excelent al industriei germane şi un satelit politic al Triplei Alianţe.

*

Capitaliştii străini privesc România ca un teren bun de exploatare şi tot astfel e prezentată şi de conferenţiarii străini din oraşele mari din lume, de câte ori vine vorba de statul românesc. E ca şi când ar vorbi de cutare stat african sau din America, bun numai de exploatat, de a face pe teritoriul lui lucrări industriale ori plantaţii – cu ajutorul sclavilor negri.

Că are poporul acesta o cultură deosebită a lui, o artă naţională, un suflet creator, care nu seamănă cu al altor neamuri, de asta nu se interesează decât foarte puţini.

*

Dar, dacă cei mai mulţi călători şi economişti străini ne cunosc aşa de unilateral şi aşa de insuficient, informaţiile ce le dă presa şi literatura străină despre noi, sunt în adevăr revoltătoare. Suntem priviţi printr-o prismă exclusiv iudaică, ştiind că aproape toată presa mondială e condusă de evrei, care grijesc ca la tot pasul să ne înnegrească şi să ne înjosească în faţa străinilor. Foiletoanele jurnalelor străine, cu pretenţia de a fi „literare”, mişună de români criminali şi beţivi, de oameni extravaganţi ca în romanele lui Sherlock Holmes – să ne aducem aminte de drama lui Brociner, „Nunta din Văleni” –, care trăiesc într-un desfrâu revoltător. Infamiile scrise pe socoteala noastră sunt nenumărate ca şi autorii lor.

Pe cât de temerari sunt, însă, detractorii noştri, pe atât de optimişti şi nesuferiţi sunt vânătorii de medalii şi distincţii, care ne descriu într-o lumină romantică, ne exagerează calităţile la extrem, ne ridică în slăvi, şi toate acestea numai pentru că au avut fericirea să stea de vorbă, câteva minute, cu Majestatea Sa Regina României, care-i de tot binevoitoare cu orişice străin care-i cere o audienţă. Nesuferiţi ne sunt, însă, şi cei care ne înjură, dar şi acei care ne omoară cu laudele lor nedrepte. Adevărul acesta voim să-l vedem şi să-l auzim din partea străinilor, iar dacă nu vor să-l spună, atunci să ne cruţe cu platitudinile lor!

*

Bineveniţi vor fi, însă, toţi acei străini, care se apropie cu dragoste de noi, cu înţelegere pentru cultura şi sufletul nostru şi, de aceea, sunt drepţi în judecata lor. Un studiu temeinic, în limba germană, despre scriitorul Sadoveanu, scris de fostul profesor universitar din Cernăuţi, Mathias Friedwagner, acum la Universitatea din Frankfurt, sau altul, de acelaşi autor, despre „Cântecul românesc”, conferinţele profesorului I. Urban-Jarnik, din Praga, sau novelele scriitorilor români, traduse în nemţeşte de către regretatul filo-român Kramerius – ceh de origine –, comunicările interesante ale dlui M. Montandon, în „Mercure de France”, despre literatura românească, ale dlui Benedetto de Luca, în ziarele şi revistele italiene etc., sunt contribuţii cu mult mai serioase la răspândirea literaturii româneşti şi a cunoştinţelor despre neamul nostru, decât toate articolele ocazionale, pline de laude searbăde la adresa noastră. În urma acestor lucrări conştiincioase, nu numai noi, ci şi străinii vor profita.

În raport cu fraţii lor din regat, ardelenii şi bucovinenii sunt descrişi într-un mod şi mai nedrept şi înjositor, de către duşmanii lor etnici, ungurii şi rutenii, care nu se sfiiesc, cu toate acestea, să prezinte, la toate expoziţiile internaţionale de artă casnică, lucruri româneşti, dându-le drept ale lor.

*

Într-o privinţă, suntem şi noi de vină, ba încă într-un grad foarte mare: prea ne lăsăm ca străinii să scrie despre noi, fără ca să lucrăm înşine. N-avem reviste şi ziare româneşti, scrise în limbi străine, ca să ne apărăm cauza şi cultura noastră cu mai mult succes. Dispunem noi, de exemplu, de reviste ca „Revue d’Hongrie” a ungurilor, ca „Ukrainische Rundschau” a rutenilor etc.? Revistele noastre de acest fel, de exemplu „Rumänische Revue” a dlui Diaconovich şi „Revue de Roumanie” a dlui V. Arion, au dispărut, ca să facă loc unei publicaţii slabe, scrisă de Macedonsky şi Caion în limba franceză. Până nu de mult, chiar şi istoria noastră naţională era un fel de „terra incognita” pentru străini, azi, însă, după ce avem o istorie a românilor de dl Xenopol, în limba franceză, una de dl Iorga, în limba germană, şi alta, tot de domnia sa, în cea italiană, putem zice că stăm chiar foarte bine în privinţa aceasta. Un pas spre mai bine sunt, desigur, şi seminarele de limba şi literatura noastră, pe care le susţine statul românesc, la universităţile din Viena, din Lipsca, din Berlin şi, înainte de câteva luni, la Paris.

*

În timpul din urmă, e o tendinţă tot mai vădită de a repara greşelile din trecut, de a ieşi din apatia în care zăcuseră antecesorii noştri. Azi, un savant de talia lui Xenopol ţine cursuri la Sorbona, doamna Bacaloglu ţine conferinţe despre români prin oraşele Italiei, părintele Lucaciu rosteşte, la congresul raselor din Londra, o importantă conferinţă despre neamul şi trecutul nostru, domnişoarei Văcărescu, membră a Institutului Franţei, i se joacă, la opera din Paris, o operă românească, „Cobzarul”, iar în Viena, la toate balurile elitei, costumul şi jocul românesc e căutat, dându-i-se întâietate faţă de ale străinilor.

*

De aceea, n-am putut decât să ne bucurăm, când am cetit, în jurnalele străine, că zilele acestea, la Viena, cu ocazia unui concurs de cântece poporale ale tuturor popoarelor din monarhia noastră – un fel de „Musikwoche” – va fi reprezentat, cu demnitate, şi cântecul românesc, printr-o compoziţie a dlui Gheorghe Dima, „Mândruliţă de demult”. Sperăm că, alături de stridentele sunete ale ceardaşului unguresc şi alături de jalnicele cântece ale slavilor, cântecul românesc, cu toate particularităţile sale distinse, va fi un testimoniu ales şi nobil al artei noastre româneşti, o bucată ruptă din sufletul nostru (Românul, Anul II, nr. 126 din 9/22 iunie 1912).


Comments are closed