ion drăguşanul: Matca și legionarii (I)

*

Nopţile mi le trăiesc cu cărţile mele nescrise, iar cea mai nedreptăţită dintre ele este, datorită recuperărilor de memorie şi de cultură bucovineană, pe care le tot fac, “Mercenarul Negru”, un figurativ narativ al Sucevei vremurilor mele, în care întâmplări reale sunt povestite în dezlănţuiri de imaginaţie, care ţin şi de stăruitoare lecturi din cărţi religioase străvechi, dar şi din cele de filosofia culturii, în general. Şi, astfel, întâmplările se desprind de realitate şi o neagă, pentru a intra în apocalipsa timpului, pe care am premeditat-o ca să mă eliberez de unitatea de timp şi de spaţiu, care caracterizează, de regulă, astfel de producţiuni. Iar capitolul care urmează (capitolele anterioare, în rubrica din dreapta, jos: CARTE ÎN LUCRU: Mercenarul Negru), imaginat drept strop de viaţă pentru desenul de mai sus, al lui Radu Bercea, înseamnă doar un figurat, o fantezie, în personajele căreia nu trebuie să se recunoască nimeni, pentru că nu-i deloc onorant. 

Mi-am privit ceasul. Uitasem că singura victimă a apocalisei a fost timpul și mi-am privit ceasul: acele rătăceau din cifră în cifră, când în amețitoare rotire, când împleticit, ca un om bolnav. Și mi s-a făcut frică, și am ieșit în stradă, ca să întreb cât e veacul, dar și strada mă întâmpină ostil, cu ciudățeniile ei năucitoare. Am zărit, mai întâi, politicieni mergând în mâini, apoi, în imediata lor proximitate, și pe ziariștii Sucevei. Și ei mergeau în mâini, iar cuvintele și mărunțișurile de prin buzunare li se rostogoleau pe trotuare, în clinchet delicat.

Nu știu de ce, dar toți locuitorii Sucevei mergeau în mâini, și nu doar în mandatul lui Nechifor. M-am furișat prin breșele apocaliptice ale timpului și i-am văzut, în toate mandatele tinerei democrații românești, mergând în mâini. Am încercat să-i imit, să mă adaptez, dar nu am putut. Îmi lipsește echilibrul mersului în mâini, dar și forța care să-mi susțină trupul. Aș fi vrut să văd cum arată Suceava invers, dar n-am izbutit să merg în mâini, deși nu mi-a lipsit stăruința.

*

Un ziarist din cohorta politicienilor care merg în mâini m-a observat și m-a întrebat contrariat:

– Domnule, dumneata de ce nu mergi firesc, așa cum o face toată lumea? Mersul cu palmele pe cer poate fi periculos…

Avea mâinile rănite, semn că a trecut pe aleile de cartier, printre blocuri, pășind cu mâinile pe vestigiile periculoase ale betoanelor de odinioară, care scot la iveală colți tăioși de piatră.

– Nu pot!, i-am răspuns cu glas chinuit de umilință. Îmi lipsește exercițiul.

*

Ziaristul m-a privit cu milă. În mersul lui în mâini, căpătase, totuși, o anumită verticalitate, un orgoliu al importanței lui printre oamenii mandatelor democratice ale Sucevei. Avea o poziție, beneficia de respectul semenilor, în ciuda faptului că i se risipeau inutil cuvintele din buzunare și le duceau adierile, din loc, în loc, până departe, ca pe gunoaie.

*

În cele din urmă, mi-a venit ideea să intru în instituțile statului din bietul nostru târg provincial, fiind convins că doar acolo unde se muncește și se iau deciziile importante pentru populația județului Suceava slujbașii binelui obștesc, în conservatorismul lor tradițional, și-au păstrat anacronicul obicei de a păși pe tălpi, dar m-am înșelat cumplit. I-am găsit șezând pe scaune în mâini și scriind și gândind cu picioarele. Capetele atârnau ciudat printre brațe, aidoma unor butaforii textile, îmbâcsite de colbul Sucevei în veșnică reconstrucție.

– Ce caști gura ca un vițel la poartă nouă?, mă apostrofă o funcționară din Palatul Administrativ. Chiar nu pricepi nimic din mersul societății românești înspre luminița de la capătul tunelului?

*

Se vede treaba că nu, și, din păcate, nu se întrezărește nici o salvare pentru destinul meu anacronic. Să zicem că, după mari eforturi și cu multă voință, aș izbuti să merg și eu în mâini, dar la ce mi-ar folosi, dacă nu pot gândi și scrie cu picioarele? Mi se face atât de milă de mine și de neputința mea, încât mi-aș lua sufletul la palme, dacă nu aș găsi puterea de a mă resemna. Nu există capacitate umană mai desăvârșită decât resemnarea. Ființa umană se fundamentează pe resemnare și se împlinește prin speranță. Între resemnare și speranță nu mai există nimic.

– Ar trebui să te inițiezi în înțelepciune, Ionică…

*

Tresar. Așa îmi zice, prin fisurile timpului, doar Constantin Sofroni, singurul politician erudit, pe care l-a avut județul Suceava, vreodată. Întorc privirile înspre voce și, într-adevăr, îl văd pe Constantin Sofroni, zâmbind poznaș, dar legănându-se amuzat pe palme.

– Și tu?!

– Numai în societate, Ionică. Să nu spună lumea că aș fi un retrograd bolșevic. O să trec pe la tine, să mai discutăm și să revin cu picioarele pe pământ. Ce-ți mai fac copiii?

– Vrei să spui că nu ai încetat să gândești cu capul?

*

– Numai în afara orelor de serviciu și în mare secret. În instituțiile Matcei nu-i voie să gândești decât cu picioarele…

– În instituțiile statului, vrei să spui…

– Au fost ale statului, dar numai pentru scurtă vreme. Acum sunt ale Matcei.

– Ce-i aia Matcă?

– Să dea bunul Dumnezeu să nu afli niciodată! Și să nu nimerești în calea legionarilor ei, conduși de Cășuț și Diliboi!…

– Cum adică? Ăștia nici nu există în timpul mandatului tău!

– Nu și nu vor exista niciodată, dar nu vor fi conștienți de asta.

*

– Matca aia… merge și ea în mâini?

– Fără îndoială. Dacă nu ar gândi cu picioarele, cum ar ajunge stăpâna acestui județ!

*

Convenim să ne întâlnim, la mine, acasă, mai spre seară, și dispar, printr-o breșă a timpului, curios să văd cum arată locotenenții Matcei, Cășuleț și Diliboi. I-am găsit în buricul târgului, mergând în mâini și amușinând niște urme, peste care li se scurgea din limbuțe un venin pestilențial. Ciudate limbi avea ăștia, când late și catifelate, când ascuțite și secretând venin.

– Ce faceți, domnilor ziariști? Amușinați?

– Bă ăsta!… Noi nu suntem ziariști, ci jurnaliști. Ziariști sunt retrograzii de la trusturile de presă din Suceava, care monopolizează piața, în dauna tânărului jurnalism revoluționar…

– Care trusturi? Niște ziare bune, dar care abia de mai pot supraviețui. Și cum sunt mai multe, înseamnă că nu impun un monopol, ci dimpotrivă…

*

Înțepăturile veninoase în glezne m-au luat pe nepregătite și am țipat de durere, iar Cășuleț și Diliboi au râs cu hohote, de s-a cutremurat orașul. Râsul acela tonic și biruitor a scos în balconul Palatului Administrativ o femeie, care, privind printre stâlpuleți – că doar și ea mergea în mâini, i-a întrebat, de sus și cu frenezie, pe tinerii ei legionari:

– L-ați capturat pe Maercenarul Negru?

– Încă nu, că ne stă în cale acest bătrân parvenit intelectual, ajuns șarlatan de presă de ziare, că le ia partea! Sigur, în mod interesat cu parale!

– Băgați venin în el, ce mai așteptați!?

– Tocmai am băgat…

*

Și, dintr-odată, limbile lor s-au lățit și catifelat, iar doamna din balconul Palatului Administrativ chicotea de plăcere sub asaltul limbilor catifelate, care tocmai escaladaseră balustrada balconului. De undeva, dinspre picioarele celor doi legionari, s-au auzit vocile, blânde ca o adiere de vară, întrebând mieros:

– Dar Domnul, distinsul Soț al Majestății Voastre, nu este prin preajmă, ca să ne putem depune omagiile noastre recunoscătoare?

*

Femeia nu a răspuns. Savura clipa. Atunci când făptura umană are ceva de savurat, nu mai exisă nici întrebări și nici răspunsuri, ci doar un dulce răsfăț al tuturor simțurilor. Conștientizate sau subconștiente. De jos, din stradă, o priveam atât de topit de admirație, închinându-i chiar și un poem, încât starea asta de omenesc extaz m-a costat cumplit, pentru că limbile late și catifelate s-au transformat, năucitor de repede, în colți de viperă, care mi s-au înfipt în glezne și pompau cu hărnicie venin.

– Fir-ați voi ale dracului de năpârci!, am izbucnit, încercând să le strivesc limbile otrăvite cu tălpile uzate ale pantofilor, și-atunci amușinătorii, ca să nu pară că ar da semne de teamă, au pornit tumultos pe urmele Mercenarului Negru.

*