Întoarcerea zicălaşilor Basarabiei

În sfârşit, astăzi a fost vineri, aşa că, la ora 13,00 fix, deşi nu au şefi care să-i ţină sub control, zicălaşii Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru şi Ionuţ Chitic au început lectura partiturilor ignorate de peste un secol. Instrumentiştii orchestrei Ansamblului „Ciprian Porumbescu” încă îşi mai strângeau instrumentele, când primele acorduri basarabene s-au desprins din arcuşuri, vegheate atent de picurul ţambalului. Nimic rusesc, nimic asiatic, ci doar armonii româneşti curate, chiar şi în „sârbele” (brâiele) ţigăneşti de pe la 1880. Nimic regional, separatist, cu false specificităţi impuse de folcloriştii târgoveţi şi de savanţii etnomuzicologi de mai târziu. Etnomuzicologi, dar fără de nici o identitate. Nici măcar spirituală.

Răzvan Mitoceanu are barba în creştere şi, până în 27 martie, sigur o va avea cât cea a zicălaşului de prin anii 1890, de la Chişinău, cu care seamănă leit (mai puţin ţigările); a venit la repetiţie cu unul dintre fecioraşii săi, care ascultă răbdător; e frumos ca un mugur de primăvară fecioraşul lui Răzvan şi tare îmi pare mie rău că nu i-am făcut măcar o poză. Dar am fost preocupat de relaţia lector-manuscris şi de dezvelirea unei muzici minunate, pe care abia comunismul avea să o depersonalizeze, îmbrâncind-o în tipare, în matrice doctă de necunoscători ai parcursului cântecului ancestral de la ceremonial totemic la estetică reconfortantă.

Practic, astăzi nu am ascultat un concert, ci ecourile unei muzici pierdute, care se întorc de dincolo de veacuri pentru un odihnitor popas. Simt că muzica de peste Prut, de odinioară, a fost, în bună parte, temelia cântecului românesc de pretutindeni, pentru că prea respectă, în tot şi în toate, inclusiv instrumental (viori, cobză şi nai), componenţa tarafurilor boreale, descrise de Pindar ca fiind nelipsite de la nici o ceremonie. O dezlănţuire solară de bucurie înseamnă muzica de odinioară a Basarabiei, în care sufletul românesc îşi trăieşte pe deplin libertatea lăuntrică.

*