Întoarcerea acasă a lui Tiberiu Cosovan

Ieri, pe la 10, Tiberiu Cosovan, însoțit de prietenul lui de la „Domino”, pictorul Iosif Csukat, a intrat, timid și discret ca întotdeauna în biroul Centrului Cultural „Bucovina”, pe care l-am împărțit în ultimii ani. L-am văzut și sufletul a început să-mi cânte, pentru că niciodată nu am avut un coleg mai bun, un prieten-frate și un frate-prieten, care să lumineze cu un zâmbet vremurile și vremuirile.

În biblioteca de care mă reazăm, atunci când încep căutările, cărțile lui Tiberiu Cosovan, cărțile lui Roman Istrati și câteva exemplare din „vestirile” mele; în dreapta, cărțile mele, cărțile Doamnei Sofia Vicoveanca și albumul lui Tiberiu Cosovan. O lumină chioară se scurge dinspre tavan, încât trebuie să-mi pun o pereche de ochelari cu mai multe dioptrii, procurată de la solduri. Nu mai am vreme să merg să-mi schimb ochelarii șubrezi, cu lentila din dreaptă crăpată de mai bine de doi ani.

Prima se bucură, cu entuziasm netrucat, mămoasa Doamnă Gabriela Teișanu, care și-a găsit un binemeritat loc printre noi. Și Tibi Cosovan o iubește pentru nestăvilitele șuvoaie de bună-dispoziție. Râde discret, aproape susurat, și își ia locul în primire. Așa face dintotdeauna: se așează discret la computer, apoi îmi șoptește, dacă se întâmplă să ridic ochii de pe ecranul meu:

– Ce-ar fi, domnu’ Ionică, dacă ai pune niște muzică? Pentru că mi-i dor de Andi, de Mihnea și de „Zicălași”…