Învierea, în Ardeal | Dragusanul.ro

Învierea, în Ardeal

 

Pentru că niciunul dintre membrii familiei mele nu putea veni, de Sărbătoarea Fericirii, la Suceava, să luăm iluminare împreună, am plecat în Ardeal, la Cluj-Napoca, cu sufletul împrospătat de spunerile unui teolog ardelean de pe la 1860, care susţinea că familia înseamnă concreteţea Dumnezeirii pe pământ. „Fără familie, nu există Dumnezeu”, zicea teologul acela, cu trimitere tranşantă spre cea dintâi poruncă: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”, o poruncă în care „păcatul original” nu mai înseamnă o infracţiune astrală, ci o datorie şi un sens al perenităţii omenirii.

 

 

Sărbătoarea, numită încă din zorii religioşi ai omenirii „Sărbătoarea Fericirii”, trăită ca atare şi de Iisus Hristos, şi din perspectiva libertăţii, a eliberării, este una a reînvierii cosmice, iar preotul de la biserica Adormirii Maicii Domnului, din Cluj-Napoca, a şi conturat-o ca atare, prin un surprinzător, pentru mine, „Bucuraţi-vă, petreceţi, veseliţi-vă”, îndemn adresat enoriaşilor după încheierea ceremoniilor dedicate Învierii lui Hristos. La Suceava, nu se fac astfel de îndemnuri. Anul trecut, un tinerel în sutană, plin de el şi de ură, devenise biciul apocalipsei, pe treptele Catedralei: „Sigur, acum veţi merge prin cluburi sau acasă, în jurul meselor cu bucate şi cu băutură, ca să vă faceţi de cap!”. Nu ştiu ce a perorat mai departe, pentru că am fost luat de valul enoriaşilor, care s-au delimitat repede şi aproape panicat de tânărul de sub sutana urii şi a parvenitismului religios.

 

 

Şi la Cluj-Napoca s-au spus vorbe parvenite, şi tot de către un tânăr în sutană, care compara Bucuria Învierii cu bucuria englezilor, la aflarea veştii victoriei din 18 iulie 1815 de la Waterloo. Disperarea francezilor nu i se aburea prin preajmă. Mlaştina de sânge şi de demenţă istorică nu-l deranja, pentru că tânărul în sutană trăieşte într-o ideologie a sângelui, care obligă la suferinţă. Nu l-am mai ascultat, pentru că întregul meu clan clujean plănuise depunerea luminilor la mormântul cuscrului meu, Pavel Ignat, fost ofiţer în Marina Română, o singură lumânare fiind păstrată pentru acasă. Am ajuns greu, păşind pe rame de morminte, până la Pavel, pentru că Biserica Adormirea Maicii Domnului este cea de-a treia poartă, cea din vale, a celei mai rentabile afaceri imobiliare din istorie: cimitirul. O afacere în care mormântul trebuie reînchiriat din 5 în 5 ani (altminteri, mormântul se închiriază altcuiva), iar întreg Dealul Mănăşturului e un fagure din pietre mormântale, prin care nu se poate răzbi, dar arată bine din depărtare.

 

La mormântul lui Pavel, mi-am rememorat cu migală antecesorii. Şi cred că am sporovăit şi cu Pavel, şi cu antecesorii mei, fără să o iau razna decât în măsura în care îi scoteam, unul câte unul, din suflet şi din memorie, şi le lustruiam contururile cu pleoapele, înainte de a-i re-aşeza în sfinţenie. Cam atât a fost, cam aşa a fost. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.


Comments are closed