ion drăguşanul: îl poartă caii mei în fugă | Dragusanul.ro

ion drăguşanul: îl poartă caii mei în fugă

Noi

*

de sărbători singurătatea e o imensă catedrală

cu zidurile în ruină desferecate de ninsori,

sub stele încă se-nfăşoară cu viaţa noastră ireală

lumina ornicului cosmic şi-ades ne iau de subsuori

frunzişuri leneşe, uitate sub albul zării troienite

sub care caii se adapă din apele fără pripas

când iarba-nşfacă nişte stele ca să le frigă pe cuţite,

iar ţipetele galaxiei răzbat spre noi în stinsul glas

 *

al clopotelor din îngheţuri de care cerul se desparte

ca să-şi găsească în înalturi înstrăinările pribege

precum ninsoarea potolită uitată-n pagina de carte

în care a sfârşit poetul fără să-şi poată înţelege

alunecările prin soartă şi naşterile repetate

în fiecare cânt cu care îşi bate sufletul în cuie,

de sărbători măsoară timpul o uriaşă nedreptate

şi-abia când vreau să-l iau de guler pricep că timpul, totuşi, nu e,

 *

căci s-a pierdut în colb, pe drumuri, lângă copacii ca o rugă

şi-l văd drept colb când pe copite îl poartă caii mei în fugă


Comments are closed