Întâlnirea lui Barbu Lăutaru cu Liszt, "si non e vero"… | Dragusanul.ro

Întâlnirea lui Barbu Lăutaru cu Liszt, „si non e vero”…

Franz Liszt, în WIKIPEDIA

 

Dacă Alecsandri, prin canţoneta lui, îşi dorise doar să menţină nostalgia faţă de lăutăria de altădată, un francez, pe nume Carle des Perrières, a creat legenda minunatei întâlniri, încă din 1874[1], când Viena şi Parisul erau încântate de prestaţia unui lăutar cu origini basarabene, în cătunul Ciolacu, de lângă Ungheni, dar textul publicat de el, cu semnătura „KARL”, nu a atras atenţia nimănui, nici a românilor, nici a europenilor. Surpriza pe care a reprezenta-o, pentru vestici, Angheluţă Dinicu, în 1874, în condiţiile în care lăutarii maghiari îl concurau şi cu un fragment al cântecului românesc „Haiducii”[2], numit, din 1680, când călăreţii moldoveni intrau, cu lăutarii în frunte, în Oradea, „Marşul lui Racoczy”[3], moldovenii fiind aliaţii lui Racoczy, dar contele Esterházy, care îl notase în partitură a lăsat şi mărturia că marşul acesta, transformat şi în ceardaş, înseamnă un cântec moldovenesc, pe care muntenii îl numeau „Banul Mărăcine”, cântându-l doar în 3 părţi, nu în 6 – ca moldovenii, iar românii transilvani, preluând alte două părţi, au numit varianta lor cântată „Bătuta ardelenească” sau „Ardeleneasca” – nume cu care a revenit, mai târziu, în uitătoarele sate moldoveneşti.

 

 

În 3 ianuarie 1874, Carle des Perrières lansa, în cultura europeană, o legendă, „Barbo” şi un termen vechi românesc, „laoutar”, dar abia în 1889, când o orchestră dirijată de Dinicu[4] sau Dinică[5] R. Ciolacu, dar numit de „Philippon, phot. à Versailles”[6], în albumul său fotografic Joan, deci Ioan, Ciolacu, mitul creat de des Perrières în 1874 este preluat, uneori cu rezerve de genul „Si non e vero…”[7], alteori cu trimiteri la o sursă iniţială inexistentă, sugerată de des Perrières, Neue Musikzeitung din Stuttgart, dar această superbă publicaţie germană avea să apară între anii 1880-1829. Cum neadevărata sursă era sugerată în 1889, mulţi s-au lăsat păcăliţi, ceea ce era posibil în care Carle des Perrières, trecând peste succesul parţial al materialului „Liszt et Barbo” din 1874, vinde, în 1889, povestea tuturor gazelelor franţuzeşti (de asta La Vie parisienne publică textul aşa de târziu, în 28 noiembrie 1889), cu sau fără semnătură. O cronologie a vehiculării legendei, mereu şi mereu la rubrica „Variété”, ar începe cu Le Grand écho du Nord de la France (4 mai 1889), Le Gaulois (13 mai 1889 – semnat Carle des Perrières), Le Monde artiste (14 mai 1889) şi continuând cu Le Ménestrel (28 iulie 1889), L’Impartial (4 decembrie 1890), Comoedia (26 decembrie 1911),  etc., ajungând la apogeu prin includerea în La Revue hebdomadaire (1892).

 

 

Carle des Perrières chiar era pasionat de lăutăria balcanică şi de cea românească în special, publicând, adesea, sub genericul Scrisori pariziene, studii interesante, la concurenţă cu Leo Claretie, un iubitor atât de pătimaş al muzicii lui Cristache Ciolacu („Ciulacu” – după cum îi grafia el numele), încât venea des la Bucureşti, ca să îl asculte cântând. O probă în sprijinul acestei afirmaţii o constituie „Le Figaro” din 30 august 1913, care publica, sub semnătura lui Leo Claretie, drept „Cartea zilei”, un interesant studiu despre spiritualitatea românească, Feuilles de Route en Roumanie, pe care îl ilustra cu „Deux chansons populaires roumaines”, transcrise şi armonizate de Stan Golestan (lui Golestan tocmai se cântase, în 1910, la Paris, Symphonie roumaine, de către o orchestră dirijată de Dimitrie Dinicu – cf. L’Actualité musicale din 15 februarie 1910), cu versuri traduse în limba franceză, „Chanson de larmes” (o doină) şi „La jeune fille du village” (Ţărăncuţa).

 

 

Cum nu pot trece indiferent pe lângă nici o mărturie, haideţi să vă prezint partiturile celor două piese (cine ştie, poate cineva are nevoie de ele).

 

 

Le Figaro înseamnă gazeta pariziană cea mai ataşată de muzica lăutarilor români. Drept dovadă, în 26 august 1889, în onoarea noii ediţii a Expoziţiei Universale de la Paris, Figaro a organizat, în saloanele Primăriei din Paris, un strălucitor concert, la care au contribuit, alături de vedetele franceze (Domnişoara Eames de la Operă; domnii Mounet-Sully, cadetul Coquelin, Berr, Domnişoara Bertiny de la Comedia Franceză, domnişoara Jeanne Graniere şi domnul Paulus), Lăutarii români, dansatorii javanezi cu „Maccarona” şi cântăreţii maghiari. Un recital la Pian a fost asigurat de domnul Mangrin.

 

 

[1] La Vie parisienne din 3 ianuarie 1874, pp. 673, 674.

[2] Notat pe tabulatură de Jan z Lublina, în 1502, când solia lui Ştefan cel Mare a dansat, pe muzica tarafului ostăşesc, acest cântec-dans de luptă.

[3] Le Ménestrel din 1 septembrie 1889.

[4] Epoca, IV, No. 971, marți 14/26 februarie 1889, p. 2

[5] România liberă, IX, Nr. 2252, joi 17 ianuarie 1885, p. 3

[6] Album de 33 phot. des membres d’un orchestre roumain, dont une signée Philippon, phot. à Versailles, don R. Bonaparte – 1889

[7] Revue Musicale Sainte-Cécile, anul 6, no. 16, 2 iunie 1899, p. 126


Comments are closed