Ioan Slavici: Crăciunul | Dragusanul.ro

Ioan Slavici: Crăciunul

Vifleimul - Realitatea ilustrată din decembrie 1929

Vifleimul – Realitatea ilustrată din decembrie 1929

*

Câmpia netedă se întinde, şi departe, tot mai departe, se lăţeşte; cât cuprinde zarea ochiului omenesc şi până unde cerul se împreună cu faţa pământului, nimic nu se pune în calea vederii; numai pe ici, pe colo, se ridică de pe câmpul amorţit câte un ulm singuratic, câte o cumpănă de fântână, câte o „hodaie” părăsită, ori câte un turn ţuguiat.

La o parte, cu totul în fund, se zăresc cele din urmă valuri ale Carpaţilor, abia ieşite din albăstria depărtării, nemişcate şi parcă străvezii, asemenea unui şireag de neguri înţepenite. De aici, înspre amurgul serii, se pornesc stolurile, întregi seminţii de ciori, corbi şi croncani, şi se strecoară în cete zgomotoase, pe sub norii cenuşii, spre câmpia hrănitoare. Din când în când, câte un vultur străbate, în zbor cumpătat, în urma lor şi se aşează posomorât pe cumpăna unei fântâni, câte o ceată de stigleţi, de gălbioare ori de piţigoi se stârneşte şi caută, în zgomotoasă nedumirire, un adăpost, câte un iepure îşi iese din culcuş, face câţiva paşi tacticoşi, apoi se ridică în două labe, ciuleşte şi-şi dă seamă despre împrejurime şi primejdiile ei.

Seara vine, şi albii fulgi de zăpadă încep să cază unul câte unul, alene şi legănându-se prin văzduh, apoi tot mai deşi şi tot mai a greu; pe când se întunecă, un văl subţire şi de o gingaşă albeaţă acoperă câmpia tăcută.

Şi cade zăpada, mereu se cerne din înălţimile cereşti.

*

În sat, cânii latră, vitele mugesc, iară oamenii stau împrejurul cuptorului încălzit cu paie şi-şi spun poveşti despre minunăţiile lumilor gândite.

Astăzi, lumea se înfăţişează în o curată haină de sărbătoare. Privind peste câmpie, omul vede minunea nemărginirii, albul omăt întins-întins până unde nu se mai ştie. Ieşind sub cerul lui Dumnezeu, o răceală împrospătătoare îi pune tot sângele în sprintenă mişcare, iar sufletul i se înveseleşte de vederea luminii izvorâte din albeaţa omătului. Copiii ţipă, tăvălindu-se prin zăpadă, păsările-şi scutură aripele, câinii se joacă, vitele se înţelepţesc, toată firea e străbătută de o veselă pornire.

Crăciunul vine pe cal alb!, strigă creştinii. Crăciunul, sfânta sărbătoare frumoasă a Naşterii Domnului.

Încă de mult se ăceau pregătirile pentru bucuria acestei zile.

*

Pe când porumbul se aduna, tot omul îşi făcea, iar la ziua de Sf. Ignat, tot omul îşi încheia socoteala sa cu purcelul de Crăciun, căci omul nu e om, dacă nu are, de Crăciun, slănină, costiţe afumate, muşchi muraţi, „cârnaţi cu cimbru şi cartaboşi de cei mai groşi”, precum zice colinda lui Moş Crăciun. Bogăţia se măsură după numărul slăninilor şi a perechilor de cârnaţi, pe care fieştecare om le poate înşira în ugeagul său; dar, fie cât de sărac, slănină şi cârnaţi omul trebuie să aibă de Crăciun, altfel se zice că este un om ca vai de el, care „nu are chiar nici porcul Crăciunului”.

Pentru aceea, cinstea Crăciunului e purcelul mic, bun pentru frigare, întocmai precum cinstea Anului Nou este iepurele, cinstea zilei de Bobotează – curcanul, şi cinstea Paştilor –mielul.

Numaidecât, în dimineaţa Ajunului, gospodinele îşi numără perechile de cârnaţi şi de cartaboşi, aleg cele mai frumoase bucăţi de „pecie” (muşchi) şi de costiţe şi trimit, din toate, câte o bucată caselor înrudite ori împrietenite, cu deosebire însă naşului.

Acesta e însă un dar care se face în schimb şi, astfel, totdeauna cel ce primeşte din ale altuia are datoria de bunăcuviinţă să dea din ale sale, pentru că, precum zice vorba, din aceeaşi masă să guste la Crăciun.

Purcelul e însă o „cinste”, iară nu un dar, făcut în schimb, nu se dă decât din partea celor „mai mici” celor „mai mari”, şi nu se cuvine nici o răsplată pentru dânsul. „Mi-a făcut cinstea de l-a primit”, zice unul şi „Mi-a făcut cinstea de mi l-a dat”, zice altul.

Este un lucru pe care amândoi trebuie să-l „ţie minte”.

*

Astfel finul dă un purcel de Crăciun chiar naşului, care are mai mulţi decât dânsul, omul „cu prinsoare” dă unul preotului, învăţătorului ori notarului; niciodată însă un om nu dă „cinstea Crăciunului” decât acelora pe care îi pune mai presus de sine. Altor oameni li se dăruieşte purcelul înainte de Ajun.

După „porcul Crăciunului”, urmează „colacul Crăciunului”. Nu este om cumsecade acela care nu îşi face colacul de Crăciun din „moara postului”. Făina trebuie să fie albă, căci colacul de cuişoare se face cu lapte şi e ruşine dacă „nu îl prinde gălbenuşul oului”. Iar acela care nu face colacul de Crăciun din grâul său este un om ca vai de el, care „nu are chiar nici grâu pentru Crăciun”.

În dimineaţa Ajunului, gospodina scoate, dar, colacii aburind din cuptor, îi înşiră pe jos, îi unge cu gălbenuş de ou şi, după ce s-au astâmpărat, alege pe cei mai „făţoşi” şi îi trimite celor ce se cuvin.

Pe la amiază, fieştecare îşi are masa de Crăciun adunată de pe la rude şi prieteni şi gospodina îşi însemnează bine fiecare bucată de la cine a venit, pentru ca să poată lăuda hărnicia celor ce i-au făcut parte din masa lor.

După-amiază, se aştern paie de grâu prin casă şi pe masă, pentru ca să se ştie că la noapte se va naşte Cristos şi oamenii să-şi aducă aminte cel dintâi loc de adăpost al Mântuitorului.

*

Înspre amurgul serii, tot omul aşezat se retrage la casa sa şi se pornesc „piţărăii”, băieţi de la cinci, până la patrusprezece ani, care merg de-a lungul uliţelor, strigând mereu: „Bună seara, seara lui Crăciun!”. Câinii satului se stârnesc, cârduri-cârduri, în urma lor, dar ei străbat cu bărbăţie prin zăpadă, se apără pe cât pot, se opresc la fiecare portiţă, zic „Bună seara, seara lui Crăciun!” şi pleacă mai departe. Din când în când, însă, deschid câte o portiţă, intră în curte, în vreme ce altă ceată, venind din altă parte, trece strigând mai înainte. Căci se cuvine ca băieţii să zică „Bună seara, seara lui Crăciun!” la casele casei lor, iar nu la altele, şi numai copiii săraci iau casele de-a rândul. Astfel, câte cincizeci băieţi pleacă împreună şi merg cu toţii la casele fiecăruia dintre dânşii. Fieştecare dintre piţărăi trebuie să aibă câte o traistă, fiindcă gospodinele caselor, pe la care se duc, trebuie să le dea nuci şi colăcei, făcuţi anume pentru dânşii. Astfel, se întâmplă că un băiat merge, cu ceilalţi, şi la casa pă­rinţilor săi, şi atunci primeşte însă nuci şi un colăcel, pentru că aşa e obiceiul. Câte unul mai deştept rosteşte, apoi, o scurtă „Oraţie” în versuri şi, după aceea, piţărăii merg mai departe.

Pe când se aprind luminile, pleacă colindătorii, în cete de câte cinci ori şase inşi, flăcăi şi oameni mai săraci, nu prea bătrâni. Patru dintre dânşii sunt oamenii colindei, unul e „cu sacul”, iară al şaselea, cu măciuca, se numeşte în glumă „vătaful cânilor”.

Deodată cu colindătorii, pleacă şi „Steaua”, patru şcolari îmbrăcaţi în stihare, cu comănace de hârtie lustruită, cei trei „Crai de la răsărit”, cu toiege, iar „Irod-împărat”, cu sabie. Şi dânşii au un om „cu sacul”, care poartă, totodată, şi măciuca.

Ceva mai târziu, pleacă „Hertepul” sau „Vitleemul”, cu o ceată de cel puţin opt băieţi mai mari ori flăcăi. Irod-împărat, trei crai de la răsărit, doi păstori cu blănile întoarse pe dos şi cu măciuci groase în mână, un om care joacă păpuşile şi omul cu sacul.

După „Vitleem”, pleacă „Brezaia” şi trece zgomotoasă de-a lungul uliţelor.

*

Colindătorii încep cu „casele mai bune”. După ce au cântat, la fereastră, Colinda lui Moş Crăciun, cu „Florile-s dalbe! Bună seara lui Crăciun!”, stăpânul îi pofteşte în casă. Nu intră însă decât cei patru; omul cu sacul rămâne în tindă, iară omul cu măciucă stă la portiţă ori la uşa tindei şi îngrijeşte ca să nu vie „alt rând” peste cei din casă.

După ce au cântat „colindele casei”, colindătorii primesc darurile, beau câte un pahar de vin şi pleacă mai departe.

Băieţii cu steaua aşteaptă la portiţă şi, acum, intră de-a dreptul în casă ,cântând „Naşterea ta, Cristoase”. Sfârşind apoi această cântare, urmează „Fecioară, astăzi”, apoi Irod-împăratul întreabă pe cei trei crai: „De unde sunteţi?” şi urmează tetralogul cunoscut. Se sfârşeşte cu aceea că Irod bate cu piciorul în pământ şi arată că grozavă îi este puterea. Băieţii cântă, apoi, „Mărire Celui de Sus”, unul rosteşte „Oraţia”, îşi iau darurile şi pleacă mai departe.

„Vitleemul” nu se cuvine să intre decât acolo unde s-au perindat colindătorii şi „Steaua”; astfel, după ce au ieşit băieţii cu „Steaua”, încă de departe se aude clopoţelul care prevesteşte apropierea „Vitleemului”, copiii saltă de bucurie şi se retrag prin unghiurile casei, stăpâna face loc, stăpânul iese la prag.

*

Întocmai ca „Steaua”, „Vitleemul” intră cântând „Naşterea ta, Cristoase”; după ce s-a aşezat, însă, „hertepul” pe scaune, urmează numaidecât „Mărire Celui de Sus şi, apoi, tetralogul. După tetralog, urmează o cântare în versuri, „Rafilă, nu plânge!”, o cântare bisericească şi „Oraţia”, pe care o rosteşte unul dintre păstorii cu blana întoarsă pe dos. Pentru jocul „Păpuşilor” este un tipic hotărât: la început, se închină îngerii; vin apoi oamenii veseli, cei trei crai cu Irod, păstorii şi Rafila, cu copilul în braţe. Ar fi o nemaipomenită lipsă de bună-cuviinţă ca cineva să cuteze a se abate de la obiceiurile rămase din bătrâni.

„Brezaia” ar trebui să umble ziua şi, cu deosebire, a doua zi de Crăciun; pentru aceea, în seara de Ajun, ea nu pleacă decât foarte târziu, pe la zece-unsprezece ceasuri, şi îndeobşte nu intră decât acolo unde este poftită.

O ceată de nouă ori cincisprezece flăcăi trece, cu cimpoaiele şi zornăind mereu în zurgălăi, de-a lungul uliţei, se opreşte la câte o portiţă, stă puţin şi, dacă nimeni nu iese ca să o poftească în casă, merge iarăşi mai departe.

Poftită fiind, ceata intră. În frunte merge Brezaia, bătând mereu botul acoperit cu piele de iepure ori de vulpe; după ea, merg cei doi cântăreţi şi cimpoiaşul, cântând o colindă veselă ori un cântec lumesc; în sfârşit, vin „jucăuşii”, şase ori doisprezece flăcăi, dacă se poate cu zurgălăi la picioare.

Brezaia glumeşte şi joacă şi este bună, dacă ştie multe lucruri noi.

*

Cam deodată cu „Brezaia” pleacă şi oamenii aşezaţi la colindare. Un prieten se duce la altul şi, astfel, se adună câte cincizeci şi merg, împreună, pe la rudenii şi prieteni, intră, fac zgomot şi astfel încheie ziua de Ajun. Acestora nu li să dă nimic, căci unii merg la alţii numai şi numai pentru bucuria zilei.

Întâia zi de Crăciun, oamenii merg la biserică, fac „masă lungă”, se odihnesc şi petrec toată ziua acasă; a doua zi, însă, masa e scurtă, am putea zice numai de nume şi, încă înainte de amiază, omul pune caii la sanie, îşi încarcă nevasta şi copiii şi pleacă să vază pe cel mai apropiat dintre ai săi.

După ce au stat aici, puţină vreme, gazda îşi pune şi el caii la sanie, încarcă nevastă şi copii, apoi amândouă săniile pleacă, împreună, la o a treia casă. Astfel, merg unii la alţii, săniile încărcate se înmulţesc, chiotele tot mai mult se aud până ce, în sfârşit, un şir de câte zece-douăzeci de sănii gonesc de-a lungul uliţelor, ies din sat şi dau pe câmpul întins spre unul din satele vecine. Mai sunt si acolo prieteni şi rudenii, cărora trebuieşte să li se zică „Noroc bun!”.

Din când în când, câte o sanie se răstoarnă şi femeile se tăvălesc ţipând prin zăpadă, copiii plâng; oamenii râd cu veselie, căci aşa este datina, nu are noroc cine a trecut nerăsturnat prin sărbătoarea Crăciunului.

*

Câmpia acoperită cu omăt se întinde departe, tot mai departe, se lăţeşte cât cuprinde zarea ochiului omenesc şi până unde cerul se împreună cu faţa pământului nimic nu se pune în calea vederii: numai pe ici, pe colo se vede gonind de-a lungul câmpului troienit câte un şir de sănii vesele, flăcăii rădică biciul, fetele îşi flutură cârpele în vânt, copiii sar dezmierdaţi. Crăciunul s-a dus în alte ţări.


Comments are closed